Şedinţa publică din data de 26 iunie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în data de 23.08.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta A., anularea hotărârii arbitrale finale pronunţată în data de 18 iulie 2022 de către Tribunalul Arbitral în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH înregistrat pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris (ICC Paris), solicitând totodată şi suspendarea executării deciziei arbitrale atacate până la soluţionarea acţiunii în anulare, desfiinţarea deciziei arbitrale, rejudecarea pe fond şi respingerea ca prescrisă sau neîntemeiată a cererii arbitrale formulate de reclamanta A., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă nr. 11/12.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată de pârâtă şi a trimis cauza spre repartizare către secţiile de contencios administrativ.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2492 din data de 22 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. s-a reţinut că în sistemul noului C. civ., normele care reglementează prescripţia extinctivă au un caracter supletiv, instituţia prescripţiei extinctive având caracter de ordine privată.
A mai reţinut prima instanţă că interpretarea contractului şi a relaţiilor dintre părţi, precum şi aplicarea regulilor privind regimul prescripţiei extinctive de către tribunalul arbitral nu au încălcat norme imperative, de ordine publică, sau bunele moravuri.
Referitor la încălcarea regimului juridic al decăderii prima instanţă a observat că reclamanta nu a indicat dispoziţiile legale reglementând decăderea, care ar fi fost nesocotite de tribunalul arbitral, ci a invocat numai nerespectarea unor prevederi contractuale. Or, chiar dacă din perspectiva art. 969 din vechiul C. civ., clauzele contractuale nu pot fi considerate "dispoziţii imperative ale legii" în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.
A fost apreciat ca a fi neîntemeiat şi motivul referitor la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil obsevându-se că partea nu a arătat în concret în ce a constat nesocotirea ordinii publice şi a normelor imperative ale legii române, nu a indicat dispoziţiile imperative ale legii române nesocotite de către tribunalul arbitral.
Curtea de apel a constatat ca a fi nefondate şi susţinerile reclamantei referitoare la nesocotirea, prin hotărârea atacată, a principiilor dreptului la apărare, egalităţii de tratament şi nediscriminării.
De asemenea s-a observat că standardul de motivare a fost respectat în ceea ce priveşte hotărârea arbitrală a cărei anulare se cere, din simpla lecturare a sentinţei arbitrale putându-se constata că aceasta respectă exigenţele menţionate la art. 46 alin. (1) lit. e) din Regulile de procedură arbitrală şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au justificat soluţia pronunţată, precum şi motivele pentru care nu au fost reţinute apărările reclamantei referitoare la prescripţie, la cuantumul debitului datorat.
Referitor la motivul de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., curtea de apel a observat că existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii nu se încadrează în ipotezele reglementate de acest text de lege, neputând fi asimilată situaţiei în care hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost dată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 2492 din data de 22 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând casarea în tot a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimatei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului recurenta - reclamantă a prezentat o serie de aspecte preliminare apreciate ca a fi relevante în cauză şi a indicat că hotărârea atacată încalcă legalitatea procedurală şi este nemotivată fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.
Susţine recurenta că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea regulilor procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., dat fiind că acest motiv de nelegalitate nu a fost reţinut deşi decizia tribunalului arbitral este nemotivată şi conţine considerente contradictorii. Se arată că atât la nivel jurisprudenţial, cât şi în literatura de specialitate, viciul considerentelor contradictorii este asimilat unui veritabil motiv de nelegalitate, respectiv motivarea necorespunzătoare a hotărârii.
În egală măsură, se arată în continuare, soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea regulilor procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 608 alin. (1) pct. h C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti reţinând în mod nelegal că tribunalul arbitral nu a încălcat dispoziţii de drept imperative vizând prescripţia, decăderea şi principiile fundamentale ale procesului civil.
Totodată, recurenta consideră că motivarea instanţei de fond nu este corespunzătoare şi nu răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu a fost prezentat raţionamentul propriu, silogismul logico-juridic ce a fundamentat soluţia pronunţată, ci, din contră, au fost redate argumente de ordin general, cu reluarea considerentelor tribunalului arbitral.
În dezvoltarea criticilor prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu privire la prescripţia extinctivă se arată, în primul rând, că disputa părţilor şi chestiunea ce se impunea a fi antamată şi dezlegată de către curtea de apel viza posibilitatea părţilor de a dispune cu privire la regimul prescripţiei extinctive, prin raportare la data semnării contractului.
Recurenta afirmă că prin argumentele aduse nu a susţinut că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu ar fi incidente, ci că la momentul la care părţile au semnat contractul, actualul C. civ. nu intrase în vigoare şi, ca atare, în ceea ce priveşte regimul juridic al prescripţiei extinctive (relativ la caracterul imperativ al acestor prevederi şi respectiv al imposibilităţii părţilor de a deroga de la aceste norme) urmau să fie aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.
Apreciază recurenta că nu poate fi acceptată interpretarea potrivit căreia dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu ar mai fi aplicabile în ceea ce priveşte configuraţia prescripţiei extinctive, ca urmare a prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, cu atât mai mult cu cât nici Legea de punere în aplicare a Noului C. civ. şi nici Noul C. civ. nu erau în vigoare la momentul semnării contractului.
Subliniază că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu pot schimba caracterul imperativ al instituţiei prescripţiei extinctive, de vreme ce aceasta nu este instituită la momentul la care termenul ei începe să curgă, ci este instituită prin actul juridic încheiat de către părţi. Cum la momentul perfectării contractului era în vigoare Decretul nr. 167/1958, regimul prescripţiei extinctive este unul imperativ, niciuna dintre prevederile contractului încheiat sub imperiul acestui act normativ neputând fi interpretate prin raportare la efectele prevăzute de Noul C. civ.
În al doilea rând, arată recurenta, regula statuată de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 reprezintă numai o excepţie la regula de bază amintită de instanţa de fond conform căreia un anumit contract şi toate efectele sale trebuie interpretate în considerarea legii sub imperiul căreia au fost încheiat. În schimb, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, nu a fost reglementată nicio excepţie în ceea ce priveşte regimul juridic al instituţiei, respectiv acela de a fi una de ordine publică.
În acest context, apreciază recurenta, în mod nelegal a reţinut instanţa de fond faptul că toate criticile sale privind încălcarea dispoziţiilor imperative referitoare la prescripţie nu ar putea fi analizate pe calea acţiunii în anulare, hotărârea fiind contrară regulilor procedurale reglementate de art. 608 alin. (1), lit. h) C. proc. civ.
Mai critică recurenta şi faptul că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reţinând că tribunalul arbitral nu ar fi încălcat ordinea publică şi dispoziţiile imperative privind instituţia decăderii.
În dezvoltarea acestei critici se arată că prin acţiunea în anulare, CNAIR a criticat faptul că tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile imperative privind prescripţia extinctivă, iar, în continuarea acestui raţionament, a evidenţiat şi faptul că deşi instituţia decăderii era incidentă în cauză - sancţiune cu caracter imperativ- instanţa arbitrală nesocotind aceste aspecte.
Mai arată recurenta că susţinerile sale au fost în sensul în care caracterul de nelegalitate al deciziei arbitrale decurge din încălcarea ordinii publice, noţiune căreia se circumscrie nesocotirea unei sancţiuni imperative prevăzute de lege, cum este cazul decăderii.
Altfel spus, recurenta susţine că a supus controlului instanţei încălcarea unui imperativ legal, fără a fi criticată maniera de interpretare a dispoziţiilor contractuale. Faptul că termenele a căror nerespectare atrăgea sancţiunea decăderii au fost instituite prin voinţa concordantă şi contractuală a părţilor nu poate conduce la interpretarea oferită de Curtea de Apel Bucureşti şi nici la concluzia potrivit căreia nesocotirea unei instituţii imperative reglementate de legislaţia naţională nu ar putea fi criticată pe calea acţiunii în anulare.
În al doilea rând, se critică faptul că eroarea instanţei de fond priveşte însăşi noţiunea de ordine publică invocată de CNAIR în susţinerea motivului de nelegalitate, care nu a fost analizată în mod corespunzător.
Se arată că la momentul semnării contractului, de lege lata, nu exista o reglementare generală sau cel puţin, la nivel de principiu, a termenelor de decădere, astfel că exista posibilitatea ca acestea să fie stabilite prin contract.
Mai mult se adaugă că sub imperiul vechiul C. civ., decăderea reprezenta o instituţie de ordine publică, imperativă, fiind aplicabile aceleaşi considerente precum în cazul prescripţiei extinctive.
Din această perspectivă, în opinia recurentei nesocotirea acestei instituţii se circumscrie fără dubiu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 608 alin. (1), lit. h) C. proc. civ.
Continuând raţionamentul expus anterior, recurenta arată că de vreme ce termenele de decădere au fost instituite de către părţi, prin clauze contractuale, în mod evident argumentele sale trebuiau să facă referire la acestea.
Subliniază recurenta - reclamantă că stabilirea unor termene de decădere de către părţi nu influenţează caracterul imperativ al instituţiei decăderii, iar dacă s-ar accepta teza instanţei de fond ne-am regăsi în situaţia în care instanţele arbitrale ar putea nesocoti orice alte sancţiuni prevăzute în mod imperativ de legislaţia naţională, fără ca partea interesată să aibă posibilitatea de a critica acest viciu pe calea acţiunii în anulare.
Nu în ultimul rând, se critică faptul că din sentinţa civilă atacată rezultă şi faptul că instanţa de fond, analizând acest motiv de nelegalitate, a înţeles să redea raţionamentul tribunalului arbitral pentru înlăturarea argumentelor reclamantei, deşi, una dintre condiţiile esenţiale ale obligaţiei de motivare este aceea a expunerii propriului raţionament logico-juridic.
Recurenta mai invocă şi faptul că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) reţinând că nu ar fi fost încălcate dispoziţiile imperative privind principiile fundamentale ale procesului civil, precum şi cele privind regimul probelor.
În ceea ce priveşte critica vizând nesoluţionarea arbitrajului în temeiul contractului şi a normelor de drept aplicabile, contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurenta susţine că a indicat dispoziţiile de drept imperative încălcate de tribunalul arbitral, iar faptul că, dintr-o eroare materială în cuprinsul acţiunii au fost menţionate dispoziţiile art. 1110 şi cele ale art. 1122 C. proc. civ., nu conduce la inexistenţa încălcării dispoziţiilor imperative, de vreme ce, s-a arătat în mod expres faptul că normele imperative încălcate de instanţa arbitrală vizau reglementările C. proc. civ. referitoare la arbitrajul internaţional, care se completează cu cele de la arbitrajul domestic, textele relevante fiind art. 1111 şi 1123 C. proc. civ.
Recurenta arată că instanţa de fond a înţeles să nu procedeze la analiza criticii de nelegalitate, din cuprinsul sentinţei recurate lipsind în totalitate orice referire la aceste aspecte. Or, în opinia recurentei, o hotărâre insuficient motivată, care nu permite verificarea dacă legea a fost sau nu corect aplicată, este lipsită de bază legală, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. absorbind astfel această ipoteză particulară de nemotivare.
În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil român relativ la aprecierea probelor, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, recurenta arată că nu a urmărit criticarea temeiniciei deciziei arbitrale şi/sau a situaţiei de fapt reţinute de instanţa arbitrală, ci controlul legalităţii aplicării dispoziţiilor imperative ale legislaţiei naţionale ce reglementează în materia probelor şi care au fost nesocotite.
În acest sens recurenta afirmă că a arătat faptul că instanţa are obligaţia de a pronunţa o soluţie în baza întregului material probator, iar nu exclusiv pe un raport de expertiză, cum s-a întâmplat în realitate în cauză.
Mai mult şi în acest caz se susţine că soluţia instanţei de fond este şi nemotivată, de vreme ce nu au fost redate argumentele ce ar fi condus la concluzia indicată.
Printr-o altă critică se invocă faptul că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., considerând că existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei arbitrate nu s-ar circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute expres de lege.
În dezvoltarea acestei critici recurenta arată că prevederile art. 608 alin. (1), lit. g) C. proc. civ. nu cuprind distincţia la care instanţa de fond face trimitere, raţiunea textului fiind aceea de a proteja intereselor părţilor litigante ce au dreptul la o motivare corespunzătoare a instanţei arbitrale.
Mai arată recurenta că examinarea legalităţii substanţiale a hotărârii nu este în concret posibilă decât dacă hotărârea are o bază legală suficientă, adică enunţă cu suficientă precizie modul de aplicare a legii la o situaţie de fapt de asemenea conturată suficient, căci altminteri instanţa de control nu este în măsură să realizeze dacă aplicarea legii este una corectă sau nu.
Totodată se susţine că încălcarea rigorilor privind motivarea corespunzătoare este incidentă şi cu privire la sentinţa recurată, lipsind raţionamentul pentru care instanţa de fond a considerat suficientă şi legală expunerea argumentelor tribunalului arbitral.
Mai invocă recurenta - reclamantă şi faptul că hotărârea instanţei de fond asupra criticilor referitoare la suspendarea termenului de prescripţie, precum şi la împlinirea acestuia faţă de pretenţiile A. este nemotivată.
Printr-o ultimă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material, instanţa de fond încălcând şi făcând o aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 2532 şi ale art. 2523 C. civ.
În dezvoltarea acestei critici recurenta arată că prima instanţă a validat raţionamentul tribunalului arbitral relativ la suspendarea termenului de prescripţie, însă apreciază considerentele expuse ca a fi nelegale şi nefondate, dat fiind că s-a dat eficienţă unei interpretări eronate a dispoziţiilor art. 2.532, pct. 7 C. civ.
Se arată că potrivit acestui text de lege suspendarea în ipoteza parcurgerii unei proceduri contractuale pre-arbitrale nu poate dura mai mult de 3 luni, mai puţin în ipoteza în care părţile au prevăzut altfel, iar în cauză, o derogare de la termenul maxim de 3 luni nu ar fi fost posibilă, ca urmare a regimului imperativ, de ordine publică al prescripţiei, la momentul încheierii contractului. Prin urmare, luând în considerare regimul prescripţiei extinctive de la momentul încheierii contractului şi dispoziţiile legale ulterioare, susţine recurenta, indiferent ce proceduri a prevăzut părţile anterior iniţierii arbitrajului, efectul suspensiv nu se putea produce pentru o perioadă mai lungă de 3 luni.
Se susţine că eroarea săvârşită de către curtea de apel constă în aceea că a validat un raţionament care legitimează părţile să modifice, unilateral şi subiectiv, curgerea termenului de prescripţie, ceea ce contravine dispoziţiilor legale incidente, dispoziţiile Noului C. civ. neputând produce efecte cu privire la incidenţa unei proceduri precontractuale, de vreme ce părţilor le era interzis să intervină cu privire la modificarea/suspendarea termenului de prescripţie, sub regimul imperativ al acestei instituţii de la momentul semnării contractului.
În realitate, afirmă recurenta, procedura CAD nu suspendă curgerea termenului de prescripţie deoarece contractul s-a încheiat la un moment la care erau în vigoare vechile reglementări privind prescripţia şi care nu permiteau intervenţia părţilor asupra curgerii termenului de prescripţie.
În al doilea rând, se arată că procedura prealabilă deducerii litigiului instanţei arbitrale prevăzută în contract nu are nicio consecinţă asupra momentului la care începe să curgă termenul de prescripţie, ci exclusiv asupra admisibilităţii acţiunii arbitrale.
În al treilea rând, se susţine că prima instanţă a reţinut de o manieră nefondată faptul că recurenta nu ar fi invocat dispoziţiile art. 2.523 C. civ. cu privire la începutul termenului de prescripţie, acest aspect fiind evidenţiat chiar în cuprinsul acţiunii în anulare.
În fine se subliniază că instanţa de fond a realizat o interpretarea eronată şi a acestui text de lege, apreciind nelegal cu privire la începerea cursului termenului de prescripţie relativ la pretenţiile A..
În drept au fost invocate prevederile art. 483 şi următoarele C. proc. civ.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata - pârâtă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarant de CNAIR ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În apărare intimata a prezentat succint aspectele factuale relevante şi a concluzionat că niciuna dintre criticile formulate de recurentă nu este fondată, hotărârea atacată fiind motivată corespunzător şi neîncălcând reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se arată că în contra susţinerilor C.N.A.I.R., prima instanţă a respectat cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată fiind motivată în mod corespunzător, instanţa de judecată explicând raţionamentul logico-juridic în raport de care a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale în raport de criticile de nelegalitate cu care a fost învestită.
Prezentând pasaje din considerentele expuse de prima instanţă intimata - pârâtă apreciază că sentinţa nr. 2492/2022 este motivată, instanţa de fond analizând în detaliu cele trei critici esenţiale invocate de către recurentă.
Sub un al doilea aspect, referitor la susţinerile C.N.A.I.R. potrivit cărora instanţa nu ar fi analizat toate argumentele recurentei se susţine că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică doar o problemă de conţinut şi nu o chestiune de cantitate, esenţială fiind valoarea juridică a argumentelor şi corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. Ori, sentinţa recurată cuprinde o expunere mai mult decât suficientă a raţionamentului avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii în anulare.
Se mai adaugă că respingerea argumentelor uneia dintre părţi şi pronunţarea unei soluţii care dă câştig de cauză adversarului nu poate constitui un argument pertinent pentru ipoteza nemotivării deciziei recurate, instanţa de fond nepreluând argumentele tribunalului arbitral, ci constatând că instanţa arbitrală a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi raporturile contractuale dintre părţi în procedura arbitrală.
Referitor la criticile care privesc regimul juridic al prescripţiei extinctive intimata apreciază că în mod corect, în cauză, s-a reţinut că normele care reglementează prescripţia extinctivă sunt norme supletive.
Sub un prim aspect, intimata afirmă că în cauză sunt incidente prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., din interpretarea per a contrario a cărora rezultă fără dubiu că toate termenele de prescripţie care au început să curgă ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ. vor fi supuse regimului juridic şi regulilor prevăzute de acesta, iar nu de Decretul nr. 167/1958. Ori, conform Noului C. civ., prescripţia extinctivă este o instituţie ordine privată, iar nu de ordine publică.
Subliniază intimata că în cauză încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractului vor fi guvernate de dispoziţiile vechiul C. civ., acesta din urmă fiind în vigoare la data încheierii contractului, respectiv la data de 31.01.2011. Însă, prescripţia extinctivă aplicabilă dreptului la acţiune cu privire la toate revendicările din acest arbitraj şi născute în baza contractului, ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., este guvernată de Noul C. civ.
Mai susţine intimata că instanţa de fond a reţinut în mod corect că tribunalul arbitral nu a încălcat ordinea publică şi dispoziţiile privind decăderea deoarece, astfel cum a indicat şi curtea de apel instituirea pe cale convenţională a unor termene de decădere nu reprezintă "dispoziţii imperative ale legii", a căror încălcare să poată constitui motiv de anulare în accepţiunea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.
Afirmă intimata că instanţa de fond în mod corect a apreciat că presupusele norme de ordine publică invocate de către C.N.A.I.R. nu sunt în realitate altceva decât prevederi contractuale.
Se arată în continuare că sunt nefondate şi criticile prin care se invocă faptul că prima instanţa a reţinut în mod eronat că tribunalul arbitral nu a încălcat principiile fundamentale ale dreptului civil şi cele privind regimul probelor.
În apărare intimata afirmă că în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1111 şi art. 1123 C. proc. civ., nici în cuprinsul acţiunii în anulare şi nici în recurs nu există niciun fel de particularizare a modului în care, în opinia recurentei, tribunalul arbitral ar fi încălcat prevederile legale, precum şi faptul că în cauză, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., din moment ce reclamanta nu a avut nicio obiecţiune cu privire la respectarea procedurii arbitrale (nici cu privire la administrarea probatoriului, nici cu privire la alte aspecte procedurale), în raport şi de prevederile art. 608 alin. (2) C. proc. civ.
Răspunzând punctul fiecărei susţineri a recurentei din acţiunea în anulare şi din calea de atac promovată intimata concluzionează că hotărârea arbitrală a fost pronunţată cu respectarea principiilor dreptului la apărare, rolului activ şi egalităţii de tratament.
Intimata - pârâtă apreciază ca a fi nefondate şi criticile recurentei prin care se invocă incidenţa în cauză a prevederilor art. 608 lit. g) C. proc. civ. susţinând că potrivit jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti, analizarea probatoriului de către tribunalul arbitral ori argumentaţia deficitară sau criticabilă a tribunalului arbitral nu se pot încadra în motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.
Sub un al doilea aspect se apreciază că acest aşa-zis motiv de anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi invocat de către CNAIR, având în vedere că aceasta nu a urmat anterior procedura prevăzută de art. 604 C. proc. civ., fiind decăzută, aşadar, din dreptul de a invoca acest motiv de anulare.
Mai adaugă intimata că motivarea tribunalului arbitral nu este contradictorie, ci, dimpotrivă, este corectă şi completă cu privire la costurile legate de sarcină si costurile legate de timp.
Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se arată că deşi pretinsa încălcare a normelor supletive privitoare la prescripţia extinctivă nu poate constitui motiv al acţiunii în anulare, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, criticile recurentei nu sunt întemeiate nici pe fondul lor, fiind în mod corect respinse de prima instanţă.
Apreciază intimata - pârâtă că procedura desfăşurată de către părţi în faţa CAD este de natură să conducă la suspendarea prescripţiei extinctive pentru o durată de 3 luni, conform art. 2532 C. civ. Se afirmă că în acest sens s-au pronunţat atât doctrina de specialitate, cât şi jurisprudenţa în materie.
Se adaugă în continuare că analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se impune a fi observată în raport de pretenţiile deduse judecăţii şi prin raportare la dispoziţiile art. 2.532 şi urm. din Noul C. civ. privind începutul cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, şi nu prin raportare la data depunerii fiecărui certificat interimar de plată.
În acest sens, în opinia intimatei, raţionamentul tribunalului arbitral este perfect legal şi temeinic, obligaţia de plată a C.N.A.I.R. devenind exigibilă la momentul la care sumele solicitate de către A. prin Cererea de emitere a Certificatului la Terminarea Lucrărilor nu au fost incluse de către beneficiar în acest din urmă certificat.
În drept au fost invocate prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 4711 alin. (3) C. proc. civ.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurenta - reclamantă, în considerarea dispoziţiilor art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
1. Criticile referitoare la nemotivarea sentinţei recurate, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, însă Înalta Curte atrage atenţia asupra faptului că, deşi judecătorul este obligat să motiveze soluţia asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea respectivelor capete de cerere.
Recurenta - reclamantă susţine că prima instanţă nu a prezentat un raţionament propriu, silogismul logico-juridic ce a fundamentat soluţia pronunţată, ci a redat argumente de ordin general, cu reluarea considerentelor instanţei arbitrale. De asemenea, se afirmă că în ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor imperative privind instituţia decăderii şi la încălcarea dispoziţiilor imperative privind principiile fundamentale ale procesului civil, precum şi cele privind regimul probelor, hotărârea nu este motivată.
Contrar acestor afirmaţii, din simpla lectură a sentinţei civile recurate se constată că prima instanţă a analizat toate criticile formulate de recurenta - reclamantă cu privire la hotărârea arbitrală, a ţinut seama de susţinerile părţilor precum şi de conţinutul dosarului arbitral şi a pronunţat o soluţie în raport de modul în care completul a înţeles să aprecieze probatoriul şi să aplice dispoziţiile legale incidente. În motivarea hotărârii au fost menţionate aspectele apreciate relevante în sprijinul soluţiei, iar o motivare sintetică, concisă, or întemeiată pe alte dispoziţii legale decât pe cele pe care reclamanta le apreciază a-i fi favorabile, nu echivalează cu lipsa or cu insuficienţa motivării.
Din motivarea hotărârii rezultă cu claritate motivul pentru care curtea de apel a respins cererea recurentei - reclamante, iar în măsura în care la baza acestei soluţii stă o eroare de interpretare sau aplicare a textelor legale, respectiva eroare poate fi analizată în cadrul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cadrul motivelor de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Nu se poate reţine în cauză existenţa unor indicii în sensul că motivarea sentinţei este superficială. Faptul că prima instanţă a acordat prevalenţă dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 sau că nu a apreciat ca a fi întemeiate criticile recurentei - reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 608 lit. g) şi h) C. proc. civ. fără a analiza punctual fiecare afirmaţie ori a validat argumentele expuse de tribunalul arbitral, nu denotă existenţa unei lipse a motivării sau a unei motivări insuficiente.
Înalta Curte reiterează că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanţei să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părţi, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate şi se poate realiza controlul de legalitate de către instanţa de recurs, astfel cum este cazul în litigiul de faţă.
Pe cale de consecinţă criticile recurentei - reclamante referitoare la nemotivarea de către curtea de apel a soluţiei pronunţată în cauză nu sunt fondate.
2. Criticile referitoare la încălcarea regulilor procedurale prevăzute de art. 608 lit. h) C. proc. civ., încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nu sunt, de asemenea, fondate.
În analiza acestor critici Înalta Curte are în vedere că acţiunea în anulare este singura modalitate care permite părţilor să ceară desfiinţarea hotărârii arbitrale, însă pentru motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 608 alin. (1) lit. a)-i) C. proc. civ., norme de strictă interpretare şi aplicare.
Astfel cum s-a evidenţiat în jurisprudenţă cât şi doctrină, nici unul din motivele prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ. nu dă instanţei de judecată dreptul să cerceteze modul în care tribunalul arbitral a soluţionat fondul pricinii, ci numai să vadă dacă nu au fost respectate condiţiile de formă ale arbitrajului şi anume cele privind existenţa unei convenţii arbitrale legale şi posibilitatea ca litigiul să fie soluţionat pe calea arbitrajului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare al părţilor, redactarea hotărârii arbitrale şi respectarea dispoziţiilor imperative ale legii şi a normelor care asigură ordinea publică şi bunele moravuri.
În litigiul de faţă recurenta - reclamantă a invocat în susţinerea acţiunii în anulare, în primul rând, motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă încalcă dispoziţiile imperative ale legii. A susţinut că pretenţiile A. erau prescrise ori A. era decăzută din dreptul de a formula astfel de cereri, precum şi faptul că tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile imperative din dreptul român privind principiile fundamentale ale procesului civil şi pe cele privind regimul probelor.
Verificând, în limita criticilor formulate prin memoriul de recurs, dacă recurenta avea posibilitatea de a formula în temeiul art. 608 lit. h) C. proc. civ. critici cu privire la modul în care tribunalul arbitral a soluţionat excepţia prescripţiei se reţine, în primul rând, că este necontestat în cauză că părţile cu încheiat contractul care a generat litigiul arbitral la data de 31 ianuarie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.
Este, de asemenea, necontestat de părţi că în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea respectivului contract sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ., conform art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ.
Disputa părţilor vizează regimul juridic al prescripţiei extinctive în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii tribunalului arbitral şi rezultate din convenţia părţilor, recurenta - reclamantă susţinând că se aplică Decretul 167/1958 motivat de faptul că noul C. civ. nu era în vigoare la data încheierii contractului, în timp ce intimata a susţinut aplicarea prevederilor Noului C. civ. faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., în partea privitoare la prescripţie, este reglementat de prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform cărora prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Astfel, pentru determinarea regimului juridic al prescripţiei extinctive importantă este data la care prescripţia a început să curgă, iar nu data încheierii actului juridic generator al obligaţiei de plată.
După cum s-a arătat şi în considerentele Deciziei (RIL) nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia. Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 (...) au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi (6) din C. civ. şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.."
În cauza de faţă pretenţiile părţii reclamante din arbitraj (A.), deşi întemeiate pe dispoziţiile unui contract încheiat sub imperiul C. civ. 1864, sunt născute şi au devenit exigibile ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., nici chiar recurenta - reclamantă nesusţinând contrariul.
Astfel, având în vedere data de început a prescripţiei extinctive, adică data de la care intimata A. era îndreptăţită să solicite plata sumelor de bani acordate de tribunalul arbitral, în cauză se aplică dispoziţiile noului C. civ., cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt.
O concluzie similară a fost reţinută şi considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 13/2022 (RIL) prin care s-a indicat "concluziv, în referire la problema de drept ce constituie obiect al prezentului recurs în interesul legii, este lipsit de relevanţă dacă actul juridic care constituie titlu executoriu a fost încheiat sub regimul C. civ. din 1864, (...), din moment ce efectele intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă pot fi guvernate de legi diferite (şi deosebite de legea aplicabilă actului juridic ce constituie titlul executoriu), relevant fiind, în determinarea legii aplicabile prescripţiei, doar momentul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate prin ipotecă a început să curgă".
Deşi Decizia nr. 13/2022 are în vedere problema regimului juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul unui contract de ipotecă, considerentele şi dezlegarea oferită de Înalta Curte se pot reţine şi în prezenta cauză atât timp cât s-a indicat că "pentru determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii interesează momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv momentul la care, în concret, începe să curgă prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit".
Consecvent toate criticile recurentei - reclamante în sensul că în cauză prescripţia ar fi guvernată de dispoziţiile Decretului 167/1958, având în vedere data încheierii contractului, sunt neîntemeiate, fiind în contradicţie cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, precum şi cu dezlegările oferite de Înalta Curte cu privire la aplicarea art. 201 şi a regimului juridic al prescripţiei.
Nu poate primită nici susţinerea recurentei - reclamante în sensul că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 reprezintă numai o excepţie de la regula prevăzută de art. 102 din acelaşi act normativ, fără a fi instituită nicio excepţie în ceea ce priveşte regimul juridic al instituţiei, respectiv acela de a fi una de ordine publică, de vreme ce prin Decizia nr. 1/2014 Înalta Curte a statuat în mod expres că "legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie". Deci în situaţia în care prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a noului C. civ. acesteia i se aplică pe deplin regimul juridic conturat de legea nouă.
Nu se poate face nici o compilaţie între regulile instituite de noul cod şi cele ale Decretului 167/1958 în sensul că prescripţia chiar şi în situaţia în care s-ar aplica noul Cod ar fi de ordine publică, deoarece într-o asemenea situaţie s-ar ajunge la formarea unei lex tertia, nepermisă de lege.
În concluzie, în raport de data naşterii dreptului A. la obţinerea sumelor de bani deduse judecăţii tribunalului arbitral, Înalta Curte reţine, la rândul său, incidenţa prevederilor art. 2500 şi urm. C. civ.
Mergând mai departe cu raţionamentul se constată că dacă sub reglementarea Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă era concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, într-o viziune diametral opusă, legiuitorul actual a reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecinţe asupra duratei termenelor de prescripţie, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părţilor, recunoaşterii posibilităţii renunţării la prescripţie ori a încheierii de convenţii prin care să se modifice cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condiţiilor şi limitelor procedurale în care excepţia prescripţiei ar putea fi invocată etc. Indiscutabil, caracterul relativ al excepţiei prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie, rezultă din conţinutul art. 2.512 şi art. 2.513 din C. civ., care prevăd că prescripţia nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie competent, ea putând fi opusă, numai în primă instanţă sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant sau de persoanele menţionate de art. 2.514 din C. civ.
În atare situaţie, în mod corect a observat prima instanţă că motivul de anulare invocat din perspectiva prescripţiei extinctive nu poate fi primit, prescripţia incidentă în cauză nefiind reglementată de norme imperative.
În ceea ce priveşte decăderea se constată că prin acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale recurenta a invocat că prin convenţia părţilor au fost instituite o serie de termene de decădere nerespectate de A. şi neobservate de tribunalul arbitral.
Astfel cum indică şi recurenta - reclamantă decăderea este definită ca a fi acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexecutat în termenul stabilit de lege sau de părţi, însă în baza prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu poate fi invocată decât nerespectarea termenelor de decădere instituite prin dispoziţii legale imperative.
În acord cu soluţia primei instanţei, dar şi cu apărările formulate de intimată, Înalta Curte constată că termenele stabilite convenţional de către părţi nu pot fi considerate "dispoziţii imperative ale legii", motiv pentru care nu se poate invoca decăderea dintr-un termen stabilit prin acordul părţilor ca motiv de ordine publică aptă să fie încadrată în prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.
Ordinea publică este într-adevăr un ansamblu de norme juridice care stau la baza funcţionării unui stat de drept, fiind acele norme esenţiale şi care se impun cu caracter obligatoriu fiecărui subiect de drept, însă, deşi sub imperiului vechiul C. civ. contractul era legea părţilor, nu se poate susţine întemeiat că încălcarea unei prevederi contractuale încălca ordinea publică.
De aceea nu poate fi primită nici susţinerea recurentei - reclamante în sensul că stabilirea unor termene de decădere de către părţi nu influenţează caracterul imperativ al instituţiei decăderii, deoarece dacă ar fi acceptată o asemenea construcţie juridică ar însemna că judecătorul ar putea oricând invoca din oficiu nerespectarea unui termen contractual, ori prevederile legale nu permit o asemenea conduită.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de interpretare a sub-clauzei 20.1 din condiţiile generale ale Contractului se constată din lectura cererii de chemare în judecată (a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale) că în realitate recurenta este nemulţumită de interpretarea oferită de instanţa arbitrală respectivei clauzei.
Aceleaşi critici sunt reiterate şi prin memoriul de recurs susţinându-se că termenele prevăzute de clauza contractuală nu se exclud, ci se completează reciproc, ambele fiind termene de decădere.
Înalta Curte, constată că prima instanţă în mod judicios a indicat că natura de termen de decădere a termenului de 28 de zile (de notificare a inginerului) nu poate fi atribuită şi termenului de 42 de zile (pentru transmiterea cererii detaliate împreună cu documentele justificative) atât timp cât părţile, prin voinţa lor, au prevăzut sancţiune numai pentru nerespectarea primului termen, iar o sancţiune nu poate fi extinsă şi la alte termene contractuale pentru care părţile nu au reglementat o sancţiune.
Consecvent, în raport de criticile formulate de partea reclamantă prin acţiunea în anulare, dar şi prin memoriul de recurs se constată că nici motivele de nelegalitate legate de instituţia decăderii nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ.
Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate - încălcarea dispoziţiilor legale imperative - recurenta - reclamanta a mai invocat şi încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, făcând, prin acţiune, referire la prevederile art. 1110 şi art. 1122 C. proc. civ.
Prin memoriul de recurs reclamanta a precizat că a avut în fapt în vedere încălcarea dispoziţiilor art. 1111 şi art. 1123 C. proc. civ., însă nici prin raportare la aceste temeiuri de drept nu se indică, în concret, modul în care tribunalul arbitral a încălcat regulile C. proc. civ. referitoare la arbitrajul internaţional.
Se impune a se menţiona cu titlu preliminar că odată ce acţiunea în anulare hotărâre arbitrală este sigura cale procesuală prin care se mai poate pune în discuţie legalitatea unei sentinţe arbitrale partea ar trebui să manifeste o atenţie sporită în redactarea cererii, iar nu să invoce anumite prevederi legale, pentru ca mai apoi, prin calea de atac, să critice lipsa de motivare a sentinţei primei instanţe care ar fi trebuit să deducă criticile eronat formulate de parte.
În al doilea rând, plecând de la motivele de nelegalitate dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, se constată că recurenta - reclamantă a formulat critici care au vizat aprecierea probelor administrate de către tribunalul arbitral.
Deşi prin memoriul de recurs recurenta susţine că nu a pus în discuţie temeinicia deciziei arbitrale la punctul 4.2 (ii) din acţiune se face vorbire despre "aprecierea probelor administrate", în condiţiile în care modul de apreciere al probatoriului este un atribut suveran al judecătorului, respectiv al arbitrului.
Faptul că tribunalul arbitral a ţinut seama de concluziile unui raport de expertiză administrat în condiţiile legii nu denotă nici încălcarea dreptului la apărare şi nici a dreptului la un proces echitabil.
Cele două principii invocate de recurentă garantează părţii dreptul de a-i fi ascultate cererile şi apărările, de a propune probe, de a participa la administrarea probatoriului, iar în cauză CNAIR nu invocă încălcarea vreuneia dintre aceste garanţii, ci critică soluţia tribunalului arbitral care a ţinut seama de opinia expertului desemnat de A..
În atare condiţii în mod corect a constatat şi prima instanţă că atât timp cât tribunalul arbitral a luat în considerare argumentele de fapt şi de drept prezentate de părţi, le-a analizat, a procedat la analiza rapoartelor de expertiză depuse de experţii desemnaţi şi a explicat de ce a înţeles să valorifice concluziile unui anumit raport nu se poate reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare sau a principului egalităţii de tratament.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor privind admisibilitatea şi puterea doveditoare a probelor permise de legea română se constată că recurenta - reclamantă susţine în continuare că o bază de date nu poate fi asimilată unui înscris, fără a indica în mod expres de ce prevederile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., reţinute de curtea de apel nu sunt aplicabile în speţă.
De asemenea, criticile care vizează modul de întocmire a raportului de expertiză nu conduc la înlăturarea prevederilor art. 330 C. proc. civ.
Prin acţiunea în anulare reclamanta a indicat în mod expres că un raport de expertiză nu poate cuprinde constatări ale unor împrejurări de fapt de mult petrecute, iar prevederile art. 330 C. proc. civ. stabilesc faptul că se poate solicita părerea unui expert atunci când este necesar pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.
În realitate, se constată că atât prin motivele de nelegalitate invocate prin acţiune, cât şi prin memoriul de recurs recurenta - reclamantă încearcă să repună în discuţie modul de apreciere a probatoriului, fapt nepermis în limitele art. 608 C. proc. civ.
Nici susţinerile referitoare la depăşirea limitelor rolului activ al judecătorului şi încălcarea dispoziţiilor legale privind sarcina probei nu pot conduce la o soluţie contrară, atât timp cât tribunalul arbitral a soluţionat litigiul conform regulilor de drept aplicabile şi a dat calificarea exactă, lămurind chestiunile de drept relevante, pronunţându-se în limitele investirii, aspect corect reliefat de curtea de apel.
Prin urmare niciuna dintre criticile recurentei reclamante nu este aptă să dovedească invocarea unor motive de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.
3. Critica referitoare la încălcarea regulilor procedurale prevăzute de art. 608 lit. g) C. proc. civ., încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nu va fi primită.
Subsumat acestei critici recurenta - reclamantă susţine că în mod eronat curtea de apel a apreciat că motivul de nelegalitate prin care a invocat motivarea necorespunzătoare a sentinţei arbitrale nu poate fi încadrat în prevederile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.
Prin acţiunea în anulare recurenta - reclamantă a susţinut că, în motivarea soluţiei, tribunalul arbitral a prezentat considerente contradictorii, iar în doctrină o motivare contradictorie este similară unei lipse a motivării.
Potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată atunci când nu cuprinde dispozitivul şi motivele pe care se întemeiază.
Înalta Curtea reaminteşte că acţiunea în anulare este singura modalitate care permite părţilor să ceară desfiinţarea unei hotărâri arbitrale, însă pentru motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 608 alin. (1) lit. a)-i) C. proc. civ., norme de strictă interpretare şi aplicare, iar textul de la lit. g) nu reglementează posibilitatea desfiinţării sentinţei arbitrale şi în cazul unei motivări necorespunzătoare, respectiv în cazul prezentării unor considerente contradictorii.
Prin memoriul de recurs recurenta susţine că prevederile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., deşi de strictă interpretare au ca scop protejarea intereselor părţilor litigante ce au dreptul la o motivare corespunzătoare, precum şi faptul că examinarea legalităţii nu este posibilă dacă hotărârea nu are o bază legală suficientă.
Înalta Curte nu contestă că scopul edictării prevederilor art. 608 alin. (1) lit. a)-i) C. proc. civ. a fost acela de a proteja interesele părţilor litigante în arbitraj, dar legiuitorul are libertatea de a stabili în ce condiţii o sentinţă arbitrală poate fi desfiinţată, iar în cazul prevăzut la lit. g) opţiunea sa a fost aceea de a anula hotărârea numai în cazul în care nu este motivată.
Acest fapt nu afectează drepturile părţilor în cazul în care în cuprinsul sentinţei arbitrale ar exista considerente contradictorii odată ce dispoziţiile art. 604 C. proc. civ. prevăd procedura de urmat într-o asemenea situaţie.
De asemenea, trimiterile recurentei la opinii doctrinare care asimilează o motivarea contradictorie sau necorespunzătoare cu lipsa motivării nu pot conduce la aplicarea prevederilor art. 608 alin. (1) lit. g) unei situaţii nereglementate, respectiv considerentelor contradictorii.
După cum în mod judicios a indicat şi prima instanţă atunci când legiuitorul a dorit să reţină drept motiv de nelegalitate existenţa considerentelor contradictorii a prevăzut acest caz în mod expres, astfel cum a indicat în cuprinsul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., text de lege care nu poate fi extins sau aplicat prin analogie şi în cazul acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale.
Consecvent în mod corect nu s-a reţinut în cauză incidenţa prevederilor art. 608 lit. g) C. proc. civ., susţinerile din memoriul de recurs prin care reclamanta încearcă să dovedească existenţa considerentelor contradictorii în motivarea tribunalului arbitral nemaiimpunându-se a fi analizate.
4. Critica referitoare la încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 2532 şi art. 2523 C. civ., încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu va fi primită din considerente procedurale.
Astfel cum s-a indicat în analiza criticilor referitoare la prescripţia extinctivă, în cauză sunt incidente prevederile noului C. civ. în concepţia căruia prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică, noile dispoziţii conferindu-i caracter de ordine privată.
După cum s-a indicat în noua reglementare prescripţia nu mai poate fi invocată din oficiu, există posibilitatea renunţării la prescripţie, iar părţile cu capacitate deplină de exerciţiu pot modifica, prin acord expres, durata termenelor de prescripţie or cursul acesteia.
Din punctul de vedere al aplicării art. 2532 şi ale art. 2523 C. civ. prezintă interes prevederile care reglementează momentul de început al termenului de prescripţie, precum şi cele care reglementează cazurile de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, cu privire la care sunt incidente dispoziţiile art. 2515 alin. (3) şi alin. (5) C. civ., ce permit părţilor cu capacitate deplină de exerciţiu să modifice cauzele legale de suspendare a prescripţiei, cu excepţia situaţiei drepturilor cu privire la care părţile nu pot să dispună şi a acţiunilor derivate din contracte de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei protecţiei consumatorului.
După cum s-a arătat în doctrină normele dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind, pe când normele imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi care, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.
Prevederile citate ale noului C. civ. permit părţilor să deroge (să modifice) cauzele legale de suspendare a prescripţiei, situaţie în care se constată că dispoziţiile art. 2532 şi art. 2523 C. civ. invocate de recurenta - reclamantă nu sunt norme imperative pentru a deveni incident cazul de desfiinţare a sentinţei arbitrale prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ., motiv pentru care nu se impune prin prezenta decizie a se analiza modul în care a fost validată sentinţa arbitrală sub acest aspect.
Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele expuse mai sus, cu observarea prevederilor art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta - reclamantă, ca nefondat.
Având în vedere soluţia pronunţată, constatând că recursul declarat de recurenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a fost respins Înalta Curtea urmează să încuviinţeze cererea intimatei de obligare a recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată, fiind îndeplinite condiţiile art. 451 - 453 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte suma solicitată pe calea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., şi să diminueze onorariul de avocat ce urmează a fi suportat de către recurentă pe calea cheltuielilor de judecată de la suma totală de 53.123,75 RON la suma de 28.000 RON.
Pentru a dispune în acest sens Înalta Curte are vedere faptul că prezentul recurs a fost soluţionat la primul termen de judecată acordat, că nu a presupus un probatoriu complex. Instanţa nu contestă faptul că activitatea avocatului nu se limitează numai la prezenţa la termenele de judecată şi nici nu pune sub semnul întrebării diligenţele efectuate de avocat în vederea prezentării unei apărări pertinente, însă ţinând seama de criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. apreciază cu un onorariu de 28.000 RON, respectă criteriul proporţionalităţii în prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2492 din 22 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta - reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata către intimata - pârâtă A. a sumei de 28.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea disp.art. 451 alin. (3) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.