Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Pocola au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România anularea parţială a Deciziei nr. 10135/31.03.2022, comunicată la data de 09.05.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. topo. x, în suprafaţă de 1119 mp, înscris în C.F. nr. x Pocola, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul anterior menţionat, fără cheltuieli de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 219/CA/2022-P.I. din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Pocola, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România; a anulat Decizia nr. 10135/31.03.2022 emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în C.F. nr. x Pocola şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, respingând restul pretenţiilor formulate.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
În motivarea recursului, recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispoziţiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948.
Cu privire la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea Statului Român, recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile punctului 13 din Normele de aplicare a art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, prin care sintagma "acte doveditoare" se înţelege orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive şi orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive.
Recurenta-pârâtă susţine că nu este îndeplinită una dintre condiţiile esenţiale ale O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.
Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menţionat, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.
Recurenta invocă şi dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948, normă juridică în temeiul căreia se susţine că în proprietatea statului a trecut averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor cultului greco-catolic, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii. Aşadar, o parte din bunurile mobile şi imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea statului român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.
Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare s-a reţinut de către Comisia specială de retrocedare faptul că aceasta nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Pocola nr. top. x nu se află în proprietatea statului sau a uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Pocola, nefiind preluat de Statul Român de la solicitantă.
De asemenea, dispoziţiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărţilor funciare, coroborate cu dispoziţiile art. 33 din actul normativ menţionat, consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.
Prin urmare, având în vedere aceste prevederi legale, consideră neîntemeiate concluziile sentinţei civile recurate potrivit cărora înscrierea din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Pocola nu a fost şi nu este valabilă sub aspect juridic.
În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de fond referitoare la nevalabilitatea juridică a înscrierilor în cartea funciară, recurenta a precizat faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este opozabil C.S.R., aceasta neavând competenţa de a verifica legalitatea respectivei înscrieri.
Totodată, în cazul în care recursul va fi respins, recurenta solicită instanţei să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, acesta fiind necesar pentru obţinerea înscrisurilor suplimentare de la instituţiile publice competente.
Solicitarea de a prevede un termen de punere în executare mai mare decât cel cuprins în art. 24 din Legea nr. 554/2004 este întemeiată întrucât, în nenumărate cazuri, pentru a putea pune în executare o hotărâre judecătorească, Comisia specială de retrocedare este nevoită să administreze la dosar înscrisuri în vederea formulării unei/unor decizii.
Totodată, prin sentinţa civilă recurată, instanţa de fond a obligat pârâta la emiterea unei decizii privind soluţionarea cererii de retrocedare ţinând seama de considerentele reţinute, însă, din analiza acestora nu reies informaţii privind situaţia juridică actuală a imobilului solicitat.
Având în vedere aspectele menţionate anterior, consideră că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din lege nr. 554/2004 este neîndestulător pentru a asigura punerea în executare de bunăvoie.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatele - reclamante nu au formulat întâmpinare, dar au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare urmează să fie respins pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România arată că: Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că:
"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."
Pentru aprecierea incidenţei, în speţă, a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante, aşadar, înscrierile în C.F. nr. x Pocola din care provine topograficul în litigiu, iar din aceste înscrieri rezultă că primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul greco-catolic.
Astfel, potrivit extrasului de C.F. x Pocola, sub B5, a fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului nr. top. x în favoarea Bisericii Greco-Catolice Pocola, drept dobândit în baza unui contract de vânzare în anul 1939.
Conform înscrierii de sub B5 din CF nr. x Pocola, în baza Decretului nr. 358/1948, s-a dispus ca asupra întregilor imobile de sub nr. de ordine A.I.1-2, proprietatea Bisericii Române Unite, să se intabuleze dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Pocola.
În consecinţă, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris sub nr. top x din CF nr. x Pocola menţionat, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.
Instanţa de recurs mai reţine şi că, la momentul atribuirii imobilului Bisericii Ortodoxe Finiş, aceasta era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât şi părţile lor componente locale.
Prin urmare, în temeiul art. 37 din Decretul lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul s-a intabulat în favoarea Bisericii Ortodoxe din Pocola. În consecinţă, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referinţă arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretul Lege nr. 177/1948 şi respectiv al Decretului Lege nr. 358/1948, acte normative prin care, sub egida regimului comunist care a desfiinţat cultul greco-catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.
Deposedarea Bisericii Greco-Catolice Pocola de imobilul cu nr. top. x a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuşi instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul Lege nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituţia de la 1948, deposedarea cultului greco-catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.
În acest sens, o primă observaţie ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco Catolice a fost confiscat de către Statul Român, aşadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 1 al aceluiaşi decret, în sensul că pentru imobilele aparţinând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, şi astfel reclamanta nu ar fi îndreptăţită să formuleze pretenţii în baza O.U.G. nr. 94/2000.
În 1948, în temeiul prevederilor decretului menţionat, Statul Român a desfiinţat pur şi simplu cultul greco-catolic şi a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcţioneze.
În realitate, Statul Român a decis în 1948 desfiinţarea bisericii greco-catolice şi confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat şi împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.
De aceea, este fără echivoc că, în mod corect intimatele-reclamante din prezenta cauză şi-au întemeiat cererile de retrocedare pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România avea obligaţia să le soluţioneze luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuţie.
În ceea ce priveşte apărările întemeiate pe art. 33 din Decretul nr. 115/1938 şi principiul forţei probante absolute a înscrierii în CF, instanţa apreciază că acestea nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, întrucât aceste dispoziţii reprezintă legea generală în materie, însă legile speciale de retrocedare au prevăzut derogări în situaţii precum cea din speţă, când se prezumă că anumite preluări sunt abuzive.
Se mai observă şi că, potrivit art. 33 din Decretul nr. 115/1938, cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiunilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului nu a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu s-a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Or, instanţa constată că, din înscrierea CF şi actele ce au stat la baza lor, dreptul de proprietate a fost atribuit către Biserica Ortodoxă Română în mod gratuit şi nu prin act juridic cu titlu oneros.
În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că în mod legal s-a concluzionat de instanţa de fond că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedare, în sensul ca imobilul să se afle în proprietatea statului sau a unei persoane juridice dintre cele menţionate de lege pentru a se putea dispune retrocedarea imobilelor. Condiţia premisă a retrocedării este aceea a preluării abuzive, cu sau fără titlu, de către Statul Român sau de persoanele juridice, în perioada 1945-1989, a imobilului, iar aceasta este îndeplinită în cauză.
Cu privire la solicitarea de a se prevedea în dispozitiv un termen de executare mai mare decât cel cuprins în art. 24 din Legea nr. 554/2004 (30 zile), urmează să fie respinsă, nu sunt întrunite prevederile art. 448 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu a indicat motivele pentru care instanţa de fond a interpretat sau a aplicat greşit disp. art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Faţă de acestea în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 219/CA/2022-P.I. din 12 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.