Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a, sub nr. x/2020**, reclamanţii A., B., C. şi D., ultimii prin reprezentanţi legali A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, Judeţul Buzău şi Consiliul Judeţean Buzău, au solicitat următoarele:

- obligarea pârâţilor la plata, către reclamantul A., a sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri morale rezultate în urma vătămării corporale grave a fiului său C., în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, judeţul Buzău;

- obligarea pârâţilor la plata, către reclamanta B., a sumei de 5.000.000 RON, reprezentând despăgubiri morale rezultate în urma vătămării corporale grave a fiului său C., în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, judeţul Buzău;

- obligarea pârâţilor la plata, către reclamantul D., a sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri morale rezultate în urma vătămării corporale grave a fiului său C., în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, judeţul Buzău;

- obligarea pârâţilor la plata, către reclamantul C., a sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri morale şi a sumei de 20.000 RON reprezentând despăgubiri materiale rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, judeţul Buzău.

Prin încheierea de şedinţă din 10 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre Secţiile III-V civile ale Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1367 din 07 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Judeţul Buzău şi Consiliul Judeţean Buzău; a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., C., B. şi D., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere; a obligat pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata către reclamanta B. a sumei de 2.800 RON, daune materiale şi la plata către reclamantul E., a sumei de 500.000 RON, daune morale; a respins în rest cererea, ca nefondată; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1172A din 09 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere împotriva sentinţei civile nr. 1367 din 17 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis apelul formulat de apelantul-reclamant C., prin reprezentanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul C. a sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; a menţinut restul dispoziţiilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1172A din 09 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 27 februarie 2024, sub nr. x/2020**, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 29 februarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura consilierului juridic F. (împuternicire de reprezentare juridică la dosarul de recurs); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

5. Motivele de recurs:

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca nefondată, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând încălcarea art. 22 şi a art. 425 C. proc. civ., precum şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a susţinut că decizia pronunţată în apel este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa nu a reţinut corect situaţia de fapt, interpretând eronat probele administrate în cauză, precum şi normele de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Recurenta a reiterat susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond cu privire la calitatea sa procesuală, solicitând, în esenţă, să se constate că nu este răspunzătoare de producererea prejudiciului a cărui reparare se solicită întrucât, în calitate de administrator al drumului pe care s-a petrecut evenimentul, şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale, nefiind, astfel, îndeplinită condiţia culpei.

În acest sens, a arătat că evenimentul s-a produs pe D.N 10, pe sensul către Buzău, la intrarea în oraşul Siriu, fără a se preciza poziţia kilometrică exactă. Potrivit adresei nr. x/19.03.2021, Serviciul întreţinere DN, Autostrăzi şi Plan coroborată cu adresa emisă de S.D.N. Buzău nr. 33/163514/19.03.2021, zona în care a oprit reclamantul nu este o parcare, ci o zonă de serviciu a drumului, iar zona în care a avut loc evenimentul, km 80, sens Braşov-Buzău, era semnalizată cu indicatoare rutiere de avertizare. La data de 19.07.2020, duminica, s-au înregistrat precipitaţii sub formă de ploaie, astfel că pe traseu a ieşit, la ora 13:20, G. x pentru a patrula pe sectorul de drum şi pentru a îndepărta eventualele pietre care au căzut de pe versanţi şi s-a întors în curtea districtului la ora 16:20; versanţii de pe care cad pietre/bolovani nu sunt în proprietatea C.N.A.I.R S.A., ci se află în proprietatea persoanelor fizice/juridice care ar trebui să administreze şi să protejeze proprietatea; în zonă nu sunt montate plase de protecţie.

În raport de aceste aspecte de fapt, recurenta a solicitat să se constate că obligaţiile legale ale administratorului de drum, prevăzute de art. 40 din O.U.G. nr. 43/1997, au fost îndeplinite, acesta neputând să fie socotit vinovat pentru orice eveniment produs pe partea carosabilă sau în zona adiacentă drumului, întrucât şi participanţii la trafic au obligaţii proprii, conform legii.

Recurenta-pârâtă a invocat, incidenţa art. 483 C. civ. coroborat cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, susţinând că autoritate părintească nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilul, drept având ca obligaţii corelative îndatoririle părinteşti, astfel încât să nu fie lezat în niciun fel copilul, interesul lui superior. Totodată, a invocat dispoziţiile şi art. 35 alin. (1) din O.U.G nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care prevăd că participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice sau părivate.

În raport de aceste prevederi legale, a concluzionat în sensul că, atât timp cât şoferul circula pe un sector de drum semnalizat prin trei tipuri de indicatoare rutiere care avertizau asupra posibilităţii căderilor de pietre sau a pericolului de accidente, fapta acestuia de a opri autototurismul pentru o scurtă pauză denotă un comportament neglijent şi imprudent, cu atât mai mult cu cât zona unde a oprit nu era semnalizată ca fiind o parcare.

Şoferul autoturismului trebuia să dea dovadă de maximă prudenţă, având în vedere că se afla în maşină alături de familie, pe un sector de drum care atenţiona asupra posibilităţii căderilor de pietre şi nu trebuia să oprească decât în prima parcare semnalizată corespunzător.

De altfel, recurenta solicită să se constate că, în speţă, nu s-a făcut nicio probă cu privire la împrejurările producerii evenimentului, la măsurile luate de conducătorul auto, părintele reclamantului din prezenta speţă, astfel că nu se poate stabili culpa pentru producerea presupusului prejudiciu solicitat.

În consecinţă, recurenta consideră că excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost în mod greşit respinsă.

Pe fondul litigiului, recurenta a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada elementelor necesare antrenării răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 şi urm. C. civ., or, pentru angajarea răspunderii administratorului de drum era necesară dovedirea împrejurărilor în care s-a produs evenimentul.

Cu referire la culpă, a susţinut că, de vreme ce ea, recurenta, nu se face vinovată de producerea evenimentului în care a fost implicat reclamantul, întrucât şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau în calitate de administrator al reţelei naţionale de drumuri din România, pentru drumurile aflate în administrarea sa, astfel cum stabileşte O.G. nr. 43/1997, se poate reţine doar culpa conducătorului auto, în măsura în care acesta nu s-a adaptat condiţiilor de trafic şi carosabil existente ori nu a respectat anumite obligaţii, potrivit art. 1 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, art. 35 alin. (1) şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta susţine că, în speţă, pe lângă faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii sale, intervine o cauză de exonerare, respectiv forţa majoră, deoarece o alunecare de teren reprezintă un fenomen natural cu un caracter imprevizibil şi extraordinar, iar recurenta, în calitate de administrator al drumului, nu avea cum să anticipeze apariţia acestui fenomen, invocând, în acest sens, art. 1351 alin. (1) şi (2) C. civ.

Având în vedere principiul simetriei juridice, în contextul în care legislaţia în materie stipulează prin prevederile art. 45 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997 obligativitatea administratorului de drum de a-l notifica pe asigurător în termen de 5 zile de la data producerii unor evenimente rutiere, recurenta consideră că, în scopul eliminării posibilităţii îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantului, acesta avea datoria de a notifica administratorul de drum într-un termen cât mai scurt de la data producerii evenimentului, pentru verificarea informaţiilor transmise.

Recurenta a mai susţinut că, din fotografiile depuse la dosarul cauzei reiese faptul că pasagerii aflaţi în maşină au coborât şi, probabil, părinţii le-au efectuat poze pentru a imortaliza peisajul, neţinând cont de semnalizarea rutieră existentă pe sectorul de drum care atenţiona participanţii la trafic asupra posibilităţii căderilor de pietre şi a pericolelor de accidente.

Având în vedere faptul că de la intrarea în judeţul Buzău, venind dinspre Braşov, până la locul presupusului eveniment rutier există montate indicatoare de avertizare a căderilor de pietre, recurenta consideră că a depus toate diligenţele pentru a preîntâmpina producerea unor asemenea evenimente, luând toate măsurile necesare, semnalizând corespunzător sectorul de drum, astfel că întreaga responsabilitate, atât pentru propria persoană, cât şi pentru ceilalţi ocupanţi ai autovehiculului revine şoferului auto, care are şi calitatea de părinte.

În plus, persoana prejudiciată avea posibilitatea preconstituirii probelor, imediat după producerea avariilor, dacă folosea procedura prevăzută de art. 359 şi urm. C. proc. civ.

Nu poate fi admisă o acţiune în răspundere civilă delictuală atâta vreme cât reclamantul nu a adus probe pentru a dovedi fapta ilicită, culpa pârâtei şi legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciu. Soluţia contrară ar însemna inversarea sarcinii probei, stabilită de art. 249 C. proc. civ., ca aparţinând celui ce formulează cererea de chemare în judecată.

Cu referire la prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale, recurenta a arătat că, în lipsa faptei ilicite, acesta nu poate exista şi nici nu poate fi solicitat de la ea câtă vreme nu există un raport de răspundere delictuală. În dinamica producerii accidentului nu a fost dovedită nicio faptă care să-i poată fi imputată iar câtă vreme există un caz de forţă majoră, cauză exoneratoare de răspundere, nu se poate reţine culpa pârâtei şi nici legătura de cauzalitate dintre faptă şi presupusul prejudiciu.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv şi trebuie să fie cert şi să nu fie reparat încă. Prejudiciul cert este acel prejudiciu sigur atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul întinderii sale. Prejudiciul eventual, este acel prejudiciu care nu este sigur sub aspectul existenţei sale şi, cu atât mai mult, al determinării întinderii sale, nu este supus reparaţiunii.

Prin urmare, pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naştere şi să poată fi ridicată o pretenţie la repararea daunei suferite, se impune ca prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost reparat încă, or, recurenta susţine că nu a avut cunoştinţă de o constatare a pagubei oficială şi opozabilă companiei.

Recurenta-pârâtă a contestat întreaga sumă solicitată cu titlu de despăgubire (daune materiale şi daune morale) având în vedere că nu s-au putut stabili culpa în lipsa dovedirii împrejurărilor care au concurat la producerea avariilor, cu atât mai mult cu cât şi participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament adecvat care să le permită să adapteze viteza în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.

A mai precizat că, în cauză, nu este îndeplinită nici condiţia legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul reclamat.

Reiterând faptul că accidentul s-a petrecut pe un sector de drum semnalizat corespunzător prin indicatoare rutiere, unde conducătorul auto nu a respectat mijloacele de semnalizare, recurenta consideră că nu i se poate reţine culpa în calitate de administrator de drum, şoferul fiind cel care a avut un comportament neglijent şi imprudent.

Pentru a se putea demonstra culpa companiei este necesar a se demonstra că există un raport de cauzalitate specific şi nu un raport de cauzalitate general, or, acesta nu se putea stabili decât printr-o expertiză care să precizeze că prejudiciul s-a produs în mod expres ca urmare a elementului uman (modalitate de conducere a autoturismului, încălcarea regulilor de circulaţie) sau a unor factori obiectivi (condiţii de mediu, etc.) care nu intră în sfera de răspundere a recurentei ca administrator de drum.

Cum un astfel de mijloc de probă nu a fost administrat, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat şi starea carosabilului, deoarece legătura de cauzalitate trebuie să se fundamenteze pe stabilirea tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat evenimentul şi nu pe argumente care nu sunt coroborate cu niciun mijloc obiectiv de probă. În opinia recurentei, prin actele depuse la dosar nu s-a dovedit legătura de cauzalitate, neexistând o dovadă clară, imuabilă în sensul că prejudiciul solicitat se datorează culpei administratorului de drum.

În baza jurisprudenţei naţionale, a O.G. nr. 83/2004, precum şi a Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, a susţinut că nu poate oferi direct despăgubiri pentru avariile produse participanţilor care circulă pe drumuri naţionale şi autostrăzi, deoarece şi participanţii la trafic au obligaţii de respectat, conform codului rutier.

În plus, reclamantul, pentru repararea prejudiciului, trebuia să se adreseze asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, iar în cazul în care nu a avut o asigurare CASCO valabilă la data producerii accidentului, se putea adresa Fondului de protecţie a victimelor străzii.

În final, recurenta a precizat că hotărârea atacată se bazează pe o interpretare eronată a probelor, în sensul că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că recurenta are calitate procesulă activă în speţă, în raport de actele şi lucrările dosarului, fapta imputată pârâtei fiind aceea de a nu se fi asigurat zidul de sprijin de rambleu să fie întreţinut corespunzător, însă din planşele foto administrate în cauză, se observă că zona în care a oprit reclamantul nu este o parcare, ci o zonă de serviciu a drumului ce era semnalizată cu indicatoare de avertizare.

Concluzionând, a considerat că instanţa nu poate admite o acţiune în răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care reclamantul nu a adus nicio probă pertinentă şi edificatoare pentru a dovedi fapta ilicită, culpa recurentei şi nici legătura de cauzalitate dintre pretinsa fapta ilicita şi prejudiciu, apreciind că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale a recurentei prin raportare la art. 1357 C. civ.

6. Apărările formulate în cauză:

6.1. La data de 18 martie 2024, prin poştă, în termen legal, intimaţii-reclamanţi C. şi D., ambii prin reprezentanţi A. şi B., A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, cu privire la excepţia nulităţii recursului în raport de art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., au arătat că recursul este nemotivat, de vreme ce criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia şi nu de nelegalitatea hotărârii atacate.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Au menţionat că administrarea sectorului de drum unde a avut loc accidentul este în sarcina recurentei, iar culpa în producerea evenimentului aparţine în exclusivitate acesteia prin neluarea măsurilor de siguranţă corespunzătoare, sens în care poartă şi răspunderea pentru prejudicii cauzate pentru administrarea defectuoasă, făcând trimitere la art. 14, art. 16 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome Administraţia Naţională a Drumurilor din România.

Au mai arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ., ţinând cont de legătura de cauzalitate între accident şi vătămarea corporală a intimatului C. urmare a dislocării unor bolovani care au ajuns pe carosabil, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală, prejudiciu dovedit şi cu înscrisurile depuse la dosar şi declaraţia martorului.

Susţinerile recurentei conform cărora vina aparţine conducătorului auto care ar fi ignorat indicatoarele rutiere şi că locul unde a oprit autoturismul nu este destinat participanţilor la trafic nu este parcare, ci este o zonă de serviciu a drumului, sunt nefondate, din moment ce planşa foto relevă faptul că accesul, oprirea şi/sau staţionarea în acel loc nu erau interzise prin indicatoare rutiere şi marcaj rutier, iar linia discontinuă permitea oricărui autoturism să oprească, aspect întărit şi de planşa foto anexată întâmpinării în care se observă nenumărate autoturisme staţionate în acel loc.

Din aceeaşi planşă foto se observă faptul că după producerea accidentului recurenta a început lucrări de consolidare/punere în siguranţă a traficului rutier.

6.2. La data de 25 martie 2024, prin poştă, în termenul legal, intimaţii-pârâţi Consiliul Judeţean Buzău şi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Buzău, prin preşedintele Consiliului Judeţean Buzău, au depus întâmpinare, prin care au solicitat menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei atacate şi, implicit, a sentinţei primei instanţe, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii lor procesual pasive şi, implicit, soluţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu aceştia, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

Sub acest aspect, instanţa de apel a considerat justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtei Compania Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi (4) şi art. 21 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, determinat de calitatea de administrator a zonei de drum naţional pe care s-a produs accidentul, DN10 Buzău-Braşov, responsabilitatea cu întreţinerea şi a zonei de siguranţă a drumurilor naţionale, nu doar a carosabilului fiind în sarcina sa.

Astfel, a reţinut în mod temeinic că administrarea segmentului de drum pe care s-a produs incidentul revine pârâtei Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., aceasta fiind responsabilă cu paza juridică, fără ca recurenta să combată raţionamentul juridic şi temeiul de drept care a condus la respingerea excepţiei.

În acest sens, ambele instanţe au invocat prevederile 21 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 potrivit cărora Ministerul Transporturilor este administratorul drumurilor de interes naţional direct sau prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., precum şi alin. (2) al aceluiaşi articol care stabileşte că sectoarele de drumuri naţionale situate în intravilianul municipiilor sunt în administrarea consiliilor locale respective, întrucât accidentul s-a produs pe un sector de drum care nu se află situat în intravilanul vreunei localităţi, administrarea respectivului segment revine pârâtei CNAIR, în lipsa oricăror dovezi că acesta a fost concesionat unei alte persoane juridice.

De asemenea, au fost avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 43/1997 şi, întrucât, pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive raportat la lipsa calităţii sale de proprietar al versantului de pe care a avut loc alunecarea de teren, în cauză, prin prisma pazei juridice, are relevanţă calitatea sa de administrator al drumurilor de interes naţional şi, implicit, răspunzătoare de întreţinerea şi a zonei de siguranţă şi zonei de protecţie a drumurilor naţionale, nu doar a carosabilului, potrivit prevederilor art. 14 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, zona drumului public cuprinzând ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie, iar prin Anexa nr. 1 la acest act normativ sunt delimitate limitele acestor zone.

În susţinerea modului în care a fost analizată de instanţa de apel excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Judeţului Buzău şi Consiliului Judeţean Buzău, au invocat şi prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 84/2003, conform cărora Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România are ca obiect principal de activitate întreţinerea, repararea, administrarea şi exploatarea drumurilor naţionale precum şi a altor elemente de infrastructură rutieră, în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei.

Din analiza dispoziţiilor normative menţionate se poate observa că obligaţia legală de a asigura întreţinerea, administrarea şi exploatarea drumurilor naţionale, în vederea desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă revine Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., instituţie care deţine calitate procesual pasivă în prezenta cauză.

Consiliul Judeţean are ca obligaţie legală asigurarea administrării drumurilor judeţene oe raza sa administrativ teritorială, nu şi a drumurilor naţionale, potrivit art. 22 din O.G. nr. 43/1997, drumul unde a avut loc evenimentul rutier nu este clasificat drept drum judeţean, ci drum naţional DN 10 Braşov-Buzău, fiind evidentă lipsa calităţii procesual pasive a Consiliului Judeţean Buzău şi Judeţului Buzău.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte instanţa de apel a motivat pe larg faptul că sectorul de drum pe care s-a produs incidentul se află în administrarea acesteia, astfel că noţiunea de pază juridică definită de art. 1377 din C. civ. este îndeplinită în prezenta cauză.

Împrejurarea că recurenta şi-a îndeplinit obligaţiile legale de avertizare a participanţilor la trafic asupra riscului de căderi de pietre nu reprezintă relevanţă cu privire la tipologia de răspundere civilă angajată în prezenta cauză, care intervine în mod obiectiv, independent de orice culpă, axată pe ideea de garanţie.

Instanţa de apel a înlăturat în mod temeinic susţinerile referitoare la instalarea indicatoarelor rutiere care avertizau asupra căderilor de pietre, reţinând că avertizarea conducătorilor auto asupra existenţei unor riscuri pe anumite sectoare de drum nu înlătură, de plano, răspunderea administratorului de drum în situaţia producerii unui prejudiciu determinat de concretizarea riscului, tocmai în considerarea noţiunii de garanţie pe care o include răspunderea reglementată de art. 1376 C. civ.

Referitor la incidenţa cazului de forţă majoră, drept cauză exoneratoare de răspundere, prevăzută de art. 1380 C. civ., cele 2 instanţe au statuat în mod temeinic că nu sunt întrunite condiţiile acestei cauze pentru înlăturarea răspunderii civile a recurentei.

Plecând de la caracterele cazului de forţă majoră (exterioritate, imprevizibilitate şi irezistibilitate) instanţa a motivat că fenomenul de alunecare formaţiuni stâncoase, constituie doar un caz fortuit întrucât este exterior lucrului (drum naţional), independentă de voinţa paznicului, dar care nu are un caracter absolut imprevizibil şi invincibil, în raport de condiţiile concrete în care evenimentul prejudiciabil s-a produs.

În cauză s-a făcut şi proba faptului că au existat informaţii despre producerea frecventă a unor astfel de alunecări, pe fondul unor fenomene meteorologice de ploaie, astfel că nu prezintă caracter excepţional, imprevizibil şi invincibil.

Ca atare, aceste alunecări nu întrunesc condiţiile unui caz de forţă majoră, nefiind de natură a înlătura răspunderea paznicului juridic, în condiţiile în care fusese anticipat de societatea regională aflată în subordinea recurentei (aspect probat prin adresa nr. x/19.03.2021 emisă de Serviciul întreţinere Drumuri Naţionale, Autostrăzi şi Plan şi adresa secţiei Drumuri Naţionale Buzău nr. 33/16351/19.03.2021).

Un alt argument invocat în cererea de recurs pentru susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a recurentei-pârâte se referă la obligaţia persoanei prejudiciate de a se adresa asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie, sau Fondului de Protecţie a victimelor străzii, considerente care nu au incidenţă în prezenta cauză.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa de apel reţinând că speţa dedusă judecăţii nu vizează repararea unui prejudiciu produs prin accidente de vehicule, pentru a exista obligaţia persoanei vătămate de a se adresa asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie sau Fondului de protecţie a victimelor străzii, invocând prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (act normativ care a abrogat Legea nr. 136/1995).

Fondul de protecţie a victimelor străzii, preluat ca activitate şi atribuţii de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, prin Legea nr. 132/2017, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, garantează despăgubirea persoanelor prejudiciate în urma unor accidente produse de autovehicule care fie nu au asigurare de răspundere civilă auto, fie nu au putut fi identificate.

Prin urmare, în mod corect, instanţei de apel a stabilit că recurenta-pârâtă are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, având în vedere faptul că aceasta este paznic juridic al segmentului de drum unde s-a produs evenimentul rutier (drumul naţional 10 Buzău - Braşov), în condiţiile art. 1376 şi art. 1377 C. civ.

Corelativ obligaţiilor legale ale recurentei-pârâte de administrare a drumurilor naţionale este lipsa calităţii procesual pasive a Consiliului Judeţean Buzău, excepţie care a intrat sub puterea de lucru judecat, după cum reiese din considerentele deciziei atacate.

6.3. La data de 04 aprilie 2024 şi, respectiv, la data de 12 aprilie 2024, prin fax, în termen legal, recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţi, prin care a solicitat respingerea apărărilor acestora şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, reiterând aspectele ce ţin de neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte în raport de dispoziţiile legale incidente, astfel cum au fost invocate în motivele de recurs.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 noiembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471¹ şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471¹ alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii reclamanţi prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., la punctele 1- 8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâtă, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimaţilor reclamanţi că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susţinând că în mod greşit s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale şi că pârâta, având paza juridică a drumului pe care s-a produs evenimentul prejudiciabil, are calitate procesuală pasivă, recurenta a invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 1357 şi următoarele din C. civ.. Pe de altă parte, invocând greşita apreciere cu privire la inoperabilitatea cauzelor exoneratoare de răspundere, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1351 alin. (1) şi (2) din C. civ.. Or, toate aceste chestiuni pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare au fost făcute şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor pârâtei cu privire la situaţia de fapt şi la probele administrate, aşa cum susţin intimaţii reclamanţi, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Este adevărat că, deşi se indică de către recurentă şi cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pârâta nu a invocat şi nu a demonstrat incidenţa niciuneia dintre ipotezele mai sus arătate, ci s-a referit doar la greşita soluţionare pe fond a cauzei precum şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. fiind indicat, deci, în mod pur formal.

Această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea recursului, singura consecinţă fiind aceea că, în lipsa unor critici concrete subsumate acestui motiv de recurs, el nu va fi analizat.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În esenţă, litigiul are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanţi împotriva administratorului drumului public, pentru repararea prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a vătămării corporale grave a numitului C., în urma unui eveniment rutier produs la data de 19.07.2020, într-un spaţiu adiacent DN10, în localitatea Siriu, judeţul Buzău.

În concret, circumstanţele accidentului, astfel cum au fost reţinute de către instanţele de fond, au fost următoarele:

La data de 19.07.2020, reclamantul A., conducând autoturismul proprietate personală, în care se mai aflau reclamanta B., soţia conducătorului auto, D. şi C., copiii minori ai celor dintâi, pe drumul DN 10 direcţia Braşov - Buzău, pe sensul către Buzău, a oprit maşina într-un spaţiu adiacent carosabilului. La scurt timp, de pe versantul de lângă şosea, a avut loc o alunecare de teren care a angrenat în cădere bolovani. În urma acestei alunecări de teren, reclamantul C. a fost rănit, fiind transportat de urgenţă la spital, unde s-a constatat existenţa unui politraumatism cranio - facial cu fractură de mandibulă, fractură oase nazale, fractură claviculă, traumatism toracic, contuzie pulmonară, leziuni ce au necesitat, în total, 70-75 zile de îngrijiri medicale, conform concluziilor raportului de expertiză medico - legală efectuat în cauză.

Promovând acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanţii solicită antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere justificat, în esenţă, de neluarea tuturor măsurilor legale pentru asigurarea condiţiilor de siguranţă a traficului rutier, deşi pârâta avea paza juridică a drumului naţional, situaţie coroborată cu alunecarea de teren ce a avut ca rezultat prejudiciul de ordin fizic şi moral cauzat reclamantului minor C..

Pârâta CNAIR S.A. s-a apărat în faţa primei instanţe invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive raportat, pe de o parte, la împrejurarea că nu este proprietara versantului de pe care a avut loc alunecarea de teren, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru prejudiciul reclamat, iar, pe de altă parte, la împrejurarea că, în calitate de administrator de drum, şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale, nefiind îndeplinită, astfel, condiţia culpei.

Totodată, a susţinut că în cauză sunt incidente cauzele exoneratoare de răspundere reglementate de art. 1351 C. civ., respectiv, forţa majoră şi cazul fortuit, câtă vreme o alunecare de teren reprezintă un fenomen natural cu caracter imprevizibil, extraordinar, pe care pârâta, în calitate de administrator al drumului, nu avea cum să-l anticipeze, apreciind, dintr-o altă perspectivă, că se poate reţine culpa conducătorului auto în măsura în care acesta nu s-a adaptat condiţiilor de trafic şi carosabil existente ori nu a respectat anumite obligaţii, potrivit art. 1 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, art. 35 şi 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Pe fondul cauzei, pârâta s-a apărat susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sensul că în sarcina sa nu poate fi reţinută săvârşirea niciunei fapte ilicite câtă vreme şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau în calitate de administrator al drumului, neavând, deci, nicio culpă în producerea prejudiciului. Ca urmare, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate cu prejudiciul reclamat.

Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, reţinând că accidentul s-a produs pe un sector de drum care nu se regăseşte în intravilanul niciunei localităţi, administrarea respectivului segment revenind pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, astfel că, prin prisma pazei juridice, pârâta este răspunzătoare de întreţinerea carosbilului precum şi a zonei de siguranţă a acestuia, calitatea de proprietar al versantului de pe care s-a produs alunecarea de teren fiind lipsită de relevanţă din această perspectivă.

Cu referire la cauzele exoneratoare de răspundere reglementate de art. 1351 C. civ., a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se putea reţine incidenţa acestora întrucât porţiunea de drum pe care s-a produs evenimentul este cunoscută ca fiind o zonă unde au loc frecvent căderi de pietre, context în care caracterul absolut imprevizibil al producerii alunecării nu se susţine.

Pe de altă parte, Tribunalul a reţinut că fapta victimei înlătură răspunderea numai în cazul în care întruneşte condiţiile cazului fortuit sau al forţei majore, ceea ce nu este cazul în speţă. Cât priveşte împrejurarea că zona în care reclamanţii au oprit autoturismul nu era amenajată ca parcare, fiind doar o zonă de serviciu a drumului, instanţa a apreciat-o ca fiind lipsită de relevanţă, din perspectiva angajarării răspunderii pârâtei, întrucât, nu oprirea în zona respectivă a determinat producerea evenimentului, ci alunecarea bolovanilor de pe versantul adiacent drumului.

În consecinţă, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, conform art. 1376 C. civ., Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 2.800 RON, cu titlu de despăgubiri materiale iar către reclamantul E., a sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta CNAIR S.A. a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi celelalte apărări formulate la fond, referitoare la incidenţa cauzelor exoneratoare de răspundere şi la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva inexistenţei faptei ilicite şi a culpei proprii şi, implicit, a legăturii de cauzalitate cu prejudiciul reclamat, contestând, totodată, întreaga sumă acordată cu titlu de despăgubire (daune materiale şi daune morale) având în vedere faptul că nu au fost dovedite împrejurările care au concurat la producerea prejudiciului iar suma acordată cu titlu de daune morale este vădit disproporţionată în raport cu numărul de zile de îngrijire medical recomandat imediat după producerea evenimentului.

Şi reclamantul C., prin reprezentanţi legali A. şi B., a formulat apel, susţinând că hotărârea primei instanţe este temeinică din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate, cuantum pe care l-a apreciat ca fiind mult prea mic faţă de consecinţele reale ale accidentului.

Instanţa de apel a respins calea de atac promovată de pârâtă dar a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să îi plătească acestuia suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, atât calitatea procesuală pasivă, cât şi obligaţia de reparare a prejudiciului îi aparţin pârâtei în virtutea calităţii acesteia de administrator al zonei de drum pe care s-a produs accidentul, responsabilitatea cu întreţinerea carosabilului precum şi a zonei de siguranţă a drumului fiind în sarcina sa, ceea ce înseamnă că, în cauză, operează o răspundere obiectivă a paznicului juridic al lucrului, independent de orice culpă, răspundere ce include obligaţia legală a acestuia de a garanta pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu.

Criticile privind lipsa calităţii de proprietar al versantului de pe care s-a produs alunecarea de teren au fost înlăturate, ca neîntemeiate, reţinându-se că, noţiunea de "pază juridică" nu se analizează din perspectiva versantului care a produs alunecarea de formaţiuni stâncoase, ci din perspectiva drumului naţional pe care se deplasa intimatul reclamant şi care trebuia să ofere condiţii sigure pentru circulaţia rutieră.

Având în vedere că sectorul de drum pe care s-a produs incidentul se afla în administrarea companiei pârâte, s-a apreciat că noţiunea de pază juridică definită de art. 1377 din C. civ. este îndeplinită în prezenta cauză.

Cu referire la susţinerile pârâtei în sensul că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de avertizare a participanţilor la trafic asupra riscului de "căderi de pietre", instanţa de apel a reţinut că nu prezintă niciun fel de relevanţă din perspectiva tipului de răspundere civilă angajată în prezenta cauză, întrucât aceasta intervine în mod obiectiv, independent de orice culpă, fiind axată pe ideea de garanţie.

Ca urmare, avertizarea participanţilor la trafic asupra existenţei unor riscuri pe anumite sectoare de drum (căderi de pietre, animale etc) nu înlătură, de plano, răspunderea administratorului de drum în situaţia producerii unui prejudiciu determinat de concretizarea riscului, tocmai în considerarea noţiunii de garanţie pe care o include răspunderea reglementată de art. 1376 din C. civ. şi pe care pârâta trebuie să o asigure în realizarea obiectului său de activitate.

În ceea ce priveşte fapta conducătorului auto (reprezentantul legal al intimatului reclamant), presupus responsabil pentru oprirea temporară într-o zonă de siguranţă deşi erau montate indicatoare de avertizare, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu produce niciun fel de consecinţe juridice în condiţiile în care amplasarea elementelor de protecţie aferente unei circulaţii în condiţii de siguranţă pe drumurile publice reprezenta atributul administratorului drumului, iar absenţa acestora nu poate fi imputată conducătorului auto.

Cât timp pârâta nu a dovedit o conduită ilicită adoptată de către intimatul reclamant prin încălcarea unor obligaţii legale (ex. oprirea/staţionarea într-o zonă în care erau amplasate indicatoare de interzicere, utilizarea unui drum închis traficului rutier etc.), care să fi concurat sau să fi produs, în mod exclusiv, prejudiciul reclamat, responsabilitatea pentru încălcarea desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei revine pârâtei. Din această perspectivă, instanţa de apel a subliniat faptul că, art. 1380 din C. civ. enunţă, ca unice cauze exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseşi, fapta unui terţ sau forţa majoră, atunci când prejudiciul este cauzat, exclusiv, de unul dintre acestea, ipoteze care, în cauză, nu sunt îndeplinite.

În continuare, analizând cazul de forţă majoră invocat de pârâtă pentru înlăturarea răspunderii civile, instanţa de apel, pornind de la definiţia noţiunii, de la distincţia dintre aceasta şi cazul fortuit precum şi de la condiţiile în care operează, a constatat că împrejurarea relevată, respectiv fenomenul de alunecare a formaţiunilor stâncoase, constituie doar un caz fortuit întrucât, deşi este exterioară lucrului (drumul naţional aflat în paza juridică) şi independentă de voinţa paznicului, nu are un caracter absolut imprevizibil şi invincibil, în raport de condiţiile concrete în care evenimentul prejudiciabil s-a produs. În cauză s-a făcut proba faptului că au existat informaţii despre producerea frecventă a unor astfel de alunecări (fiind indicate chiar de către pârâtă prin ieşirea în teren a unui utilaj care să îndepărteze formaţiunile stâncoase căzute de pe versant), pe fondul unor fenomene meteorologice de ploaie, astfel că ele nu prezintă caracter excepţional, imprevizibil şi invincibil, nefiind de natură a înlătura răspunderea paznicului juridic, în condiţiile în care fuseseră anticipate de societatea regională aflată în subordinea pârâtei.

Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că, atât timp cât nu s-a făcut dovada incidenţei unei cauze exoneratoare, răspunderea civilă delictuală a apelantei pârâte este determinată de calitatea acesteia de paznic juridic al zonei de drum public pe care s-a petrecut incidentul, care, independent de orice culpă, este obligat să repare prejudiciile cauzate de lucrul aflat sub paza sa, potrivit art. 1376 alin. (1) C. civ.

În aceste circumstanţe, condiţiile referitoare la existenţa faptei ilicite şi a culpei sunt excluse de la analiza răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, legătura de cauzalitate între lucrul persoanei responsabile şi prejudiciu prezumându-se, în sensul că între acestea există un raport de la cauză la efect.

Astfel, în condiţiile în care, în cauză, s-a făcut dovada participării active a alunecării de teren la eliminarea caracterului sigur al circulaţiei rutiere şi la cauzarea prejudiciului, prevederile art. 1376 din C. civ. prezumă implicit şi automat caracterul cauzal al acestei participări, astfel că pârâta este datoare să răspundă, atâta timp cât nu a făcut dovada, prin orice mijloc de probă, că între alunecarea de teren care a împietat asupra circulaţiei pe drumul public şi prejudiciul reclamat nu există raport de cauzalitate.

În ceea ce priveşte criticile pârâtei relative la modul de stabilire a întinderii prejudiciului Curtea de apel le-a apreciat ca fiind neîntemeiate şi le-a înlăturat ca atare, reţinând că în analiza reparaţiei pecuniare trebuie avute în vedere particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, vârstă, importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, suferinţele morale (psihice) cauzate etc., elemente în raport de care a constatat că nu se justifică solicitarea de reducere a cuantumului daunelor morale ci, dimpotrivă, se impune ca prejudiciul suferit de reclamant să fie reparat prin acordarea în integralitate a despăgubirilor morale solicitate, în cuantumul de 1.000.000 RON, sens în care a dispus admiterea apelului declarat de reclamant.

Pe calea prezentului recurs, reiterând parţial susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond cu privire la faptul că, în calitate de administrator al drumului pe care s-a petrecut evenimentul, şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale, neavând nicio culpă în producerea prejudiciului a cărui reparare se pretinde, şi că, în cauză este incidentă o cauză exoneratoare de răspundere, respectiv, forţa majoră, recurenta solicită să se constate că în mod greşit s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale precum şi faptul că ea, pârâta, având paza juridică a drumului pe care s-a produs evenimentul prejudiciabil, are calitate procesuală pasivă.

În opinia recurentei, aceste statuări ale instanţei de apel încalcă normele de drept material din cuprinsul art. 1357 şi următoarele din C. civ., precum şi pe cele din cuprinsul art. 1351 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, decizia pronunţată fiind rezultatul unei interpretări eronate a probelor administrate şi a situaţiei de fapt.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susţinerile recurentei pârâte referitoare la modul în care au fost stabilite circumstanţele producerii accidentului şi la modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă, precum şi cele care vizează modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi, conduita manifestată de acestea, nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor şi a situaţiei de fapt şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a constatat în mod corect că în cauză sunt îndeplinite condiţiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv, dacă, raportat la ceea ce s-a reclamat prin acţiunea dedusă judecăţii, anume nerespectarea art. 4 din O.U.G. nr. 84/2003, în sensul omisiunii pârâtei, în calitate de administrator al drumului, de a lua toate măsurile legale stabilite în sarcina sa în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă, aceasta este răspunzătoare de producererea prejudiciului a cărui reparare se solicită, având, implicit, calitate procesuală pasivă în cauză.

Dată fiind identitatea dintre argumentele pe care recurenta îşi fundamentează criticile aduse soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi cele prin care este criticat modul de soluţionare a fondului litigiului, cele două chestiuni urmează a fi analizate împreună.

Prioritar oricărei analize, Înalta Curte notează că, în speţă, cauza juridică, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1376 şi art. 1377 C. civ.. Drept urmare, instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" lucrului şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al lucrului.

Luând în examinare criticile de nelegalitate ce vizează reţinerea greşită atât a calităţii CNAIR S.A. de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, cât şi a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că, pretinzând prin motivele de recurs că soluţia instanţei de apel este greşită din perspectiva celor două chstiuni anterior menţionate, recurenta face referire la condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, aşa cum rezultă ele din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., şi anume la existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.

Or, argumentele expuse de recurentă în aceste coordonate sunt formulate cu neobservarea trăsăturilor speciale ale formei de răspundere invocate în cauză, respectiv, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată prin dispoziţiile art. 1376 C. civ., şi anume a faptului că, fiind vorba de o formă de răspundere obiectivă care icumbă persoanei ce are paza juridică a unui lucru, ea este atrasă de "fapte ale lucrului", iar nu de fapte proprii şi culpabile ale păzitorului juridic.

Întrucât raportul dintre forma de răspundere reglementată prin norma menţionată şi forma de răspundere (pentru fapta proprie) la care se referă art. 1357 C. civ. este unul de la special la general, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, instanţele de fond au analizat pretenţiile de despăgubire întemeiate (de reclamant) pe consecinţele prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a recurentei pârâte în raport de cerinţele menţionatei norme speciale şi derogatorii, iar nu prin raportare la condiţiile specifice răspunderii civile delictuale.

Or, recurenta nu a înţeles să combată raţionamentul juridic expus de instanţa de apel în susţinerea soluţiei, care a fost fundamentat pe prevederile art. 1376 din C. civ. privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, ci a argumentat neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reluând apărările formulate în faţa instanţelor de fond, în ciuda faptului că nici în apel acestea nu au fost analizate, instanţa devolutivă reţinând în mod explicit în considerentele deciziei atacate că nu pot fi avute în vedere decât acele susţineri ce se circumscriu cadrului legal în raport de care au fost soluţionate la fond pretenţiile reclamanţilor.

În aceste circumstanţe, având în vedere că, în prezenta cauză, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere este chemată să răspundă patrimonial, justificat de neluarea tuturor măsurilor legale pentru asigurarea în condiţii de siguranţă a traficului rutier, deşi avea paza juridică a drumului naţional, şi că, atât la fond, cât şi în apel pretenţiile deduse judecăţii au fost analizate din perspectiva prevederilor art. 1376 din C. civ., temei de drept necontestat de părţile din proces, criticile formulate de recurentă cu privire la decizia atacată nu vor fi analizate decât în măsura în care se circumscriu tipului de răspundere civilă reglementat prin acest text legal, în raport de care a fost reţinută obligaţia pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului, anume răspunderea pentru prejudiciille cauzate de lucruri.

Astfel, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de răspunderea pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 din C. civ., pentru a cărei antrenare este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la fapta ilicită, vinovăţie, legătura de cauzalitate şi prejudiciu, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată de art. 1376 C. civ. este o răspundere obiectivă, ce intervine independent de culpa paznicului juridic al lucrului, incluzând obligaţia legală a acestuia de a garanta pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu.

În acest sens, art. 1376 C. civ. prevede că:

"(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore".

Din economia normei juridice enunţate rezultă neîndoielnic faptul că această formă de răspundere nu este condiţionată nici de vinovăţia păzitorului juridic, fiind expres prevăzut în lege că obligaţia de reparare a prejudiciului operează "independent de orice culpă", nici de existenţa unei fapte cu caracter ilicit a aceluiaşi păzitor juridic, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezentând, în concret, o formă de răspundere indirectă ce se întemeiază doar pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba şi având ca fundament ideea de garanţie a păzitorului juridic, care este ţinut să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucrul aflat în paza sa.

Prin urmare, în speţă, fiind vorba de o acţiune prin care a fost invocată răspunderea recurentei pârâte pentru un prejudiciu cauzat de o alunecare de teren produsă de pe un versant adiacent drumului administrat de aceasta, în raport de revederile art. 1376 C. civ., antrenarea răspunderii sale necesită doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre acesta şi "comportamentul" lucrului, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al lucrului, în sensul de a se stabili dacă în momentul cauzării prejudiciului, lucrul se afla sub paza juridică a entităţii pârâte, respectiv, a persoanei vizate de lege să răspundă, fapta ilicită şi culpa recurentei neavând relevanţă.

Din verificarea deciziei atacate, se constată că, în apel, controlul judiciar a fost efectuat cu respectarea acestor coordonate, instanţa devolutivă confirmând soluţia de admitere a pretenţiilor deduse judecăţii după ce a făcut propria analiză a condiţiilor ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 1376 C. civ., în raport de elementele de fapt ale cauzei, concluzia la care aceasta a ajuns, în sensul că lucrul aflat în paza pârâtei a produs consecinţele păgubitoare pentru reclamant, astfel că pârâta trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciului, demonstrând corecta interpretare şi aplicare în cauză a acestui text legal.

Faţă de limitele analizei realizate în apel, corespunzătoare cerinţelor impuse de art. 1376 C. civ., aspectele evocate în cuprinsul motivelor de recurs cu privire la inexistenţa unei fapte ilicite a pârâtei şi a legături de cauzalitate între o asemenea faptă şi prejudiciul a cărui reparare se solicită, precum şi cele referitoare la lipsa oricărei culpe a pârâtei în producererea prejudiciului sunt lipsite de legătură cu cauza, fiind formulate, aşa cum s-a arătat deja, cu neobservarea distincţiei dintre răspunderea pentru fapta proprie şi răspunderea pentru fapta lucrului. În aceste circumstanţe, date fiind deosebirile de regim juridic dintre aceste două forme de răspundere civilă, astfel cum au fost expuse în precedent, susţinerile prin care se tinde la a se demonstra neîndeplinirea respectivelor condiţii specifice răspunderii civile pentru fapta proprie nu vor fi analizate în prezentul cadru procesual.

Cu privire la condiţia specială referitoare la calitatea pârâtei de paznic juridic al lucrului, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect reţinută de instanţele de fond în considerarea calităţii dovedite a CNAIR S.A. de administrator al drumului pe care s-a produs evenimentul rutier, aceasta justificând, deopotrivă, legitimarea procesuală a companiei pârâte, grefată pe calitatea acesteia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de lucruri.

Similar celor reţinute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere că determinarea persoanei care, potrivit legii, poate fi chemată să răspundă civil, se face prin raportare la dispoziţiile art. 1377 din C. civ. care prevăd că, "în înţelesul dispoziţiilor art. 1376 C. civ., are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Or, având în vedere calitatea pârâtei de administrator al zonei de drum pe care s-a produs accidentul şi faptul că aceasta are responsabilitatea întreţinerii nu doar a carosabilului ci şi a zonei de siguranţă a drumurilor naţionale, aspecte ce rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 2, alin. (3) şi (4) şi ale art. 21 din O.G. nr. 43/1997, în mod corect instanţele de fond au reţinut că, având paza juridică a drumului, în sensul dispoziţiilor art. 1377 C. civ., mai sus citate, pârâta are calitate procesuală pasivă şi, implicit, obligaţia de reparare a prejudiciului reclamat în cauză, independent de săvârşirea vreunei fapte ilicite concrete şi de orice culpă.

Recurenta nu a contestat aceste statuări ale instanţei de apel ci s-a limitat, în recurs, la a susţine că şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi revneau în calitate de administrator al drumului, astfel că nu i se poate reţine nicio culpă în producerea prejudiciului şi nu poate fi chemată să răspundă pentru repararea acestuia. Însă, aşa cum s-a arătat deja, aceste aspecte de fapt relative la lipsa vinovăţiei nu pot fi valorificate în coordonatele impuse de art. 1376 C. civ. care instituie un caz special de răspundere civilă şi condiţii specifice de antrenare a acesteia, condiţii care nu vizează şi culpa păzitorului juridic al bunului. Cu alte cuvinte, faptul că pârâta şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile legale nu prezintă niciun fel de relevanţă câtă vreme răspunderea civilă angajată în prezenta cauză intervine în mod obiectiv, independent de orice culpă. Prin urmare, avertizarea participanţilor la trafic cu privire la existenţa riscului de căderi de pietre pe anumite sectoare de drum nu este de natură a justifica înlăturarea răspunderii administratorului de drum în situaţia producerii unui prejudiciu determinat de concretizarea riscului, tocmai în considerarea noţiunii de garanţie pe care o include răspunderea reglementată de art. 1376 din C. civ. şi pe care pârâtă trebuie să o asigure.

Deşi în faţa instanţelor de fond, în justificarea lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta a invocat şi faptul că nu este proprietara versantului de pe care s-au desprins formaţiunile stâncoase, în recurs nu a înţeles să se mai folosească de acest argument, neaducând nicio critică deciziei atacate din perspectiva considerentelor prin care apărarea astfel formulată a fost înlăturată.

De altfel, în acord cu cele reţinute de instanţa devolutivă, Înalta Curte notează că, raportat la circumstanţele concrete în care a avut loc evenimentul ce a produs prejudiciul a cărui reparare se solicită în cauză, noţiunea de "pază juridică" nici nu poate fi analizată din perspectiva versantului de pe care s-a produs alunecarea de formaţiuni stâncoase, ci din perspectiva drumului naţional pe care se deplasa intimatul reclamant, care se afla în administrarea CNAIR S.A.. Or, câtă vreme pârâta este răspunzătoare de întreţinerea sectorului de drum precum şi a spaţiului adiacent al acestuia, unde s-a produs evenimentul, sens în care ar fi trebuit să ia toate măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea traficului în condiţii de siguranţă, condiţia referitoare la paza juridică este îndeplinită, neavând nicio relevanţă faptul că versantul de pe care s-a produs alunecarea de teren nu este proprietatea pârâtei.

Susţinând că şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau în calitate de administrator al drumului, de a avertiza participanţii la trafic asupra posibilităţii căderilor de pietre sau a pericolului de accidente, prin semnalizarea corespunzătoare a sectorului de drum, în timp ce conducătorul auto, respectiv, reprezentantul legal al intimatului reclamant, nu a ţinut cont de aceasta, oprind autoturismul într-o zonă ce nu era semnalizată ca fiind parcare, recurenta încearcă să acrediteze ideea că, de fapt, nu ea este persoana responsabilă pentru producerea prejudiciului ci conducătorul auto care a avut un comportament neglijent şi imprudent, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, cât şi din cea a art. 483 alin. (2) C. civ. şi a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.

Susţineri similare au fost formulate şi în faţa instanţelor de fond şi, cu toate că nu s-a invocat în mod explicit fapta proprie a victimei drept cauză exoneratoare de răspundere civilă, acestea au fost analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 1352 şi 1380 C. civ., instanţele constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se reţine incidenţa acestei cauze de exonerare.

Câtă vreme recurenta a reiterat aceste aspecte prin motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că susţinerile astfel formulate pot fi circumscriu unei critici de nelegalitate ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1380 C. civ., astfel că se impune a fi analizate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte notează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1380 C. civ., în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, nu există obligaţie de reparare a prejudiciului atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

Aşadar, fapta proprie a victimei determină exonerarea de răspundere civilă a paznicului juridic numai în măsura în care respectiva faptă constituie singura cauză a producerii prejudiciului.

În speţă, pe baza probatoriului administrat, instanţele au constatat că nu oprirea autoturismului în zona de serviciu a drumului a determinat producerea evenimentului, ci alunecarea bolovanilor de pe versantul adiacent drumului aflat în administrarea pârâtei, care a condus la eliminarea caracterului sigur al circulaţiei rutiere şi la cauzarea prejudiciului. Or, o atare împrejurare de fapt pune în evidenţă inoperabilitatea cauzei de exonerare invocată de partea pârâtă şi, implicit, corecta aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1380 C. civ., fapta conducătorului auto de a opri autoturismul într-o zonă de serviciu a drumului, deşi erau montate indicatoare de avertizare asupra pericolului de căderi de pietre, neproducând niciun fel de consecinţe juridice cu privire la răspunderea administratorului de drum câtă vreme obligaţia amplasării unor elemente de protecţie care să asigure o circulaţie în condiţii de siguranţă pe drumurile publice revenea exclusiv acestuia, lipsa elementelor respective neputând fi imputată conducătorului auto. Simpla avertizare a participanţilor la trafic asupra existenţei riscului de căderi de pietre pe sectorul de drum pe care s-a produs evenimentul nu înlătură răspunderea administratorului de drum în situaţia în care riscul se concretizează şi se produce un prejudiciu, tocmai în considerarea noţiunii de garanţie pe care o include răspunderea obiectivă reglementată de art. 1376 din C. civ. şi pe care pârâta trebuie să o asigure în realizarea obiectului său de activitate.

Câtă vreme recurenta nu a invocat şi eventuala culpă concurentă a conducătorului auto în producerea prejudiciului, ci doar culpa exclusivă victimei, drept cauză exoneratoare de răspundere civilă, nu se impune nicio altă analiză suplimentară în privinţa susţinerilor relative la încălcarea de către reprezentantul legal al reclamantului a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, precum şi art. 483 alin. (2) C. civ. şi a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, întrucât, chiar dacă s-ar reţine că în lanţul cauzal care a determinat prejudiciul a existat şi o contribuţie a victimei, aceasta nu mai poate fi valorificată în lipsa unei solicitări exprese formulate în acest sens, în condiţii procedurale, încă din timpul judecăţii ce a avut loc în faţa instanţelor de fond, iar, pe de altă parte, ea nu ar produce niciun fel de consecinţe juridice cu privire la răspunderea recurentei, câtă vreme aceasta nu ar putea fi înlăturată decât în situaţia în care fapta victimei ar constitui cauza exclusivă a prejudiciului, ipoteză care, în speţă, nu poate fi reţinută.

De altfel, instanţa de apel a reţinut în mod explicit că pârâta nu a reuşit să dovedească o eventuală conduită ilicită adoptată de către intimatul reclamant prin încălcarea unor obligaţii legale (ex. oprirea/staţionarea într-o zonă în care erau amplasate indicatoare de interzicere, utilizarea unui drum închis traficului rutier etc.), care să fi concurat sau să fi produs, în mod exclusiv, prejudiciul reclamant, astfel că responsabilitatea pentru încălcarea desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei revine în totalitate pârâtei.

Deşi recurenta contestă aceste statuări ale instanţei devolutive şi, reiterând apărările formulate în faţa instanţelor de fond, încearcă să plaseze responsabilitatea producerii prejudiciului în sarcina reclamantului, cu scopul excluderii propriei răspunderi de la repararea acestuia, argumentele pe care îşi întemeiază aceste critici nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă o greşită evaluare a probelor şi a situaţiei de fapt, chestiuni ce nu pot fi reapreciate de instanţa de control judiciar din moment ce netemeinicia deciziei instanţei de apel nu poate face obiectul recursului. Prin urmare, acestea nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât, fiind invocate ca atare şi în apel, au primit deja o dezlegare, instanţa devolutivă răspunzându-le punctual, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care aceasta le-a expus în conturarea soluţiei adoptate, or, fără a combate în niciun fel argumentele instanţei de apel şi fără a se raporta efectiv la considerentele deciziei atacate, recurenta încearcă să le readucă în discuţie, nesosotind existenţa judecăţii anterioare dar şi natura căii de atac a recursului.

Nici susţinerile referitoare la incidenţa cauzei de exonerare reprezentate de forţa majoră nu pot fi circumscrise unor veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, redând conţinutul prevedrilor art. 1351 alin. (1) şi (2) C. civ., recurenta s-a limitat la a afirma că în speţă, pe lângă faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii sale, intervine o cauză de exonerare, anume forţa majoră, întrucât, fiind un fenomen natural cu un caracter imprevizibil, extraordinar, alunecarea de teren care s-a produs de pe versantul adiacent drumului al cărei administrator este nu putea fi anticipată decât în mod ipotetic.

Deşi recurenta a subsumat aceste susţineri cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motivarea recursului, pe aspectele referitoare la forţa majoră nu cuprinde nicio critică referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 1351 alin. (1) şi (2) C. civ. ci exprimă doar nemulţumirea părţii faţă de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiilor legale necesare reţinerii cauzei de exonerare invocate, concluzie dedusă în urma analizării şi interpretării aspectelor de fapt ale cauzei şi a probelor administrate. Or, împrejurarea că pârâta este nemulţumită de aprecierile instanţei de apel cu privire la aceste aspecte nu echivalează cu ngreşita aplicare a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

În cuprinsul deciziei atacate, pornind de la conţinutul normei ce reglementează forţa majoră, de la definiţia noţiunii şi condiţiile în care aceasta operează, comparativ cu cazul fortuit, instanţa de apel a făcut o amplă analiză a acestei instituţii de drept civil şi, aplicând aspectele de ordin teoretic la datele concrete ale speţei a concluzionat în sensul că împrejurarea invocată de pârâtă, respectiv fenomenul de alunecare a formaţiunilor stâncoase, constituie doar un caz fortuit întrucât, este exterioară lucrului aflat în paza juridică a recurentei (drum naţional), independentă de voinţa paznicului, dar nu are un caracter absolut imprevizibil şi invincibil, în raport de condiţiile concrete în care evenimentul prejudiciabil s-a produs. Având în vedere că în cauză s-a făcut proba faptului că au existat informaţii despre producerea frecventă a unor astfel de alunecări (fiind indicate chiar de către apelanta pârâtă prin ieşirea în teren a unui utilaj care să îndepărteze formaţiuni stâncoase căzute de pe versant), pe fondul unor fenomene meteorologice de ploaie, instanţa de apel a apreciat că fenomenul produs nu prezintă caracter excepţional, imprevizibil şi invincibil, astfel că nu întruneşte condiţiile unui caz de forţă majoră, nefiind de natură a înlătura răspunderea paznicului juridic, în condiţiile în care fusese anticipat de societatea regională aflată în subordinea apelantei pârâte.

Fără a se raporta la aceste considerente şi fără a combate în vreun fel argumentele reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate, recurenta s-a limitat la a afirma doar imposibilitatea de anticipare a alunecării de teren, or, această simplă susţinere nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt. Câtă vreme recurenta nu a indicat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat modalitatea în care instanţa de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 1351 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., ci a invocat doar generic, încălcarea sau aplicarea greşită a acestora, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare mai sus menţionat.

Cât priveşte criticile ce vizează lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, Înalta Curte constată că şi acestea sunt formulate cu ignorarea formei de răspundere civilă ce se cere a fi antrenată în cauză, recurenta susţinând că, atât timp cât nu există o dovadă clară cu privire la faptul că prejudiciul a cărui reparare se solicită s-a datorat culpei administratorului de drum, condiţia legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu nu este îndeplinită.

Susţinerile recurentei sunt neîntemeiate. Câtă vreme cele două feluri de răspundere civilă - pentru fapta proprie şi, respectiv, pentru fapta lucrului - au fundamente juridice diferite, întrucât prima are caracter subiectiv, bazată în mod esenţial pe vinovăţia persoanei, iar cealaltă, un caracter obiectiv, independent de orice culpă, bazată pe ideea de garanţie în sarcina păzitorului juridic cu privire la comportamentul lucrului care a cauzat prejudiciul victimei, este evident că şi legătura de cauzalitate în cadrul celor două forme de răspundere civilă se analizează şi se determină diferit, prin raportare la fapte distincte (fapta proprie şi respectiv, fapta lucrului).

Ca atare, pentru a putea fi antrenată răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri este necesar ca între lucrul aflat în paza juridică a persoanei responsabile şi prejudiciu să existe un raport de la cauză la efect, împrejurarea că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit, în concret, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite fiind lipsită de relevanţă din perspectiva chestiunii supuse analizei.

De altfel, în ipoteza răspunderii pentru fapta lucrului, dată fiind natura obiectivă a acesteia, raportul de la cauză la efect (caracterul cauzal) se prezumă atât în situaţia în care participarea la producerea prejudiciului se obiectivează într-un contact material nemijlocit între lucru şi victimă, cât şi în absenţa unui contact material, cum este cazul din speţa de faţă, fapta lucrului constituind cauza prejudiciului şi atunci când a produs acel rezultat prin intermediul unui alt lucru.

Or, câtă vreme, în cauză, s-a făcut dovada participării active a alunecării de teren la eliminarea caracterului sigur al circulaţiei rutiere pe drumul public aflat în paza juridică a pârâtei şi, astfel, la cauzarea prejudiciului, ca urmare a omisiunii acesteia, în calitate de administrator al drumului, de a lua toate măsurile legale stabilite în sarcina sa în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă, pârâta este datoare să răspundă, condiţia obiectivă a legăturii de cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciu fiind îndeplinită.

În raport de aceste aspecte, susţinerile recurentei referitoare la lipsa probelor pe baza cărora s-ar fi putut stabili împrejurările concrete ale producerii evenimentului şi, în special, a unei expertize care să precizeze dacă prejudiciul s-a produs ca urmare a elementului uman (modalitatea în care a fost condus autoturismul, încălcarea regulilor de circulaţie), ori ca urmare a unor factori obiectivi (condiţii de mediu, etc.), care nu intră în sfera de răspundere a administratorului de drum, dincolo de împrejurarea că se circumscriu unor critici de netemeinicie a deciziei atacate, ce nu pot fi analizate în recurs, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva existenţei legăturii de cauzalitate obiective dintre fapta lucrului şi prejudiciu. Stabilirea în concret a eventualei contribuţii a conducătorului auto la producerea prejudiciului ar fi fost necesară şi ar fi putut fi valorificată numai în condiţiile în care pârâta ar fi solicitat antrenarea culpei concurente a acestuia, or, aşa cum s-a arătat deja, pârâta nu a formulat o astfel de apărare în proces.

Cu referire la prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale, recurenta a susţinut că, pentru a putea fi obligată la repararea lui, ar fi fost necesar să existe o constatare oficială a pagubei, opozabilă companiei, că CNAIR nu poate oferi în mod direct despăgubiri pentru avariile produse participanţilor la trafic deoarece şi aceştia trebuie să respecte obligaţii specifice, conform codului rutier, că reclamantul ar fi trebuit să se adreseze asiguratorului de răspundere civilă obligatorie iar, în cazul în care nu avea o asigurare valabilă la data producerii accidentului, se putea adresa Fondului de protecţie a victimelor străzii şi că suma solicitată cu titlu de despăgubiri (daune materiale şi morale) nu poate fi acordată câtă vreme nu au fost dovedite împrejurările care au concurat la producerea prejudiciului şi nu s-a stabilit cui aparţine culpa.

Totodată, recurenta consideră că, în scopul eliminării posibilităţii îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantului, acesta avea datoria de a notifica administratorul de drum într-un termen cât mai scurt de la data producerii evenimentului, pentru ca acesta să poată verifica informaţiile transmise, invocând, în acest sens, prevederile art. 45 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997 care, deşi se referă la obligativitatea administratorului de drum de a-l notifica pe asigurător în termen de 5 zile de la data producerii unor evenimente rutiere, ar trebui să se aplice şi în situaţii de natura celei din speţă, în virtutea principiului simetriei.

În sfârşit, recurenta susţine că persoana prejudiciată avea posibilitatea preconstituirii probelor, imediat după producerea avariilor, dacă folosea procedura prevăzută de art. 359 şi următoarele C. proc. civ., or, câtă vreme nu au fost aduse probe pe baza cărora să se poată stabili fapta ilicită, culpa pârâtei şi legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciu, nu poate fi admisă o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Criticile recurentei pârâte ce vizează nerespectarea procedurilor reglementate de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România sunt vădit neîntemeiate în condiţiile în care pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză nu derivă dintr-un accident de vehicule care să implice răspunderea asiguratorului în virtutea unei poliţe de asigurare obligatorie, astfel că nu se poate pune problema existenţei obligaţiei persoanei vătămate de a se adresa asiguratorului de răspundere civilă obligatorie sau Fondului de protecţie a victimelor străzii.

Nici prevederile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor nu au legătură cu cauza, reclamantului neputându-i fi imputată nerespectarea obligaţiei de a-l fi notificat pe administratorul drumului în legătură cu producerea evenimentului rutier, în termen de 5 zile de la data acestuia, câtă vreme legea nu reglementează o astfel de obligaţie şi nici eventualele consecinţe ce ar decurge din neîndeplinirea ei.

Cât priveşte celelalte critici referitoare la inexistenţa unei constatări oficiale a pagubei, opozabile companiei pârâte, la imposibilitatea acordării de despăgubiri directe victimei în condiţiile în care aceasta nu şi-a respectat propriile obligaţii, conform codului rutier, şi la nedovedirea împrejurărilor în care s-a produs evenimentul şi a culpei în producerea prejudiciului, Înalta Curte constată că, în esenţă, ele reprezintă o reiterare a susţinerilor anterioare ale recurentei referitoare la lipsa răspunderii proprii, determinată de îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de administrator al drumului, fără a releva vreun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate. Or, în absenţa unor critici concrete şi ţinând seama de constările din precedent nu se poate reţine, nici din această perspectivă incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a comportamentului lucrului aflat în paza juridică a altei persoane, rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul este condiţia necesară şi esenţială a răspunderii civile delictuale deoarece, atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nicio reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes. Această condiţie este, însă, insuficientă pentru naşterea obligaţiei de reparare, fiind necesar, în plus, ca prejudiciul, la rândul său, să întrunească anumite condiţii cu valoare de caractere proprii. Astfel, pentru a fi reparabil, în principiu, este obligatoriu ca prejudiciul să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.

În cauză, prejudiciul invocat, atât cel material, constând în cheltuielile efectuate cu tratamentele medicale pentru reclamantul C., cât şi cel moral, rezultat din lezarea substanţială şi ireversibilă a unei componente anatomice esenţiale şi vizibile a corpului victimei, cu afectarea funcţiilor aparatului dento-maxilar, masticaţia, autoîntreţinerea, fonaţia, deglutiţia, cu consecinţe asupra dreptului la imagine, demnitate şi onoare, este, incontestabil, consecinţa directă a evenimentului produs pe drumul aflat în paza juridică a pârâtei, raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" lucrului şi prejudiciu fiind cu prisosinţă demonstrată, potrivit celor anterior arătate.

Recurenta susţine, însă, că prejudiciul nu ar fi cert întrucât nu a fost stabilit pe baza unei constatări oficiale care să îi fie opozabilă. O astfel de susţinere este vădit neîntemeiată în condiţiile în care nu există nicio procedură specială de stabilire şi evaluare a prejudiciului, a cărei nerespectare să îi poată fi imputată reclamantului, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în răspundere civilă delictuală fiind singura în măsură să stabilească caracterul cert al acestuia, pe baza elementelor de fapt ale cauzei şi a probelor administrate.

Prejudiciul este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Este cert orice prejudiciu actual, adică acela care s-a produs în totalitate până la momentul în care victima cere repararea lui, dar şi prejudiciul viitor, adică acela care, deşi încă nu s-au produs, este sigur că se va produce, putând fi stabilită întinderea sau valoarea sa, pe bază de elemente îndestulătoare.

Or, raportat la aceste aspecte, în mod corect instanţa de apel a stabilit că prejudiciul invocat în cauză are caracter cert întrucât acesta s-a produs în totalitate iar întinderea şi valoarea lui au putut fi stabilite pe bază de elemente îndestulătoare, elemente care nu au fost contestate pe calea prezentului recurs.

Intimaţii au solicitat contravaloarea cheltuielilor efectuate cu tratamentele medicale pentru reclamantul C., precum şi daune morale pentru suferinţele fizice, prejudiciul de imagine şi atingerea adusă demnităţii şi onoarei reclamantului ca urmare a leziunilor suferite, acestea fiind stabilite pe baza înscrisurilor doveditoare depuse la dosar (despăgubirile materiale), respectiv, ţinând cont de particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, vârstă, importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, suferinţele morale (psihice) cauzate etc., determinarea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial fiind făcută de instanţa de apel pe baza propriei aprecieri.

Întrucât nu există reglementări legale care să stabilească proceduri şi criterii legale în raport de care să se cuantifice despăgubirile, criteriile ce sunt avute în vedere de instanţele judecătoreşti sunt cele consacrate în jurisprudenţă şi în doctrină, criterii legate de aspectele de fapt concrete, specifice fiecărui litigiu în care se acordă.

Or, în speţă, având în vedere aspectele anterior prezentate, este evident că instanţa de apel a avut în vedere tocmai asemenea criterii de evaluare, dar şi aspectele de fapt particulare, specifice situaţiei reclamantului, condiţionarea recunoaşterii caracterului cert al prejudiciului de efectuarea unei constatări oficiale, opozabile recurentei, aşa cum în mod explicit afirmă aceasta prin motivele de recurs, fiind nu doar lipsită de fundament, ci şi contrară procedurii de stabilire a existenţei şi întinderii prejudiciului, specifică acţiunii în răspundere civilă delictuală, în cadrul căreia instanţa are libertatea de apreciere.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut ca fiind îndeplinită şi condiţia referitoare la prejudiciu, susţinerile recurentei în sens contrar fiind neîntemeiate.

Cât priveşte existenţa sau inexistenţa unui raport de proporţionalitate între prejudiciul ce a fost astfel reţinut, pe de o parte, şi cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului, pe de altă parte, acestea reprezintă chestiuni care ţin de temeinicia judecăţii, astfel că nu pot face obiectul analizei în recurs.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a condiţiilor necesare antrenării răspunderii pârâtei, reţinând în mod corect îndeplinirea cumulativă a acestora, în raport de dispoziţiile art. 1376 C. civ.. Ca urmare, susţinerile recurentei privind nelegalitatea soluţiei adoptate, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., urmează a fi înlăturate ca neîntemaiate.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1172 A din 09 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 iunie 2024.