Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la data de 10 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia din urmă la plata cu titlu de daune materiale a sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând prejudiciul moral suferit în urma privării de libertate în cursul procesului penal pentru arestarea preventivă nedreaptă dispusă faţă de acesta, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., art. 1349 şi urm. C. civ., decizia CCR nr. 136/2021, art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 2191 din 17 iunie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât şi de Ministerul Public; a respins, ca nefondată, cererea de repunere în termenul de prescripţie; a respins, ca prescrisă, acţiunea în repararea prejudiciului pentru arestarea nedreaptă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în apel:
Prin decizia civilă nr. 4/C din 08 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2191 din 17 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Constanţa.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 4/C din 08 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 26 februarie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 29 februarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind privind numele, domiciliul şi domiciliul ales al recurentului; indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convenţional al recurentului-avocat B. (împuternicire avocaţială la fila x); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a reţinut că cererea de recurs este scutită de la plata taxei de timbru.
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea pronunţării unei soluţii pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel a dat o interpretare nelegală dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea Constituţională, dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., dar şi prevederilor art. 1349 şi urm. C. civ., în raport de care a înţeles să-şi fundamenteze acţiunea introductivă de instanţă, modalitatea de interpretare a acestor dispoziţii legale reprezentând o denegare de dreptare şi o încălcare a principiului prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 5 alin. (2) C. proc. civ.
Câtă vreme arestarea nedreaptă se conturează la sfârşitul procesului penal, prin hotărârea de achitare, deznodământul procesului judiciar în această manieră reprezintă un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză, fiind distinctă de arestarea nelegală ce presupune existenţa unor acte de procedură emise de către organele penale competente sau de către instanţa de judecată, prin care s-a constatat nelegalitatea măsurii arestării preventive.
Aşadar, momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut de dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu poate fi apreciat în raport de actele de procedură ce vizează măsura arestării nelegale, cel puţin din perspectiva faptului că în cazul arestării nedrepte aceste acte nu există.
Câtă vreme art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu cuprinde dispoziţii referitoare la un termen şi la momentului de la care acesta începe să curgă în ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, această posibilitate fiind recunoscută de către Curtea Constituţională, o apreciere contrară reprezintă o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Astfel, din modalitatea de redactare a considerentelor deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a României rezultă că instanţa de contencios constituţional, ca garant al respectării constituţiei de către stat, a consfiinţit că, în asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, libertatea fiind un drept fundamental, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. se circumscriu unui drept care, deşi, se fundamentează pe art. 1 alin. (3) din Constituţie, nu este reglementat expresis verbis în textul de lege, dar se impune a fi respectat şi desdăunat în caz de încălcare.
În condiţiile în care dreptul recurentului la dezdăunare pentru daunele ce i-au fost produse prin arestarea sa nedreaptă a fost consfinţit abia prin recunoaşterea acestuia prin decizia nr. 136/2021 a CCR, aprecierea că dreptul la acţiune ar fi prescris în raport de dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen., ar echivala cu o denegare de dreptate, precum şi cu o încălcare a principiului constituţional şi european al liberului acces la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil, fapt ce nu poate fi permis în lumina dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ., a Constituţiei şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Deşi procedura reglementată de art. 539 C. proc. pen. reprezintă o procedură specială care derogă de la dreptul comun, recurentul consideră că distincţia făcută de legiuitor a avut drept scop doar stabilirea unui regim juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport de alte forme de răspundere juridică de drept comun, context în care condiţiile de drept substanţial ale angajării acestei răspunderi a statului pentru prejudiciul suferit ca urmare a arestării nedrepte sunt cele prevăzute de dreptul comun (art. 1349-art. 1395 C. civ.), respectiv fapta culpabilă ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În speţă, în mod nelegal, instanţa de apel a interpretat şi a apreciat aplicabilitatea doar a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen..r care instituie un termen de exercitare a acţiunii în despăgubiri doar pentru arestare (măsuri privative de libertate) nelegală şi nu pentru arestare nedreaptă.
Astfel, termenul de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 541 C. proc. civ. nu poate să curgă decât de la data publicării deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, şi anume 12 mai 2021, sens în care nu poate fi avut în vedere ca moment de debut al curgerii termenului de 6 luni data rămânerii definitive a hotărârii prin care recurentul a fost achitat, respectiv 15 iulie 2019, de vreme ce până la declararea neconstitutionalităţii art. 539 alin. (1) C. proc. civ. nu era recunoscut dreptul la despăgubiri pentru arestare nedreaptă, iar neconstituţionalitatea acestei prevederi a fost apreciată din perspectiva faptului că nu se recunoştea posibilitatea acordării despăgubirilor pentru o arestarea preventivă, care, deşi a fost dispusă în mod legal, s-a constatat, prin hotărâre definitivă de achitare, pronunţată anterior declarării neconstitutionalităţii dispoziţiilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen. că a fost nedreaptă, în contextul în care instanţele penale au constatat, printr-un probatoriu complex administrat, faptul că recurentul nu a fost vinovat de acuzaţia penală ce i s-a adus.
În mod nelegal instanţa de apel s-a raportat la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., care nu prevăd momentul de la care curge termenul de 6 luni pentru exerciţiul dreptului la acţiune în despăgubiri în repararea prejudiciului pentru arestare nedreaptă, dispoziţiile în discuţie vizând exclusiv situaţia termenului pentru exercitarea dreptului la acţiune în despăgubiri pentru arestarea nelegală.
Astfel, în pofida faptului că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 136/2021, curtea de contencios constituţional instituind un nou concept juridic, diferit de reglementarea cuprinsă la art. 539 alin. (1) C. proc. pen., care vizează despăgubirea pentru privarea nelegală de libertate, respectiv acela de despăgubiri acordate pentru arestarea nedreaptă, dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu conţin criterii temporale (respectiv momentul de la care începe să curgă termenul procedural de prescripţie de 6 luni) în raport cu care se poate exercita dreptul la acţiune pentru arestare nedreaptă.
În consecinţă, a susţinut că instanţa, în virtutea rolului său de interpretare şi aplicare a legii în scopul înfăptuirii justiţiei, nu putea să respingă acţiunea, pe calea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de prevederile art. 541 alin. (2) C. proc. pen., în acest mod fiind încălcate principiile constituţionale privitoare la universalitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, drepturile persoanei vătămate printr-un act al autorităţii publice, precum şi plenitudinea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamantale.
II.2. Apărările formulate în cauză:
II.2.1. Întâmpinarea:
La data de 25 martie 2024, prin poştă, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi - AJFP Constanţa, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca legală.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că, potrivit art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată.
Cum, în cauză, hotărârea penală prin care s-a dispus definitiv asupra achitării reclamantului a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 15 iulie 2019, termenul de 6 luni a început să curgă de la acea dată şi s-a împlinit la data de 15 ianuarie 2020, iar reclamantul a înregistrat prezenta acţiune pe rolul instanţei în data de 10 noiembrie 2021, astfel că dreptul material la acţiunea în repararea prejudiciului produs prin privarea nelegală de libertate a fost exercitat cu depăşirea termenului de 6 luni, în mod just instanţa de fond reţinând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată.
Susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia dreptul său la acţiune s-ar fi născut la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, respectiv 12 mai 2021, nu poate fi reţinută, întrucât tinde să modifice şi să eludeze prevederile art. 541 alin. (2) C. proc. pen., care stipulează expres că termenul de introducere a acţiunii în repararea pagubei este de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată.
A arătat că în ceea ce priveşte termenele şi condiţiile în care pot fi exercitate acţiunile/căi le de atac, acestea sunt reglementate prin norme de ordine publică legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc judecată unui proces.
În referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, a precizat că deciziilor date de Curtea Constituţională li se aplică principiul neretroactivităţii legii, potrivit căruia normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor, aşadar de la data intrării în vigoare a actului normativ.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea prevede numai pentru viitor. La data achitării reclamantului dispoziţiile speciale privind tragerea la răspundere a Statului Român erau prevăzute de C. proc. pen., acestea stipulând expres termenul şi condiţiile în care acţiunea pentru recuperarea prejudiciului putea fi introdusă.
Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, pentru aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determiniat aceste cheltuieli.
O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod definitiv procesul, însă o astfel de ipoteză nu se regăseşte în cauză.
II.2.2 Răspunsul la întâmpinare:
Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 10 noiembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost expusă de reclamant şi reţinută atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, situaţie necontestată în cauză, reclamantul A. a fost cercetat în cadrul dosarului penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi infracţiunea de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 5 C. pen.
Prin ordonanţa de reţinere nr. 127 din 23 mai 2011 s-a dispus faţă de reclamant măsura reţinerii pentru 24 de ore, iar prin încheiere pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011 s-a dispus măsura arestării preventive pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere din data de 25 mai 2011, fiind prelungită în mod succesiv până la data de 20 noiembrie 2011, când a expirat perioada maximă de 180 de zile a arestului preventiv ce poate fi dispus în cursul urmăririi penale.
După punerea sa în libertate, faţă de reclamant s-a dispus prin ordonanţă a procurorului luarea măsurii controlului judiciar, măsură ce a fost menţinută până la data de 05 mai 2015.
Prin sentinţa penală nr. 236 din 22 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2012, s-a dispus achitarea reclamantului, alături de ceilalţi 28 de inculpaţi trimişi în judecată în legătură cu fapte de corupţie, iar prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători a respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii C., D. şi E., decizia de achitare fiind definitivă.
Prin acţiunea cu care a învestit prima instanţă, invocând soluţia de achitare dispusă la finalul procesului penal, în cadrul căruia a fost arestat preventiv, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea nedreaptă de libertate.
Temeiul juridic al cererii reclamantului, astfel cum acesta a fost precizat în mod expres, prin cererea depusă la data de 01 aprilie 2022, este reprezentat de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., potrivit cărora "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei".
Prin decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul textului de lege menţionat.
În acelaşi timp, Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.
În sens contrar, prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 12 mai 2021, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., sau achitare, încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie.
În acest sens, prezintă relevanţă considerentele decizorii ale deciziei nr. 136/2021 cuprinse în paragrafele 41-45, conform cărora:
"41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.
42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal.
43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.
44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile 8 în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.
45. În consecinţă, Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Prin urmare, Curtea reţine că nu există o relaţie de congruenţă între textele constituţionale antereferite şi viziunea restrictivă a C. proc. pen., care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituţionale şi nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale - inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situaţia analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleaşi valori constituţionale [dreptatea, libertatea individuală, legalitatea], înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertăţii individuale trebuie să i se recunoască şi să beneficieze de aceeaşi protecţie. De aceea, Curtea constată că situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic."
Prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.
În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..»
Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.
În motivarea acestei dezlegări, instanţa supremă a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (par. 45).
Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunţării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancţionate prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (par. 47).
Totodată, s-a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (par. 50 şi 51).
A mai arătat instanţa supremă şi că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.
Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.
Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) C. proc. pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.
Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen.
De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, par. 12). Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie (par. 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18; decizia nr. 179 din 29 martie 2016, par. 20; decizia nr. 271 din 10 mai 2016, par. 21, decizia nr. 133 din 9 martie 2017, par 19).
Prin urmare, conform Curţii Constituţionale, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.
Relaţia între dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 539 C. proc. pen. trebuie privită şi din perspectiva dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., normă care instituie termenul în care o astfel de acţiune în despăgubiri poate fi introdusă la instanţa civilă, şi anume în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau a încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate.
Din perspectiva motivului de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a pretins nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 539 şi art. 541 alin. (2) C. proc. pen., dar şi a prevederilor art. 1349 şi urm. C. civ., pe care a înţeles să-şi fundamenteze acţiunea introductivă de instanţă, modalitatea de interpretare adoptată de instanţa de apel fiind, în aprecierea recurentului, o denegare de dreptare şi o încălcare a principiului prevăzut de art. 3 în referire la art. 5 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul-reclamant consideră că dreptul său la acţiune s-a născut la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 136 din 03 martie 2021 a Curţii Constituţionale a României, respectiv 12 mai 2021, pentru că până la acel moment legea nu recunoştea dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin privarea nedreaptă sau injustă de libertate.
În opinia acestuia, dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu îşi găsesc incidenţa în cazul unei acţiuni fundamentate pe răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a arestării nedrepte, câtă vreme textul legal evocat vizează exclusiv acţiunea în repararea pagubei cauzate în cazul arestării nelegale, momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni fiind stabilit în raport de actele de procedură prin care a fost constatată arestarea nelegală, respectiv ordonanţa procurorului, încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei ce vizează contestarea măsurii preventive privative de libertate.
Cum art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu cuprinde dispoziţii referitoare la un termen şi momentul de la care acesta începe să curgă în ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, o apreciere contrară reprezintă o încălcare a principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că afirmaţia privind aplicarea greşită a art. 1349 şi urm. C. civ. pe care reclamantul şi-a fundamentat acţiunea introductivă de instanţă, nu poate forma obiectul unei analize în recurs, întrucât este invocată omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi act normativ privind ordinea exercitării căilor de atac. Astfel, reclamantul nu a criticat hotărârea instanţei de fond din această perspectivă, împrejurare faţă de care, în apel, analiza excepţiei a presupus verificări jurisdicţionale cu trimitere exclusiv la art. 541 alin. (2) C. proc. pen. pentru a se stabili momentul de început al prescripţiei extinctive sub aspectul valorificării dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile. În aceste circumstanţe, critica invocată pentru prima dată direct în calea de atac a recursului este inadmisibilă câtă vreme vizează un aspect ce nu a făcut obiectul judecăţii în apel.
În continuare, reţinând caracterul nefondat al criticii ce reclamă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 539 şi ale art. 541 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere faptul că prescripţia extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
Cu alte cuvinte, prin obiectul şi efectul pe care îl produce, prescripţia este un veritabil mijloc de înlăturare a răspunderii civile, subiectul pasiv al raportului de constrângere nemaiputând fi tras la răspundere după împlinirea termenului de prescripţie, însă continuă să rămână ţinut de obligaţia care-i incumbă şi pe care o poate executa de bunăvoie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reglementarea în legislaţiile naţionale a unor termene de prescripţie sau de decădere, nu reprezintă în sine o violare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană, cu atât mai mult dacă răspund exigenţelor acestui articol, astfel cum au fost interpretate de Curte: restricţionarea să nu atingă substanţa însăşi a acestui drept; restricţionarea să urmărească un scop legitim; să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Aceasta întrucât stabilirea unor astfel de termene este o trăsătură comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, respectiv garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat în caz de dispariţie a probelor necesare (cauza Stablings şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 24 septembrie 1996, par. 50-52).
Referitor la corelaţia dintre prescripţia extinctivă şi dreptul de acces liber la justiţie, Curtea Constituţională a României a arătat în mod constant că stabilirea unor termene de prescripţie (sau de decădere) nu încalcă dreptul de acces liber la justiţie, consacrat de art. 21 alin. (2) din Constituţie.
Aceasta întrucât "instituţia prescripţiei, în general şi termenele în raport cu care aceasta îşi produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât numai într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anumit drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul "este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură". (a se vedea decizia Curţii Constituţionale nr. 269/24.02.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314/12.05.2009; decizia Curţii Constituţionale nr. 272/24.06.2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723/11.08.2004).
Înalta Curte constată că acţiunea reclamantului este fundamentată pe dreptul la repararea pagubei pentru prejudiciile suferite urmare a caracterului nedrept sau injust al măsurii privative de libertate dispuse faţă de acesta, în mod legal, în cursul unui proces penal, prin extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a intervenţiei Curţii Constituţionale a României prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021.
Sub aspectul efectelor deciziilor de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul litigiilor în care se pune problema aplicării dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, Curtea Constituţională a tranşat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa această problematică.
În acest sens, prezintă relevanţă considerentele deciziei nr. 392 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 776/25.08.2020, prin care Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
"23. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita.
24. Astfel, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut."
Înalta Curte reaminteşte, cu titlu de principiu, faptul că forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţia României se ataşează dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic. În acest sens este relevant faptul că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în verificarea conformităţii textelor legale analizate cu prevederile Constituţiei României. Astfel, Curtea Constituţională reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
Chiar şi în modalitatea de aplicare imediată a deciziilor Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o soluţie legislativă, ele nu pot produce alt efect decât acela pe care l-ar produce adoptarea unei legi noi care să consacre soluţia legislativă impusă de Curte prin deciziile pronunţate. Acest lucru rezultă atât din prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, cât şidin art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii legii şi excepţiile de la acest principiu. Aşadar, întrucât deciziile Curţii Constituţionale produc efecte doar pentru viitor, regula este că ele nu pot fi aplicate unor fapte sau acte juridice anterioare.
Dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. civ. instituie un termen de prescripţie a dreptului la acţiune de 6 luni, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate."
Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că:
"Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia "condiţiile legii", lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat, aceeaşi idee regăsindu-se şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte". Termenul de 6 luni, prevăzut la art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. De altfel, exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speţă, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie (a se vedea decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 143 din 24 februarie 2016, decizia nr. 696/28.10.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 78/26.01.2022).
În ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care începe să curgă acest termen, Înalta Curte reţine că în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile are ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, rămase definitive.
Conform prevederilor art. 551 pct. 4 C. proc. pen., hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul.
În prezenta cauză, prin sentinţa penală nr. 236 din 22 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2012, s-a dispus achitarea reclamantului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., hotărâre ce a rămas definitivă în urma respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii C., D. şi E., prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017.
Aşadar, dreptul la acţiune al reclamantului pentru repararea prejudiciului produs prin privarea nelegală de libertate, întemeiat pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., s-a născut la data la care s-a pronunţat hotărârea penală definitivă, prin care s-a statuat asupra achitării acestuia, respectiv 15 iulie 2019, situaţie în care, în raport de dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 10 noiembrie 2021, a fost depusă cu depăşirea termenului legal de 6 luni, calculat conform art. 181 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a constatat în mod corect a fi întemeiată.
Interpretarea propusă de recurentul-reclamant conduce la concluzia, inacceptabilă, a posibilităţii naşterii dreptului la acţiune la data de 21 mai 2021, când a fost publicată decizia nr. 136/2021 în Monitorul Oficial al României, prin aceasta partea tinzând la eludarea prevederilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., de vreme ce la momentul descris cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 era soluţionată definitiv prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, iar o aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în sensul menţionat de parte, ar însemna o extindere a incidenţei actului normativ asupra unei situaţii din trecut, care ar avea efect retroactiv şi ar contraveni dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie,
Or, potrivit principiului de drept ubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus nu se pot stabili limite ce nu au fost prevăzute de lege.
Astfel, argumentul în sprijinul acestei teze se raportează tocmai la faptul că nu i se poate reproşa instanţei de apel interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de recurentul-reclamant, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional, doar în absenţa realizării acestor operaţiuni, putându-se invoca dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instituirea de către legiuitor a unui termen de exercitare a acţiunilor în justiţie, cum este cel reglementat de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., nu înseamnă o negare a accesului la justiţie, o încălcare a dreptului la apărare sau a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nici nu instituie, în mod nejustificat, un tratament juridic diferenţiat între categoriile de persoane aflate în situaţii comparabile din punct de vedere obiectiv, ţinând cont că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial al României, după cum s-a arătat în cele ce preced.
Pentru considerentele expuse, reţinând că decizia atacată este legală, nefiind identificate motive care să justifice casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4/C din 08 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4/C din 08 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.