Şedinţa publică din data de 13 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 octombrie 2023, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Garda Naţională de Mediu, Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, au solicitat anularea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 473 din 21 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 6 iunie 2023.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 94 din 15 septembrie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a admis excepţia lipsei de interes a pârâtei Garda Naţională de Mediu;
(ii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, invocată de către pârâta Garda Naţională de Mediu, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes;
(iii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Garda Naţională de Mediu;
(iv) a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;
(v) a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, reclamanţii susţin că instanţa de fond a preluat apărările pârâtelor, fără a analiza concret cererea în raport de temeiurile de drept din cuprinsul său. Astfel, prima instanţă a făcut referire la Regulamentul CE nr. 1013/2016, transpus prin H.G. nr. 788/2007, fără a observa că acest regulament nu impune statelor membre să introducă în legislaţia naţională sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei. Totodată, a analizat cererea în raport de prevederile O.G. nr. 2/2021, apreciind că sancţiunea complementară a confiscării bunului folosit sau rezultat din contravenţii este legală, iar sub aspectul proporţionalităţii a avut în vedere prevederile art. 34 alin. (1) şi art. 35 din Constituţie, apreciind că măsura confiscării este proporţională în raport de gradul de pericol social al contravenţiilor din domeniul protecţiei mediului. A apreciat neîntemeiată comparaţia făcută de reclamanţi între măsura complementară a confiscării, dispusă prin art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 şi măsura confiscării dispusă de art. 112 C. pen., făcând, totodată, trimitere la dosarele civile în care reclamanţii au fost parte, argument pe care recurenţii îl apreciază nerelevant faţă de obiectul cauzei de faţă.
Însă, arată recurenţii-reclamanţi, deşi au invocat şi au solicitat a fi avută în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 197/2019, referitoare la neconstituţionalitatea art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, instanţa de fond nu a analizat argumentul prin care se susţinea că acest text legal are o redactare similară art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018, criticat în cauză. În speţă, reclamanţii nu au putut invoca excepţia de neconstituţionalitate, întrucât prevederile contestate sunt incluse într-o hotărâre de Guvern ce nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, dar argumentele de neconstituţionalitate din decizia nr. 197/2019 subzistă şi în prezenta cauză.
Susţin recurenţii-reclamanţi că art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018 nu distinge, în aplicarea măsurii confiscării, în raport de proprietarul mijlocului de transport, respectiv dacă acesta a cunoscut sau nu activităţile ce se desfăşurau cu autovehicului, nefiind impusă nicio condiţie de proporţionalitate legată de confiscare. În cazul societăţii C., posesia bunului confiscat a fost exercitată de un terţ, iar instanţa de fond a reţinut greşit că societatea, în calitate de proprietar al mijlocului de transport, nu a făcut dovada necunoaşterii scopului în care a fost folosit mijlocul de transport, câtă vreme faptele negative nu pot fi probate.
Consideră că măsura confiscării mijlocului de transport afectează justul echilibru între interesul general al societăţii şi interesul individual vizat de o asemenea măsură, acest echilibru putând fi menţinut doar prin aplicarea sancţiunii contravenţionale a amenzii şi confiscarea produselor transportate ilicit, fără a fi necesară măsura complementară a confiscării mijlocului de transport. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunţată în cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Hotărârea din 5 mai 1995, pronunţată în cauza Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii.
Susţin că prevederile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018, spre deosebire de art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., nu reglementează condiţii referitoare la proprietatea bunurilor confiscate, astfel că, în cazul săvârşirii unei contravenţii, măsura confiscării mijlocului de transport se aplică indiferent dacă bunul este proprietatea contravenientului sau a altei persoane ori dacă proprietarul a cunoscut sau scopul folosirii lui. Se creează, astfel, o situaţie discriminatorie între persoanele care săvârşesc o infracţiune şi persoanele care săvârşesc o contravenţie, textul criticat fiind, astfel, contrar art. 16, art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie.
Arată că textul contestat nu respectă condiţia proporţionalităţii, sancţiunea confiscării mijlocului de transport fiind dispusă indiferent de valoare, ceea ce încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prevederile H.G. nr. 1061/2018 fac trimitere la O.G. nr. 2/2021, care reglementează cadrul juridic general al contravenţiilor şi care prevede, în art. 41 alin. (1), că măsura complementară a confiscării se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, iar în art. 21 alin. (3) prevede criteriile de aplicare a sancţiunii contravenţionale. Însă H.G. nr. 1061/2018 nu conţine criterii în raport de care agentul constatator să poată aprecia cu privire la oportunitatea aplicării sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanţele fiecărei contravenţii în parte, context în care trimiterea din art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018 la dispoziţiile art. 41 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 încalcă dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Cosntituţie.
Mai arată recurenţii-reclamanţi că lipsa proporţionalităţii rezultă şi din împrejurarea că materialul feros transportat de reclamantul A. cu autoturismul proprietatea societăţii C. are o valoare comercială de aproximativ 1500 RON, în timp ce autovehiculul confiscat are o valoare aproximată de 5000 Euro, situaţia fiind similară în cazul reclamantului B..
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Intimata-pârâtă Garda Naţională de Mediu a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că, în calea de atac, nu au fost aduse critici soluţiei de respingere a acţiunii faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive, astfel că sentinţa recurată beneficiază de autoritate de lucru judecată sub acest aspect.
4.2. Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Susţine că instanţa de fond a procedat la o analiză a tuturor probelor cauzei, din perspectiva susţinerilor şi apărărilor formulate de reclamanţi şi a problemelor de drept litigioase, hotărârea fiind motivată de o manieră convingătoare şi stabilind corect situaţia de fapt şi de drept. Recurenţii-reclamanţi urmăresc o cenzurare a aprecierilor instanţei de fond asupra mijloacelor de probă administrate în cauză şi o nouă judecare a fondului, incompatibile cu calea de atac a recursului.
Apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România are obligaţia transpunerii în legislaţia naţională a prevederilor art. 33 din Regulamentul CE nr. 1013/2006 privind transferurile de deşeuri/mărfuri periculoase. În acest context legislativ a fost adoptată H.G. nr. 1061/2008, în vederea creării unui sistem naţional de control al transporturilor deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, iar criticile recurenţilor-reclamanţi la adresa legalităţii acestui act sunt nefondate.
5. Alte aspecte procesuale
La termenul de judecată din 13 martie 2024, instanţa de recurs a respins excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, ca neîntemeiată, constatând că recursul declarat de reclamanţi se subsumează cazurilor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Totodată, Înalta Curte a constatat că Garda Naţională de Mediu nu are calitate procesuală pasivă în recurs, în raport de limitele în care reclamanţii au criticat sentinţa instanţei de fond.
II. Soluţia instanţei de fond
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte va analiza cu prioritate critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., referitoare la neanalizarea şi nemotivarea de către instanţa de fond cu privire la unul dintre motivele de nelegalitate formulate prin cererea introductivă vizând anularea art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008.
Înalta Curte constată ca fiind fondată această critică, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, coroborate cu art. 22 alin. (6) şi art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că "(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor." Aceasta dispoziţie are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligaţie în sarcina instanţelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.. Confirmând şi întărind acest caracter imperativ, precum şi sancţiunea nulităţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătoreşti, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume:
"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."
Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată un aspect al garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."
Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:
"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."
Din jurisprudenţa instanţei europene rezultă că un aspect deosebit de important, circumscris cerinţei motivării hotărârii, se referă la obligaţia judecătorului de a examina în mod efectiv toate motivele şi apărările expuse de părţi. Această obligaţie se regăseşte şi în conţinutul art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, dar şi în cuprinsul art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, potrivit căruia instanţa trebuie să examineze fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul.
În cauza de faţă, sentinţa recurată nu respectă aceste exigenţe, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează principii procesuale fundamentale.
În cadrul acţiunii în anulare, reclamanţii au solicitat primei instanţe ca, în analiza de legalitate a art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008, să aibă în vedere considerentele şi soluţia din Decizia nr. 197/2019, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, susţinând că textul declarat neconstituţional şi textul contestat în prezenta cauză au redactare similară, astfel că argumentele avute în vedere la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate sunt incidente şi în prezentul litigiu.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a omis cu desăvârşire acest motiv de nelegalitate, din cuprinsul sentinţei recurate rezultând că acest argument nu a fost avut în vedere nici explicit şi nici de o manieră implicită.
Este de necontestat că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.
Însă, în speţă, motivul de nelegalitate întemeiat pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 197/2019 este unul însemnat, care nu poate fi nici omis în analiza instanţei şi nici tratat de o manieră implicită, fiind necesar a i se răspunde prin considerente distincte, corespunzător motivate.
În raport de pretenţiile expuse prin cererea de chemare în judecată şi de argumentarea lor în fapt şi în drept, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc o examinare completă a argumentelor şi a motivelor expuse de părţi, nefiind întrunite cerinţele asigurării unui proces echitabil.
În consecinţă, omisiunea instanţei de fond nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii de fond şi, pentru a asigura părţilor dreptul la soluţionarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea examinării cererii de chemare în judecată sub toate aspectele de nelegalitate invocate cu privire la art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008.
Soluţia de casare va afecta sentinţa recurată doar parţial, urmând a fi menţinute soluţiile referitoare la excepţiile tranşate de prima instanţă şi la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu, care nu au făcut obiectul contestării în recurs, căpătând, astfel, caracter definitiv.
În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C., va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite spre rejudecare cererea de chemare în judecată, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi, în consecinţă:
Trimite spre rejudecare cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor.
Menţine soluţiile din sentinţă cu privire la excepţii şi la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.