Şedinţa publică din data de 25 iunie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 04 decembrie 2023 sub nr. x/2023, în temeiul dispoziţiilor at. 1096 din C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat recunoaşterea pe teritoriul României a Hotărârii elaborate de notarul B. la Arlon din 28.03.2023 număr de registru 7355.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
Prin sentinţa civilă nr. 597 din 01 martie 2024, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că faţă de împrejurarea că, în cauză, nu se poate stabili tribunalul competent teritorial potrivit art. 1099 alin. (1) din C. proc. civ., devin incidente dispoziţiile alin. (2) din acelaşi articol care reglementează competenţa teritorială în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 429 din 15 aprilie 2024, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În fundamentarea acestei soluţii, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că invocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către Tribunalul Constanţa a fost făcută cu nesocotirea prevederilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul în care la primul termen de judecată, la care părţile au fost legal citate, instanţa a constatat că este competentă material, general şi teritorial să soluţioneze pricina, acordând termen pentru ca reclamanta să îşi formuleze apărări cu privire la excepţia lipsei de interes invocată.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte va stabili că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza este Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în raport de obiectul cauzei, constând în solicitarea reclamantei A. de recunoaştere pe teritoriul României a Hotărârii elaborate de notarul B. la Arlon din 28.03.2023, număr de registru 7355, hotărâre prin care s-a pronunţat divorţul părţilor, în cauză sunt incidente, din perspectiva competenţei de soluţionare a cererii, dispoziţiile Regulamentului (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi privind răpirea internaţională de copii, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x 178/1 din 2 iulie 2019, care a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 şi care a fost în vigoare până la 1 august 2022.
Regulamentul instituie norme uniforme privind competenţa în materie de divorţ, de separare de drept şi de anulare a căsătoriei, precum şi în ceea ce priveşte litigiile legate de răspunderea părintească cu un element internaţional, facilitând circulaţia în Uniune a hotărârilor, precum şi a actelor autentice şi a anumitor acorduri, prin dispoziţii referitoare la recunoaşterea şi executarea acestora într-un alt stat membru.
În acest sens, art. 30 din Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi privind răpirea internaţională de copii prevede că:
"Hotărârile pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială. (2) În special şi fără a aduce atingere alin. (3), nu este necesară nicio procedură specială pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunţate în alt stat membru în materie de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. (3) Orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute la articolele 59-62 şi, după caz, în secţiunea 5 a prezentului capitol şi în capitolul VI, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate absenţa motivelor de refuz al recunoaşterii menţionate la articolele 38 şi 39. (4) Competenţa teritorială a instanţei comunicate Comisiei de fiecare stat membru în temeiul articolului 103 este stabilită de dreptul statului membru în care a fost iniţiată o procedură în conformitate cu alin. (3) din prezentul articol.(5) În cazul în care recunoaşterea unei hotărâri se invocă pe cale incidentală în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, aceasta poate pronunţa o hotărâre în acest sens".
În ceea ce priveşte procedura internă privind recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri străine, aceasta este reglementată prin dispoziţiile art. 1095-1102 din C. proc. civ., în acest demers judiciar având calitate procesuală activă partea care se prevalează de respectiva hotărâre, iar calitate procesuală pasivă partea în contradictoriu cu care a fost pronunţată hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, scopul acestei proceduri fiind, conform art. 1096 alin. (1) din C. proc. civ., ca hotărârea străină să beneficieze de autoritate de lucru judecat.
Referitor la instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze o astfel de cauză, art. 1099 din C. proc. civ. prevede următoarele:
"(1) Cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine. (2) În cazul imposibilităţii de determinare a tribunalului potrivit alin. (1), competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti (...)".
Prevederile art. 1099 din C. proc. civ. reglementează o competenţă teritorială de ordine publică.
În privinţa regimului juridic al invocării excepţiei necompetenţei teritoriale de ordine publică, acesta rezultă din prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."
Art. 131 alin. (2) din acelaşi cod prevede că "În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."
Din interpretarea textului art. 130 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate în acest text, competenţa de soluţionare a cauzei rămâne câştigată instanţei pe rolul căreia se află înregistrată, instanţa nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.
O astfel de interpretare se impune şi în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepţiilor de necompetenţă în scopul declarat de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor.
Mai mult, prin decizia nr. 31/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut că:
"65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...) 67. În situaţia în care instanţa de judecată iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenţei realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale ar subzista, atât instanţa de trimitere, cât şi instanţa ierarhic superioară care va pronunţa regulatorul de competenţă fiind ţinute de această soluţie".
În privinţa verificării propriei sale competenţe de către instanţa investită în urma declinării de competenţă, Înalta Curte s-a pronunţat în sensul că:
"68. Răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudenţa instanţelor naţionale vizând posibilitatea instanţei căreia i se declină competenţa de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă.
69. Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudenţială în sensul că instanţa în faţa căreia se iveşte conflictul de competenţă s-ar transforma într-o instanţă de control judiciar, deşi declinatorul de competenţă nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanţa trebuie să verifice cui îi aparţine competenţa în cauza concretă dedusă judecăţii.
70. De altfel, legalitatea declinării de competenţă nu este sustrasă controlului, o atare situaţie fiind inacceptabilă din perspectiva cerinţelor statului de drept. Şi aceasta deoarece instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei cu scopul asigurării celerităţii procesului civil şi având în vedere că declinarea de competenţă nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să îşi verifice competenţa şi, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanţei pe care o consideră competentă.
71. Aşadar, instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.
72. Pe de altă parte, instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară".
În cauza pendinte, se constată că Tribunalul Constanţa a fost învestit cu cererea formulată de reclamanta A. prin care a solicitat recunoaşterea pe teritoriul României a Hotărârii elaborate de notarul B. la Arlon din 28.03.2023 număr de registru 7355.
În cauză, nu au fost formulate întâmpinări, excepţia necompetenţei teritoriale fiind invocată, de instanţă, din oficiu.
Această chestiune a fost pusă în discuţie, însă, cu nesocotirea prevederilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., anterior citate.
Astfel, Înalta Curte reţine că la primul termen de judecată, din 12 ianuarie 2024, la care părţile au fost legal citate, Tribunalul Constanţa a constatat că este competent material, general şi teritorial să judece pricina, acordând termen la data de 01 martie 2024 pentru a da posibilitatea reclamantei să îţi exprime poziţia procesuală cu privire la excepţia lipsei de interes.
La cel de-al doilea termen de judecată, deşi îşi verificase anterior competenţa şi concluzionase în sensul celor mai sus arătate, instanţa, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., a repus în discuţie competenţa şi a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale, dispunând declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Or, având în vedere că în prezenta cauză operează o competenţă teritorială de ordine publică, cu privire la care instanţa era îndrituită să se pronunţe numai la primul termen de judecată, din 12 ianuarie 2024, la care părţile au fost legal citate, Tribunalul Constanţa nu mai putea invoca, ulterior acestui moment, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale întrucât, fiind o competenţă absolută de ordine publică ea nu poate fi invocată decât in limine litis, momentul procesual până la care putea fi făcut acest lucru fiind depăşit, în cauză, odată cu constatarea pe care instanţa a făcut-o la primul termen de judecată în sensul că este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, statuări cu privire la care nu mai putea reveni.
Prin urmare, chiar şi în situaţia în care ar fi observat ulterior primului termen de judecată că este necompetent din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza, Tribunalul Constanţa nu mai putea invoca excepţia corespunzătoare, competenţa de soluţionare a cererii deduse judecăţii rămânând câştigată în favoarea acestuia faţă de exigenţele de ordin procesual referitoare la invocarea excepţiei, anterior menţionate, în această situaţie operând o prorogare legală de competenţă sui-generis.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2024.