Şedinţa publică din data de 3 ianuarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.12.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul National pentru Situaţii de Urgenţă, anularea în parte a Hotărârii C.N.S.U. nr. 113/10.12.2021, respectiv a art. 1 punctul 5, suspendarea executării Hotărârii C.N.S.U. nr. 113/2021 până la soluţionarea prezentei cauze în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin decizia civilă nr. 1995 din data de 22 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
A admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind suspendarea executării H.C.N.S.U. nr. 113/2021 şi a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind suspendarea executării H.C.N.S.U. nr. 113/2021.
A respins, în rest, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva deciziei civile nr. 1995 din data de 22 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocând faptul că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material incidente speţei.
Calea de atac exercitată vizează exclusiv soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, nefiind formulate critici cu privire la soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării, ca inadmisibilă.
În susţinerea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant A. arată că orice măsură dispusă în perioada stării de alertă trebuie instituită în limitele permise de art. 53 din Constituţia României, conform căruia:
"(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. să fie aplicată în mod nediscriminatoriu si fără a aduce atingere existentei dreptului sau a libertăţii."
Arată recurentul că, potrivit prevederilor constituţionale citate, trei condiţii cumulative trebuie respectate pentru ca drepturile persoanelor să poată fi restrânse în condiţii legalmente corecte, în contextul stării de alertă, respectiv:
- ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege;
- ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim;
- ingerinţa trebuie să fie necesară şi proporţională într-o societate democratică.
Raportat la dispoziţiile legale invocate, apreciază recurentul că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut faptul că cerinţa suplimentară unei persoane vaccinate a testului RT-PCR cu maximum 48 de ore anterior intrării în ţară este necesară şi proporţională pentru protecţia sănătăţii publice, ca răspuns la răspândirea rapidă a noii variante a virusului, OMICRON, fără a analiza în ce măsură sunt afectate drepturile reclamantului de această restrângere.
Mai susţine recurentul-reclamant că prima instanţă trebuia să aibă în vedere situaţia, potrivit căreia, călătoreşte într-o ţară care nu se află totuşi pe continentul african, de unde provine varianta Omicron, ci se află pe teritoriul Asiei, în zona verde, cu o incidenţă de 1,1 la 1000 de locuitori, dar şi faptul că este vaccinat.
În acest context, apreciază recurentul că menţinerea măsurii respective, care îi restrânge dreptul fundamental la liberă circulaţie, prevăzut de art. 25 din Constituţia României, este abuzivă şi contravine în mod flagrant art. 53 din Constituţie, măsura nefiind nici proporţională, nici necesară, raportat la situaţia concretă din acest moment.
În final, recurentul-reclamant susţine faptul că nu există niciun raţionament logic pentru care, o persoană vaccinată care vine dintr-o zonă roşie a Uniunii Europene nu are obligaţia de a prezenta un test negativ la îmbarcare, însă cea care soseşte dintr-o zonă verde dintr-un stat terţ are aceasta obligaţie, iar faptul că România este stat UE şi are obligaţia aplicării legislaţiei comunitare, în speţă a Directivei 2004/38/CE, nu reprezintă un argument suficient, având în vedere că există state în Uniunea Europeană care impun condiţia prezentării unui test negativ sau a carantinei persoanelor vaccinate care vin dintr-un alt stat membru, indiferent de dispoziţiile Directivei menţionate.
1.4. Apărările formulate
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică, reiterând argumentele aduse în sprijinul apărărilor formulate în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, raportate la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.
Argumente de fapt şi de drept
Demersul judiciar al reclamantului A. urmăreşte anularea parţială a unui act administrativ cu caracter normativ, reprezentat de H.C.N.S.U. nr. 113/2021, prin înlăturarea din conţinutul acestuia a dispoziţiilor art. 1 punctul 5, potrivit cărora, se instituie măsura carantinei cu o durată de 10 zile şi pentru persoanele vaccinate care sosesc pe teritoriul României din state terţe, dacă nu prezintă la intrarea în ţară rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecţia cu virusul SARS - Cov-2, efectuat cu cel mult 48 de ore înaintea îmbarcării, respectiv intrării pe teritoriul naţional.
Astfel cum reiese din conţinutul cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a înţeles să îşi întemeieze pretenţiile deduse judecăţii pe argumente de fapt şi de drept referitoare la modul în care autoritatea publică pârâtă şi-a exercitat puterea discreţionară în emiterea actului administrativ contestat, susţinând, în esenţă, că nu există o justificare rezonabilă în contextul condiţiilor pandemice constatate oficial la acel moment de organismele socio-economice şi politice cu atribuţii speciale acordate în acest sens.
Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant invocă încălcarea de către autoritatea publică intimată a unor drepturi şi principii constituţionale, afirmate prin art. 25 şi art. 53 din Constituţia României, fără a se raporta la dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/2020, în temeiul cărora a fost emisă HCNSU nr. 113/2021.
În acest context, Înalta Curte, constată că, astfel cum, în mod corect, a procedat şi instanţa de fond, legalitatea şi temeinicia actului administrativ normativ, a cărui anulare se solicită, trebuie analizată prin prisma marjei de apreciere pe care autoritatea publică a avut-o în vedere, pentru a constata oportunitatea emiterii hotărârii respective, în vederea atingerii scopului legii în executarea căreia a fost emisă.
Prin urmare, chestiunea de drept dedusă judecăţii prin cererea introductivă şi a cărei dezlegare, dată de prima instanţă, face obiectul prezentului control judiciar, constă în a stabili dacă autoritatea publică emitentă a acţionat discreţionar, cu exces de putere, atunci când a apreciat oportun să stabilească noi restricţii de circulaţie a persoanelor înafara teritoriului naţional, în contextul răspândirii noii tulpini a virusului SARS-cov 2, denumită Omicron.
Analiza oportunităţii emiterii unui act administrativ, privită ca dimensiune a legalităţii acestuia, trebuie făcută prin raportare la puterea discreţionară a autorităţii publice de a avea libera apreciere între alegerea unor soluţii posibile şi pe care le consideră eficiente pentru satisfacerea interesului public general şi realizarea scopului legii.
În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ se poate pronunţa asupra legalităţii unui act administrativ şi prin prisma aspectelor de oportunitate, în funcţie de anumite criterii de referinţă specifice, rezultate din susţinerile părţilor şi din probatoriul administrat în cauză.
Pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ poate interveni în dreptul de apreciere al autorităţii publice, doar sub aspectul limitării puterii discreţionare atunci când se demonstrează, de către persoana interesată, că aceasta a fost uzitată abuziv, fără justificare legală.
În contextul acestor consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat cauza în limitele învestirii sale, analizând acţiunea reclamantului prin raportare la cele două critici de nelegalitate, motivate însă prin argumente vizând oportunitatea, respectiv, că "nu există studii ştiinţifice şi date sau un raţionament logic" care să justifice emiterea actului administrativ şi că "nu există o justificare obiectivă rezonabilă pentru diferenţa de tratament" aplicată între persoanele vaccinate care vin din state membre UE şi persoanele vaccinate care vin din state nemembre.
Însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte adaugă argumentul că ceea ce trebuie avut în vedere cu prioritate în speţa de faţă, este faptul că pe teritoriul naţional dar şi pe cel al altor state membre UE sau terţe este instituită starea de alertă, situaţie în care şi marja de apreciere a instituţiilor publice cu putere de decizie, atunci când instituie măsuri necesare protejării sănătaţii cetăţenilor săi şi, indirect ai altor state, este mult mai largă.
În contextul în care, situaţia domeniului medical este în continuă schimbare, marja de apreciere trebuie să se raporteze la condiţiile actuale şi la tendinţele şi reglementările europene.
Aşadar, oportunitatea luării acestor măsuri restrictive derivă şi din acţiunea altor organisme implicate, atât la nivel naţional (Institutul Naţional de Sănătate Publică), dar şi internaţional (Comisia Europeană, Centrul Europena de Prevenire şi Control al Bolilor, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, etc.), informaţiile furnizate şi indicaţiile date de acestea reprezentând justificarea obiectivă a emiterii unor acte administrative de natura celui contestat în prezenta cauză.
Înalta Curte constată, de asemenea, că şi aspectul vizând tratamentul juridic diferenţiat acordat persoanelor vaccinate care sosesc în România din state terţe, a fost corect tranşat de instanţa de fond, în raport de faptul că în dreptul intern este direct aplicabilă Directiva nr. 2004/38/CE privind dreptul de circulaţie şi de şedere pe teritoriul UE pentru cetăţenii UE şi familiile lor, precum şi Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19.
Totodată, nu se poate reţine o identitate de situaţie, în condiţiile în care, regulile de călătorie înafara teritoriului României au fost reglementate diferit între statele membre şi statele terţe şi înaintea contextului epidemiologic actual, în temeiul implementării Directivei nr. 2004/38/CE după aderarea României la UE.
În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat, pentru prima oară, în cererea de recurs, încălcarea principiilor constituţionale stabilite de art. 53 din Constituţia României privitor la restrângerea unor drepturi sau libertăţi, susţinând că i-a fost restrâns şi i s-a adus atingere dreptului său la liberă circulaţie prevăzut de art. 25 din legea constituţională.
Instanţa de control judiciar nu poate reţine această afirmaţie ca reprezentând o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii recurate. Astfel, pe de o parte, instanţa de fond nu putea să încalce, cu ocazia actului de justiţie înfăptuit, dispoziţiile art. 25 şi pe cele ale art. 53 din Constituţia României, deoarece rolul instanţei judecătoreşti este acela de a verifica legalitatea actului administrativ care formează obiectul acţiunii acţiunii, în limitele învestirii trasate de reclamant, şi nu de a stabili drepturi şi libertăţi fundamentale, protejate constituţional, iar, pe de altă parte, încălcarea prin HCNSU nr. 113/2021 a acestor prevederi constituţionale trebuia invocată în faţa instanţei de fond, ca aspect de nelegalitate a actului atacat, reclamantul neprocedând în acest mod.
Având în vedere că instanţa de control judiciar nu poate aprecia legalitatea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, prin prisma unor aspecte şi argumente, care nu au fost dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că analiza acestei critici excedează limitelor procedurale, în care se poate soluţiona prezenta cale de atac.
În ceea ce priveşte critica de nelegalitate referitoare la faptul că instanţa de fond nu a analizat în ce măsură sunt afectate, în concret, drepturile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că din considerentele sentinţei recurate rezultă că judecătorul a apreciat că interesul privat al reclamantului de a călători cu familia în vacanţă, nu poate să primeze interesului public pe care autoritatea publică este datoare să îl protejeze în contextul epidemiologic actual şi anume, acela legat de sănătatea populaţiei României.
De altfel, necesitatea şi proporţionalitatea măsurii impuse prin art. 1 punctul 5 din HCNSU nr. 113/2021, în contextul protecţiei sănătăţii publice, ca răspuns la răspândirea noii variante Omicron a virusului, se încadrează în limitele marjei de apreciere a autorităţii publice cu atribuţii de reglementare în domeniul medical, de această protecţie beneficiind inclusiv recurentul-reclamant şi membrii familiei sale.
În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.
Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 15 punctul 19 din Legea nr. 136/2020, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1995 din data de 22 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 ianuarie 2022.