Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 10 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A.-Monitorul Secuiesc a solicitat în contradictoriu cu pârâţii CNCD şi B., anularea Hotărârii nr. 118/2022 a CNCD, soluţionarea petiţiei nr. 5048/2021 adresată CNCD în fond şi admiterea cererilor aşa cum au fost formulate prin petiţia respectivă, cu cheltuieli de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţei nr. 83 din 17 octombrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.
În motivarea recursului, recurenta - reclamantă a susţinut că, la pronunţarea hotărârii recurate, prima instanţă a încălcat prevederile art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie.
Astfel, postarea persoanei reclamate nu poate fi considerată că se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, pentru că prejudiciază demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a candidatului - persoană de etnie maghiară propusă pentru funcţia de Avocat al Poporului, iar atacul la persoana acestuia se datorează în mod evident faptului că este de etnie maghiară. Totodată, nicăieri în legislaţie ne este prevăzut, că politicienii ar avea o libertate de exprimare extinsă (chiar jurisprudenţa CEDO fiind în sens invers, a se vedea cazul Feret vs. Belgia).
De asemenea, prin postarea reclamată se urmăreşte ca o persoană de etnie maghiară să nu fie aleasă pentru o funcţie publică; practic, aceasta incită la discriminare pe criterii etnice, intenţie care este dovedită de reacţiile cititorilor (comentatorilor), care, dând dovadă de faptul că au înţeles "mesajul" persoanei reclamate, au afirmat în repetate rânduri în mod explicit că în funcţiile publice din România trebuie numiţi numai etnici români ("Nu au ce căuta ungurii în nici o structură a statului Român!").
În conformitate cu art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa CEDO în domeniu (coroborat şi cu art. 17 din Convenţie), nu se poate invoca libertatea de exprimare pentru promovarea ideilor rasiste şi xenofobe, recurenta invocând în acest sens cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete şi ind ex.hu ZRT contra Ungariei, mai exact paragraful 76, din care rezultă că nu se poate invoca libertatea de exprimare garantată de articolul 10 din Cartă în cazurile în care o afirmaţie, un comentariu, etc. are unicul scop de a jigni, de a insulta. Ori postarea reclamată este de acea natură, conţinând afirmaţii neadevărate şi denigratoare.
A mai susţinut recurenta, invocând dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, că în dosarului CNCD nr. x/2021 persoana fizică reclamată nu a depus punct de vedere şi nu a dovedit nici prin întâmpinarea depusă la acest dosar că nu a încălcat prevederile acestei ordonanţe, astfel încât prima instanţă ar fi trebuit să admită cererea reclamantei, aşa cum a fost formulată.
În ceea ce priveşte comentariile terţilor la acea postare, respectiv faptul că nu a solicitat ştergerea comentariilor, recurenta a susţinut că în hotărârea CEDO Magyar Tartalomszolgâltato vs. Ungaria, reţinută de prima instanţă, este vorba despre un sistem din două componente, iar în cazul de faţă lipseşte chiar prima, adică disclaimer-ul prin cară să fie informată, că la o simplă cerere comentariile reclamate se vor şterge.
De asemenea, a precizat că, anterior depunerii la CNCD a petiţiei care face obiectul dosarului nr. x/2021, au mai fost cazuri în care persoana reclamată a postat texte de aceeaşi natură, urmate de comentarii care au încălcat prevederile O.G. nr. 137/2000, cazuri în care a solicitat ştergerea acelor comentarii, dar rezultatul a fost că persoana reclamată a blocat-o, astfel încât nu mai poate să o contacteze pe C..
A mai menţionat recurenta că a fost încălcat în mod grav şi dreptul acesteia la un proces echitabil, pentru că instanţa nu şi-a motivat de loc constatările, respectiv nu a analizat de loc argumentele şi susţinerile sale (nici cele legate de postare, nici cele legate de comentarii), cu toate că avea acea obligaţie, conform jurisprudenţei CEDO (a se vedea hotărârea dată în cazul Albina vs. România).
Persoana reclamată a mai fost sancţionată (în acele cazuri inclusiv cu amenzi contravenţionale) de către CNCD pentru fapte asemănătoare, şi totuşi a comis şi fapta pentru care a reclamat-o în prezentul caz. Rezultă de aici în mod indubitabil că nici măcar sancţiuni pecuniare de o valori relativ reduse nu au fost suficiente să o convingă să abandoneze acesta activitate contravenţională.
A considerat relevant de menţionat şi faptul că numai în ultimele luni au fost pronunţate trei sentinţe de către Curtea de Apel Târgu-Mureş (nr. 127/2021 în Dosarul nr. x/2021, nr. y/2022 în Dosarul nr. x/2022 şi nr. y/2022 în Dosarul nr. x/2022) în care au fost anulate parţial sau total hotărâri la fel de "indulgente" ale CNCD şi aplicate persoanei reclamate sancţiuni de 2000, respectiv de două ori 10.000 RON, rezultând şi de aici nevoia intervenţiei instanţelor pentru a corecta atitudinea necorespunzătoare a CNCD.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, aceasta a fost respinsă de instanţă, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 118/23.02.2022 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei soluţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. i 8 C. proc. civ.. Însă, în raport de conţinutul concret al criticilor expuse prin cererea de recurs, instanţa de control judiciar reţine că acestea se circumscriu şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi examinate şi din perspectiva acestor dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, având obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.
Aşadar, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante potrivit cărora sentinţa de fond este netemeinică şi nelegală deoarece instanţa de fond nu ar fi motivat şi analizat argumentele şi susţinerile reclamantei, de vreme ce în mod corect instanţa de fond a procedat la sintetizarea criticilor formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi a apreciat că argumentele prezentate de aceasta nu pot fi reţinute, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (8) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, prezentând apoi în detaliu şi motivele pentru care a ajuns la această concluzie.
De altfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, iar motivarea instanţei de fond are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.
Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
Analizând sentinţa atacată prin raportare şi la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este întemeiat, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.
Recurenta-reclamantă a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, considerând că în temeiul acestora se impunea să constate că, prin Hotărârea nr. 118/2022, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a apreciat greşit că intimatul-pârât nu a săvârşit faptele de discriminare reclamate de petentă.
Înalta Curte reţine din actele dosarului că, prin petiţia înregistrată la CNCD, petenta (recurenta-reclamantă) a reclamat un pretins comportament discriminatoriu al reclamatului B. faţă de comunitatea maghiară din ţară, prin postările pe pagina sa de C..
După cum a precizat şi instanţa de fond, prin hotărârea contestată în cauză, CNCD a reţinut că faptele reclamate nu sunt fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, fapta încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul corespunzător administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:
"(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. (...)".
De asemenea, se observă că art. 15 din O.G. nr. 137/2000 prevede că:
"Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia".
Pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii pârâtului pentru fapte de discriminare, prima instanţă a efectuat o analiză a postării acestuia, respectiv a comentariilor la această postare, concluzionând în sensul că acestea nu pot fi considerate discriminatorii la adresa comunităţii maghiare.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că postarea analizată nu conţine elemente clare de discriminare, tratament degradant, propagandă naţionalist-şovină, instigare la ură rasială sau naţională şi nici elemente hărţuitoare la adresa comunităţii maghiare din România.
Faptul că acea postare se expune opinia pârâtului în sensul că "persoana de etnie maghiară propusă pentru funcţia de Avocat al Poporului ar fi un promotor al autonomiei şi că ar avea legături cu pretinse organizaţii teroriste", nu este de natură a-i conferi un caracter discriminatoriu.
De asemenea, nu poate reţine faptul că pârâtul ar fi intenţionat ca prin afirmaţia făcută să producă o discriminare, să conducă la o propagandă naţionalist-şovină, la instigare la ură rasială sau naţională la adresa comunităţii maghiare din România.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Convenţia din 1950 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2, semnată la Roma, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
Este adevărat că potrivit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Totodată, Constituţia României, prin prevederile art. 30, interzice în mod expres ca prin exercitarea libertăţii de exprimare să fie defăimată ţara şi naţiunea, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Însă, astfel cum a consacrat jurisprudenţa CEDO cu privire la limitele dreptului la liberă exprimare (cauza Boldea împotriva României, Hotărârea din 15 februarie 2007- paragraful 45), protecţia dreptului la liberă exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea care lovesc, şochează sau neliniştesc pentru că aşa impune pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu poate exista o societate democratică.
În cauză, prin raportare la cele reţinute mai sus, instanţa de control judiciar apreciază că nu ne aflăm, în prezenţa unei fapte de discriminare, tratament degradant, propagandă naţionalist-şovină, instigare la ură rasială sau naţională şi nici elemente hărţuitoare la adresa comunităţii maghiare din România, postarea pârâtului încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare, potrivit art. 2 alin. (8) din O.G.. nr. 137/2000, soluţia Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării fiind una legală.
În legătură cu responsabilitatea pârâtului pentru comentariile făcute de urmăritorii săi, instanţa de control are în vedere jurisprudenţa CEDO din cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete şi ind ex.hu ZRT contra Ungariei prin care s-a stabilit că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat pentru simplul fapt că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii.
Curtea Europeană a stabilit faptul că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate şi un sistem de ştergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate în situaţia în care observaţiile utilizatorilor terţi nu se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură şi a unor comentarii directe la adresa integrităţii fizice a persoanelor.
În aplicarea acestei jurisprudenţe, la care s-a raportat prima instanţă, se observă din actele dosarului, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu a solicitat ştergerea respectivelor postări, iar pe de altă parte, autorii comentariilor şi-au exprimat dezaprobarea nu faţă de comunitatea maghiară, ci faţă de nominalizarea unui jurist de etnie maghiară pentru postul de Avocatul Poporului, nominalizare pe care au considerat-o nepotrivită.
Aceste comentarii exprimă judecăţi de valoare sau opinii şi nu se încadrează într-un discurs al urii şi violenţei şi nu conţin ameninţări la adresa integralităţii fizice a persoanelor.
Pentru a atrage răspunderea pârâtului cu privire la comentariile postate pe pagina acestuia de socializare, era necesar ca prin postarea sa acesta să determine sau să instige terţii să aibă un comportament negativ. Însă din conţinutul postării distribuite rezultă doar o atitudine dezaprobatoare faţă de o stare de fapt, care nu ar trebui, în mod normal să declanşeze o reacţie abuzivă sau discriminatorie a terţilor pentru care autorul postării, să fie răspunzător.
Mai mult decât atât, Înalta Curte consideră că obligaţia de a controla conţinutul paginii de socializare este împovărătoare, de natură a descuraja exerciţiul liberei exprimări, iar dreptul la libera exprimare este un drept fundamental.
În consecinţă, având în vedere efectele pe care le-au avut în mod concret, în sensul că respectivele comentarii nu au fost de natură să incite la ură împotriva etniei maghiare, aşa cum încearcă să insinueze recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar apreciază că răspunderea nu este cea specifică obiectului prezentei cauze, contravenţională în sensul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci, eventual, poate face obiectul analizei unui alt tip de răspundere civilă.
Nu poate fi reţinută nici critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la principiul inversării sarcinii probei.
Pe de parte, se constată faptul că reclamatul din dosarul nr. x/2021 al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi-a expus apărările prin adresa înaintată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în 13.09. 2021, prin care a susţinut că sesizarea este lipsită de temei juridic şi că nu are nicio responsabilitate legală cu privire a comentariile terţilor. Astfel, reclamatul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, sens în care susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate.
Pe de altă parte, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată, reevaluând probatoriul administrat în cauză, că prima instanţă a analizat atât susţinerile părţilor, cât şi probele administrate, din chiar perspectiva exigenţelor impuse de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament".
Simplul fapt că pârâtul B. nu s-ar fi apărat în vreun fel în cursul procedurii administrative şi jurisdicţionale nu neagă dreptul acestuia la egalitate în procesul civil şi, în egală măsură, nu reprezintă sub nicio formă în sine o obligaţie pentru autoritatea administrativă sau organul jurisdicţional de a aplica în consecinţă sancţiuni administrative contravenţionale. Dimpotrivă, în chiar lipsa acestor apărări care să fi fost formulate de pârât, potrivit obligaţiei instanţei şi rolul acesteia în aflarea adevărului aşa cum sunt ele prevăzute de art. 22 C. proc. civ., instanţei i-a revenit sarcina să analizeze elementele de fapt şi probele administrate în cauză şi, în consecinţă, să facă aplicarea normelor de drept relative la existenţa faptelor de discriminare de care este acuzat pârâtul.
Aşadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuţie aspecte noi, care să determine reţinerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanţe, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată calea de atac exercitată împotriva sentinţei nr. 83 din 17 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 83 din 17 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.