Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 21.09.2021, sub nr. x/2021* (prin declinare de competenţă consecutivă de la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal - Încheierea din 7 iunie 2021 şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă - sentinţa civilă nr. 5864/8.09.2021) pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României-Senatul şi Secretarul General al Senatului, anularea Ordinului nr. 435/2.03.2021 de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, acordarea şi plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021, obligarea la plata dobânzii legale pentru sumele datorate cu titlu de indemnizaţie si la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 02.12.2021 instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Secretarul General al Camerei Senatului invocată de pârâtul Parlamentul României - Camera Senatului.
La termenul de judecată din data de 03.02.2022 instanţa a dispus admiterea cererii reclamantei de sesizare a Curţii constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 7/2021 şi a respins cererea de suspendare a soluţionării cauzei formulată de reclamantă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 24/2022 pronunţată la 17 februarie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Secretarul General al Camerei Senatului invocată de pârâtul Parlamentul României - Camera Senatului, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Secretarul General al Camerei Senatului, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Senatului, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 24/2022 pronunţată la 17 februarie 2022 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.
După expunerea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:
Soluţia pronunţată de instanţa de fond, cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Secretarului general al Camerei Senatului este nefondată, acesta acţionând în nume propriu şi nu în calitate de reprezentant al Senatului, cum în mod eronat s-a motivat prin hotărârea recurată. Sub acest aspect a invocat dispoziţiile art. 8, art. 10 şi art. 12 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Senatului activitatea serviciilor Camerei Senatului, art. 2 din Legea nr. 7/2021, art. 49 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul SENATULUI şi Senatorilor, art. 13 alin. (2) din Normele metodologice din 15.02.2016 emise pentru punerea în aplicare a art. 49 alin. (11) din Legea nr. 96/2006.
Pe fondul cauzei, menţionează că indemnizaţia pentru limită de vârstă cuvenită foştilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul SENATULUI şi al senatorilor, are un caracter mixt (substitutiv şi compensatoriu), pe de-o parte în considerarea încetării veniturilor salariale, ca urmare a ocupării unei funcţii de demnitate publică iar, pe de altă parte, în considerarea numeroaselor restricţii şi incompatibilităţi impuse pe perioada mandatului, restricţii stabilite, fie prin Legea nr. 96/2006, fie prin legi speciale.
Indemnizaţia se suportă din bugetul statului, prin bugetele Senatului şi se acordă doar pentru senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare stabilite de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. În susţinerea acestei opinii învederează că legiuitorul însuşi a calificat, în mod expres, indemnizaţia ca fiind o "pensie de serviciu", O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu referindu-se şi la indemnizaţia pentru limită de vârstă acordată în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006.
Ordinul de încetare a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 15 alin. (2) şi 16 din Constituţia României, art. 6 alin. (5) C. civ. - principiul neretroactivităţii legii civile şi art. 6 şi 7 din Codul administrativ.
Menţionează că, sub acest aspect indemnizaţia de pensionare este considerată, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, un bun, persoana fizică care deţine acel bun se bucură de toate garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, neputând fi lipsită de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În speţă, indemnizaţia pentru limită de vârstă acordată în baza art. 49 din Legea nr. 96/2006 reprezintă un bun în sensul C.E.D.O.
În concluzie, a precizat că, având în vedere că îndeplineşte în continuare, condiţiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 pentru a-i fi acordată indemnizaţia pentru limită de vârstă, încetarea plăţii acestei indemnizaţii constituie o ingerinţă în drepturile recunoscute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., motiv pentru care se impune anularea ordinului contestat.
4. Apărări formulate în cauză
Intimatul-pârât Senatul României a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată, din analiza înscrisurilor de la dosar, că prin Ordinul nr. 435 din 2 martie 2021 emis de pârâtul Parlamentul României - Camera Senatului, s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă a reclamantei A., începând cu data de 27.02.2021. Acest ordin a fost emis în baza art. II din Legea nr. 7/2021.
În prezentul litigiu s-a solicitat anularea Ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă nr. 435/2021 şi obligarea pârâtului la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii legii care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat.
Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, soluţie pe care reclamanta a atacat-o cu prezentul recurs.
În speţă prezintă relevanţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2022 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de B., C., D. si E. în Dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, etc., şi s-a constatat că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul SENATULUI şi al senatorilor este neconstituţională. Această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 570 din 10.06.2022.
În considerentele acesteia s-a reţinut că:
- Stabilirea unor reguli clare în privinţa procedurii legislative, inclusiv la nivelul Legii fundamentale, şi respectarea regulilor astfel stabilite constituie o garanţie împotriva abuzului de putere al majorităţii parlamentare, aşadar, o garanţie a democraţiei. În măsura în care normele privind procedura legislativă au consacrare constituţională, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra modului în care legile adoptate de Parlament le respectă şi să sancţioneze în mod corespunzător încălcarea lor (Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, paragraful 33).
- Prin urmare, respectarea art. 75 şi a art. 76 alin. (3) din Constituţie reprezintă fundamentul dezbaterilor democratice din Parlament şi, care, prin substratul lor de valoare, presupun un schimb de idei între cei ce exercită suveranitatea naţională. Evitarea sau limitarea dezbaterilor parlamentare prin scurtarea nejustificată a termenelor, fără a respecta prevederile constituţionale exprese în acest sens, denotă o atingere adusă înseşi unei valori fundamentale a statului, şi anume caracterului său democratic. Din punct de vedere axiologic, dezbaterile parlamentare în forma lor comună/generală sunt în mod intrinsec legate de democraţie, astfel că orice abatere de la aceasta trebuie să fie realizată numai în condiţiile şi limitele stabilite prin Constituţie. Nesocotirea acestei valori supreme plasează destinatarul normei juridice într-o situaţie de perpetuă insecuritate juridică. Aşadar, deşi la o primă vedere pare că Parlamentul nu a respectat doar un aspect procedural, poate formal, în realitate, consecinţele pe care această neregularitate le implică sunt grave, afectând ideea de democraţie şi de securitate juridică în substanţa lor. În această situaţie, o lege adoptată în astfel de condiţii, mai ales în ipoteza acordării/retragerii unor drepturi cu caracter patrimonial, nu poate fi decât arbitrară, aspect cu atât mai evident în cauza de faţă cu cât legiuitorul, de mai bine de 15 ani, şi-a impus o conduită inconsecventă şi lipsită de predictibilitate de la o legislatură la alta [în anul 2006 acordă dreptul sub forma pensiei de serviciu, îl retrage prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, îl acordă din nou prin Legea nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul SENATULUI şi al senatorilor (sub forma indemnizaţiei pentru limită de vârstă), îl retrage din nou prin legea criticată]. S-a creat, astfel, o insecuritate juridică vădită în raport cu drepturile patrimoniale acordate SENATULUI şi senatorilor ulterior încetării mandatului lor, drepturi ce nu pot fi afectate, întrucât constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituţional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituţional al protecţiei mandatului reprezentativ [a se vedea ad similis şi art. 2 lit. b) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român]. De aceea, Curtea reţine şi încălcarea art. 1 alin. (3) în componenta referitoare la democraţie şi a art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei.
Cu privire la efectele constatării neconstituţionalităţii legii analizate, s-a arătat în aceeaşi decizie:
Curtea reţine că efectele deciziilor sale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora:
"Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept". De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală:
"Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Curtea reţine că, în acest caz, constatarea neconstituţionalităţii legii analizate nu are ca efect apariţia unui vid legislativ, ci determină reintrarea în fondul activ al legislaţiei a normelor abrogate, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Curtea reţine că în astfel de cazuri, în care se constată ca fiind neconstituţionale acte normative care abrogă alte acte normative, nu intervine o "abrogare a abrogării", pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial" - dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1), care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în mod expres această distincţie în cuprinsul deciziilor nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, reţinând că "acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale [... ], sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ" (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Decizia nr. 417 din 15 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 2 decembrie 2013, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, pct. VI).
Deopotrivă, prin Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, paragraful 49, Curtea a reţinut că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. Curtea constată că, întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite prin prezenta decizie urmează a se aplica de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanţele judecătoreşti vor aplica prezenta decizie numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată, în această ultimă ipoteză decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. [Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012]. În cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 5 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, sau Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013). Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30).
Prin urmare, întrucât Legea nr. 7/2021 pe perioada sa de activitate se bucură de prezumţia de constituţionalitate, dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 96/2006 din punct de vedere normativ reintră în vigoare de la momentul publicării prezentei decizii. Totodată, complementar ipotezei normative precizate, decizia Curţii se aplică şi în privinţa situaţiilor juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile) şi, în mod excepţional, acelor situaţii care au devenit facta praeterita, dar în care a fost sesizată Curtea Constituţională, caz în care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27-29, sau Decizia nr. 794 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 17 decembrie 2021, paragraful 57).
În prezenta cauză efectele excepţiei de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională a României într-un alt dosar profită şi autoarei prezentei cereri de chemare în judecată care are obiect similar cu cel din dosarul în care a fost ridicată respectiva excepţie, prezenta cauză fiind încă pe rolul instanţei, cu judecata nefinalizată.
În acest context, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea efectelor produse în cauză de decizia CCR nr. 261/2002, aspect esenţial al speţei, dat fiind că decizia menţionată priveşte chiar legea în temeiul căreia s-a emis actul administrativ atacat.
Având în vedere că la dosar, atât reclamanta, cât şi pârâtul au depus înscrisuri, din care rezultă că au fost achitate diferite sume de bani după reluarea plăţii indemnizaţiei, Înalta Curte apreciază că este necesară efectuarea unui raport de expertiză specialitatea contabilitate prin care să se verifice dacă despăgubirile (reprezentând indemnizaţia pentru limită de vârstă) au fost sau nu acordate în integralitate reclamantei, conform celor solicitate prin acţiunea introductivă.
În concluzie, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, soluţie de natură a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 24/2022 pronunţate la 17 februarie 2022 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să analizeze acţiunea în raport efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261 din data de 5 mai 2022 şi să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize specialitate contabilitate, urmând totodată să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor şi toate înscrisurile depuse la dosar, în vederea asigurării accesului la dublul grad de jurisdicţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 24/2022 pronunţate la 17 februarie 2022 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024.