Şedinţa publică din data de 22 februarie 2024
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
I.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare nr. 3387/A/07.10.2019 emisă de inspectorul judiciar şi a rezoluţiei de respingere a plângerii nr. C19-3973 din 29.11.2019, emisă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare în dosarul nr. x din 07.10.2019, solicitând instanţei, în principal, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru efectuarea cercetării disciplinare împotriva procurorului de caz B. şi a superiorilor acestuia, iar în subsidiar constatarea nulităţii rezoluţiilor vătămătoare şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Prin sentinţa nr. 615 din 21.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.
I.3. Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2. din prezenta hotărâre a declarat recurs reclamanta A..
Prin decizia nr. 310 din 25.01.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 615 din 21.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
I.4. Împotriva deciziei nr. 310 din 25.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a formulat cerere de revizuire recurenta-reclamantă A., invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a, coroborate cu dispoziţiile art. 511 alin. (1) din C. proc. civ.
În motivare a arătat, după o expunere a situaţiei de fapt şi a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, că motivul invocat în susţinerea cererii formulate este o aplicaţie a principiului disponibilităţii, precum şi a obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii.
Astfel, invocând în drept dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a din C. proc. civ., a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut. În speţă se poate vorbi, în opinia revizuentei, de minus petita, întrucât instanţa de recurs învestită cu fondul cauzei, analizând criticile formulate prin cererea de recurs, nu a constatat că acestea sunt nefondate, ci nu s-a pronunţat asupra unor elemente cerute, consecinţa fiind respingerea recursului ca nefondat, dar fără a exista o soluţie asupra pretenţiilor pe fond, astfel încât nu a soluţionat litigiul în concret.
Faţă de dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, a considerat că solicitarea sa de revizuire priveşte o hotărâre definitivă, prin care s-a evocat fondul şi s-a statuat asupra acestuia. Deşi recursul a fost respins ca nefondat, tocmai nepronunţarea asupra mai multor pretenţii procesuale deduse judecăţii au condus la această soluţie eronată, împrejurare ce arată că pretenţiile ce au stabilit cadrul procesual nu au beneficiat de soluţionare, fiind eludate de la pronunţare, iar litigiul nesoluţionat.
În continuare a mai susţinut că, împrejuarea că prin hotărârea atacată s-a evocat fondul rezultă din împrejurarea că recursul nu s-a respins nici ca inadmisibil, ca tardiv sau ca nemotivat şi nici în raport de vreo excepţie procesuală, ci s-a raportat la fondul cauzei, astfel că revizuirea este admisibilă.
A subliniat că nu înţelege să aducă critici de netemeinicie în ceea ce priveşte aspectele asupra cărora Înalta Curte s-a pronunţat şi nu se raportează la vreo omisiune de soluţionare a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ce au făcut obiectul căii de atac, ci exclusiv cu privire la pretenţiile ce au stabilit cadrul procesual în fapt dedus judecăţii în recurs şi asupra cărora, în mod nejustificat instanţa de recurs nu s-a pronunţat, această eroare de fapt conducând la o soluţie eronată şi injustă.
A reiterat motivele de recurs deduse judecăţii instanţei supreme şi a arătat că prezenta cerere de revizuire nu priveşte aceste motive, ci pretenţiile concret formulate, circumscrise principiului disponibilităţii şi asupra cărora Înalta Curte nu s-a pronunţat în concret, deşi sunt lucruri cerute, iar subsumat acestora sunt în mod esenţial pretenţiile pe fondul cauzei, care au şi stabilit cadrul procesual.
În continuare, în cuprinsul paginilor 3-9 ale cererii de revizuire, partea a expus considerente de ordin teoretic în ceea ce priveşte noţiunea de "lucru cerut", pornind şi de la jurisprudenţa exemplificată, precum şi în referire la termenul de exercitare a revizuirii, a prezentat pe larg starea de fapt relevantă, pretenţiile ce au stabilit cadrul procesual şi aspectele ce au conturat istoricul litigiului ce a stat la baza hotărârilor pronunţate, afirmând că instanţa de recurs a respins recursul prin decizia contestată, fără a oferi o pronunţare asupra pretenţiilor ce au format cadrul procesual în fapt, deşi avea obligaţia să observe că niciuna dintre aceste fapte nu se bucură de autoritate de lucru judecat, neexistând vreo constatare a legalităţii, a sesizării instanţei sau a administrării probelor, respectiv a actelor.
În cadrul dezvoltării motivelor de revizuire a arătat care sunt premisele rezultate din decizia atacată cu revizuire, apreciind că instanţa a reţinut corect actele materiale reclamate, ce reprezintă pretenţiile în fapt, însă pe un ultim aspect ce viza atitudinea magistratului ce a format obiectul sesizării formulate la Inspecţia Judiciară, Înalta Curte s-a pronunţat în sensul că prin el însuşi acest indiciu nu ar fi suficient în reţinerea abaterii disciplinare, aşa încât se impunea pronunţarea asupra pretenţiilor în fapt, care se coroborau şi dovedeau elementul material al relei-credinţe, precum şi intenţia directă de vătămare a sa de către magistratul respectiv. Totodată, a expus pe larg motivele reţinute de instanţa de recurs în decizia atacată şi a concluzionat că toate actele materiale numerotate punctual în cele 108 pagini evidenţiate din sesizarea iniţială a Inspecţiei Judiciare şi reluate în paginile 11-15 ale cererii de revizuire, sunt pretenţii în fapt asupra cărora Înalta Curte nu s-a pronunţat în soluţionarea recursului şi acestea fac obiectul revizuirii, constituind fapte pe care se întemeiază solicitarea de revizuire.
În final, în cuprinsul paginilor 16-17 ale cererii formulate, a argumentat de ce se impune retractarea soluţiei atacate şi rejudecarea cauzei, din punct de vedere al temeiului juridic invocat în susţinerea solicitării de revizuire şi a solicitat admiterea cererii formulate.
I.5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată de intimata Inspecţia Judiciară s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată şi menţinerea deciziei atacate, arătându-se că instanţa de recurs a răspuns fiecărui motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă şi le-a respins argumentat, constatând că recursul declarat împotriva sentinţei primei instanţe este nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire.
Examinând cererea de revizuire prin prisma art. 513 alin. (3) C. proc. civ., raportat la motivele invocate şi la temeiul de drept precizat, Înalta Curte reţine caracterul inadmisibil al căii de atac exercitate în cauză, pentru considerentele ce succed.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că revizuirea este o cale de atac nedevolutivă care vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată care au condus la stabilirea greşită a situaţiei de fapt prin hotărârea atacată. În ceea ce priveşte categoriile de hotărâri care pot fi supuse revizuirii, legiuitorul a stabilit, în principal, că acestea sunt reprezentate de hotărârile judecătoreşti prin care instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la caracterul fondat sau nefondat al cererii, obiectul revizuirii constituindu-l hotărârile pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul şi doar cu titlu de excepţie şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 509 C. proc. civ., pot face obiect al revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.
Aşadar, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege.
În speţă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. vizează decizia nr. 310 din 25 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 615 din 21 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Aşa cum rezultă din cererea de revizuire, au fost invocate de către revizuentă, ca temei de drept în susţinerea revizuirii hotărârii instanţei de recurs, dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora:
"Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: pct. 1 (. . . . . . . . . . . .); nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut; (. . . . . . . . . . .)".
Cât priveşte motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în ipoteza evidenţiată de parte, este important a se reţine că o primă condiţie de admisibilitate a căii de atac extraordinare a revizuirii vizează sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot face obiectul său, avându-se în vedere împrejurarea că, în această materie, prevederile legale incidente sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind permis a se extinde dincolo de limitele impuse de normele procedurale reglementate de art. 509-513 C. proc. civ.
Legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat fondul cauzei, iar o atare concepţie a fost consacrată constant şi în doctrina şi jurisprudenţa în materie, singura excepţie fiind reglementată de noul C. proc. civ. în art. 509 alin. (2), respectiv pentru motivele prevăzute la alin. (1) pct. 3, în ipoteza judecătorului, pct. 4 şi pct. 7-10 fiind supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul, deci pentru alt motiv de revizuire decât cel invocat în cauză.
În materia revizuirii, a "evoca fondul" în primă instanţă înseamnă a examina raportul juridic dedus judecăţii prin prisma probelor administrate în cauză, iar în căile de atac evocarea fondului presupune schimbarea situaţiei de fapt în urma analizei probelor sau în urma aplicării altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt deja stabilite, de natură să conducă la o altă dezlegare a raportului juridic litigios.
Astfel, evocarea fondului are loc atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, instanţa reapreciază probele administrate de instanţele inferioare, reţine o altă situaţie de fapt şi pronunţă o soluţie cu totul diferită decât aceea pronunţată de instanţele inferioare. De asemenea, numai dacă din considerentele deciziei rezultă că instanţa a schimbat situaţia de fapt, păstrând totuşi soluţia atacată, revizuirea este admisibilă.
În accepţiunea doctrinară şi cea jurisprudenţială conturate în interpretarea noţiunii de "hotărâre care evocă fondul" s-a stabilit că o astfel de cerinţă este îndeplinită de acele hotărâri pronunţate în recurs în care are loc o nouă judecată, fiind astfel vorba despre o hotărâre dată în rejudecare, după casarea cu reţinere.
În concluzie, în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate în recurs, noţiunea de "hotărâre care evocă fondul" include hotărârile instanţei de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere, iar nu şi pe cele prin care s-a anulat sau s-a respins recursul, în acest din urmă caz cu excepţia ipotezei în care instanţa a schimbat situaţia de fapt.
În speţă, deşi decizia atacată de revizuentă este definitivă, aceasta nu face parte din categoria hotărârilor prin care s-a evocat fondul pricinii deduse judecăţii, fiind pronunţată o hotărâre prin care nu s-a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea stabilită prin sentinţa ce a format obiectul recursului, iar instanţa de control judiciar nu a dat o altă dezlegare raportului juridic litigios în urma aplicării altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt deja stabilite.
Cu alte cuvinte, nu s-a realizat o nouă judecată în calea de atac, diferită de cea de la prima instanţă, care să determine o altă soluţie, ci, aşa cum reiese din considerentele arătate în precedent, doar a fost menţinută hotărârea pronunţată în etapa judecăţii în fond, ca urmare a respingerii recursului reclamantei ca nefondat, aspect ce nu poate determina încadrarea deciziei atacate cu revizuire în categoria hotărârilor care evocă fondul.
Prin urmare, este inadmisibilă calea de atac extraordinară exercitată în cauza de faţă de revizuenta A., întrucât are ca obiect o hotărâre care nu se încadrează în categoria celor care evocă fondul, susceptibile de revizuire conform prevederilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut la pct. 1.
Pe de altă parte, nici sub aspectul motivelor invocate în susţinerea cazului de revizuire precizat nu se poate constata admisibilitatea cererii formulate, câtă vreme din dezvoltarea acesteia nu au putut fi decelate argumente ce ar putea fi circumscrise dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a C. proc. civ.
Astfel, în dezvoltarea cererii formulate, partea a arătat că revizuirea nu vizează motivele de recurs invocate, ci pretenţiile concret formulate, circumscrise principiului disponibilităţii şi asupra cărora Înalta Curte nu s-a pronunţat în concret, deşi sunt lucruri cerute, iar subsumat acestora sunt în mod esenţial pretenţiile pe fondul cauzei, care au şi stabilit cadrul procesual.
Cu alte cuvinte, partea a reproşat instanţei de recurs, în esenţă, că în mod nejustificat nu s-a pronunţat cu privire la pretenţiile ce au stabilit cadrul procesual în fapt dedus judecăţii în recurs, această eroare de fapt conducând la o soluţie greşită şi injustă.
Demn de menţionat din această perspectivă este faptul că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. dă expresie principiului disponibilităţii în procesul civil şi are în vedere ipotezele: extra petita, minus petita sau plus petita, prin raportare la prevederi cuprinse în C. proc. civ.
Este adevărat că sintagma "lucru cerut" din conţinutul art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă numai la cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii deduse judecăţii, adică la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, de pârât în cererea reconvenţională sau de alţi intervenienţi din proces, în cererile lor. Totodată, ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părţile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunţarea asupra lor, instanţa pune capăt litigiului.
Potrivit art. 9 din C. proc. civ.: "(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.", iar potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod: "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."
De asemenea, art. 397 alin. (1) din acelaşi C. proc. civ. prevede în mod expres că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".
Însă, contrar alegaţiilor revizuentei, pe care nu le poate primi, Înalta Curte reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se analizează prin raportare la fondul pretenţiilor concrete deduse judecăţii şi se referă la neconcordanţa dintre petitul cererii de chemare în judecată şi soluţia pronunţată de instanţă, ceea ce nu este cazul în speţă.
Din dezvoltarea cererii formulate de revizuentă, care reflectă, în realitate, nemulţumiri în ceea ce priveşte neanalizarea anumitor aspecte punctuale invocate în sesizarea formulată la Inspecţia Judiciară referitoare la magistratul care i-a instrumentat cauza, rezultă că, prin invocarea acestui motiv de revizuire, partea tinde să obţină o reexaminare a litigiului pe fond, la o repunere în discuţie a unor chestiuni ce au fost în mod definitiv tranşate, precum şi a analizării şi pronunţării asupra unor argumente în privinţa cărora a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat, ceea ce nu este permis a se realiza prin intermediul căii de atac extraordinare a revizuirii.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că, deşi revizuenta susţine că nu înţelege să critice decizia atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, care, într-adevăr, nu pot fi puse în discuţie în cadrul revizuirii, fiind motive de reformare a hotărârii, posibilă numai în apel sau în recurs, în condiţiile legii, nu şi în această cale extraordinară de atac de retractare, aceasta a expus argumente ce denotă o încercare de a solicita instanţei învestite cu revizuirea să procedeze la reanalizarea motivelor şi a probelor ce au stat la baza sesizării formulate la Inspecţia Judiciară, respectiv a aspectelor ce au conturat starea de fapt a litigiului, cu scopul unei reaprecieri a acesteia şi a probatoriului administrat de instanţele anterioare pentru stabilirea situaţiei de fapt.
Or, în afara condiţiilor restrictive ale textelor legale aplicabile, o cale extraordinară de atac nu poate fi primită pentru motive care ar conduce la schimbarea stării de fapt ori aprecierii în drept faţă de cea avută în vedere de instanţa care a judecat anterior, ea nefiind o cale de reformare care să creeze posibilitatea rejudecării speţei, eventual să deschidă calea recursului la recurs.
În acest context, cum cererea revizuentei nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate a căii de atac extraordinare a revizuirii ce vizează sfera hotărârilor judecătoreşti care pot face obiectul său, precum şi tipul cererilor circumscrise "lucrului cerut" cu privire la care pretinde că instanţa de recurs nu s-a pronunţat, Înalta Curte constată că, raportat la dispoziţiile art. 509 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reţine incidenţa motivului de revizuire reglementat la pct. 1 teza a II-a din textul de lege invocat, demersul părţii fiind, prin urmare, inadmisibil sub acest aspect.
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate asupra cererii de revizuire
Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a C. proc. civ., în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire dedusă judecăţii, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 310 din 25 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.