Şedinţa publică din data de 30 mai 2024
Deliberând asupra conflictului negativ dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 27.02.2024 sub nr. x/2023, petentul B.E.J. A., la cererea creditoarei Asociaţia Casa de ajutor reciproc a salariaţilor din UCMR şi alte instituţii, a solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitorilor B. şi C., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x din 22 iunie 2023.
2. Sentinţa Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă
Prin încheierea civilă nr. 6548 din 5 martie 2024, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în dosarul execuţional nr. x/2023 al Biroul Executorului Judecătoresc A., în favoarea Judecătoriei Oradea.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 651 din C. proc. civ., conform cărora cererea de încuviinţare a executării silite este de competenţa instanţei de executare, respectiv a judecătoriei de la domiciliul/sediul debitorului.
Totodată, a avut în vedere că, deşi art. 127 din C. proc. civ. se referă la calitatea părţilor de reclamant şi pârât, în cadrul procedurii necontencioase de încuviinţare a executării silite nu pot fi atribuite aceste calităţi creditorilor şi debitorilor. Însă, raportat la considerentele deciziilor RIL nr. 20/2021 şi nr. 27/2021 relativ la principiul unicităţii instanţei de executare, a apreciat că reprezintă o abatere de la acest principiu aplicarea art. 127 din C. proc. civ. abia la momentul formulării unor cereri dintre cele contencioase date în competenţa instanţei de executare, aspect ce ar implica stabilirea pentru fiecare dintre aceste cereri a unei instanţe de executare distincte.
Constatând că cererea de executare silită a fost formulată cu privire la debitoarea B., care are calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Timiş, instanţă superioară Judecătoriei Timişoara, a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit interpretării teleologice şi sistematice a textului de lege, iar nu a celei gramaticale, prin raportare la scopul avut în vedere de legiuitor atunci când a completat art. 651 alin. (1) cu aceste prevederi legale, precum şi la interesele ocrotite prin normă, respectiv apărarea prestigiului şi imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea grefierul.
4. Sentinţa Judecătoriei Oradea
Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea a pronunţat încheierea civilă nr. 4047 din 23 aprilie 2024, prin care a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut că, în aplicarea art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., calitatea de reclamant o are grefierul, iar norma cuprinsă în dispoziţiile alin. (1) este de ordine publică, ceea ce permite instanţei învestite să invoce, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale şi să dispună declinarea cauzei în favoarea unei instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, iar ipoteza prevăzută de art. 127 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod porneşte de la premisa că grefierul are calitatea de pârât, norma reglementată de alin. (2) fiind de ordine privată, motiv pentru care instanţa nu poate să invoce excepţia necompetenţei teritoriale din oficiu.
A mai reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. oferă reclamantului posibilitatea de a sesiza oricare dintre instanţele egale în grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, iar după ce reclamantul a făcut alegerea, instanţa nu mai poate să invoce necompetenţa în baza aceloraşi dispoziţii legale întrucât s-ar restrânge nepermis dreptul conferit de lege reclamantului.
Ca situaţie de fapt a constatat că debitorul are domiciliul în Timişoara, jud. Timiş, şi, în raport de toate argumentele expuse, a apreciat că aparţine Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a cauzei.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispoziţiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de încuviinţare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x din 22 iunie 2023, formulată de petentul B.E.J. A., la cererea creditoarei Asociaţia Casa de ajutor reciproc a salariaţilor din UCMR şi alte instituţii.
Conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Oradea a fost generat de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ., în condiţiile în care debitoarea principală are calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Timiş, instanţă superioară Judecătoriei Timişoara, învestită de creditoare cu cererea de încuviinţare a executării silite.
Încuviinţarea executării silite este de competenţa exclusivă a instanţei de executare, astfel cum rezultă din prevederile art. 666 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 651 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe".
Conform dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.
În raport de particularitatea speţei, determinată de calitatea debitoarei, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".
În această situaţie, Înalta Curte observă că, în mod greşit, Judecătoria Timişoara şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare executare silită, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor legale precitate şi calitatea de grefier a debitoarei la Tribunalul Timiş, instanţa superioară Judecătoriei Timişoara, întrucât, atunci când respectiva calitate îl vizează pe cel împotriva căruia este formulată cererea, eventualitatea afectării încrederii în imparţialitatea obiectivă a instanţei este lăsată de legiuitor la aprecierea exclusivă a reclamantului, iar nu şi a instanţei de judecată.
Astfel, dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., reglementează o competenţă facultativă pentru situaţia în care judecătorul (procurorul, asistentul judiciar, grefierul) sunt părţi pârâte în litigiu. În ipoteza acestui text de lege, legiuitorul a prevăzut că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece pricina, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în circumscripţia căreia se află instanţa care ar fi competentă potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului poate, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul oferit de lege.
Sintagma "cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ. vizează cererile adresate instanţei de judecată, în spectrul acestora fiind incluse şi cererile de încuviinţare a executării silite, potrivit art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.
În prezenta cauză, creditoarea nu a uzat de prevederile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. şi a introdus cererea la Judecătoria Timişoara, instanţa de la domiciliul debitoarei B., prin alegerea făcută stabilind, în mod definitiv, competenţa teritorială în favoarea acestei instanţe.
În această situaţie nu putea să opereze prorogarea de competenţă, reglementată de dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., şi nici instanţa nu putea să dispună, din oficiu, fără a încălca voinţa creditoarei, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia Curţii de Apel Oradea, învecinată cu Curtea de Apel Timişoara, în a cărei circumscripţie se află Judecătoria Timişoara, instanţă competentă să soluţioneze cauza potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum s-a arătat anterior.
În aplicarea prevederilor art. 127 din C. proc. civ., se reţine ca fiind lipsit de relevanţă caracterul contencios sau necontencios al unei cereri, în condiţiile în care sintagma "cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul acestei norme vizează, fără a distinge, cererile adresate instanţei de judecată, printre acestea enumerându-se şi cererile de încuviinţare a executării silite, potrivit art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.
Or, din momentul încuviinţării executării silite este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, o dată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel. Aceste aspecte au fost reţinute cu valoare de principiu în considerentele Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Prin urmare, se apreciază că aplicarea prevederilor art. 127 din C. proc. civ. încă de la momentul sesizării instanţei de executare cu cererea de încuviinţare a executării are drept consecinţă directă şi respectarea principiului general al unicităţii instanţei de executare, principiu ce guvernează materia în discuţie.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a pricinii revine Judecătoriei Timişoara, care este şi instanţa sesizată de creditoare, în aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ. şi ale art. 127 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea având ca obiect încuviinţare executare silită este Judecătoria Timişoara, urmând ca în temeiul art. 135 din C. proc. civ. să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2024.