Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cauzei (fondul revizuirii - dosar nr. x/2021):
Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu intimata-creditoare A. şi cu terţii popriţi B., Hidroelectrica S.A. şi Trezoreria Sectorului 1 Bucureşti, a formulat contestaţie la executare împotriva actelor din dosarul execuţional nr. x/2020 aflat pe rolul C. şi D., prin care a solicitat anularea mai multor acte, între care şi procesul-verbal de sechestru din data de 06.01.2021 privind aplicarea măsurii sechestrului asupra autoturismelor aflate în administrarea sa. De asemenea, a solicitat suspendarea executării silite, precum şi întoarcerea executării silite.
2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 4056 din 7 mai 2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins contestaţia la executare formulată în contradictoriu cu terţii popriţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis, în parte, contestaţia la executare formulată în contradictoriu cu intimata A..
A anulat adresa de înfiinţare a popririi din data de 06.01.2021 emisă de C. şi D. în dosarul de executare nr. 1264/2020, în raport cu terţul poprit Hidroelectrica S.A..
A anulat procesul-verbal de sechestru din 06.01.2021 emis de C. şi D. în dosarul de executare nr. 1264/2020.
A respins contestaţia la executare în rest, ca neîntemeiată.
A respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
A respins cererea de întoarcere a executării silite, ca neîntemeiată şi în temeiul dispoziţiilor art. 717 alin. (2) C. proc. civ. a pus în vedere contestatoarei să achite suma de 126,14 RON către C. şi D., reprezentând contravaloarea fotocopierii dosarului de executare nr. 1264/2020.
3. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti:
Prin decizia civilă nr. 752A din 25 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare privind procesul-verbal de sechestru din data de 6.01.2021 emis de C. şi D. în dosar de executare nr. 1264/2020.
A menţinut în rest sentinţa apelată.
Împotriva acestei hotărâri, contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat cerere de revizuire, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cerere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sub dosar nr. x/2022.
4. Revizuire (dosar nr. x/2022):
Prin decizia nr. 1720 A din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă cererea de revizuire a deciziei nr. 752A din 25 martie 2022 pronunţată de Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de revizuenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.
A fost anulată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
Împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 şi a deciziei civile nr. 1720A din 22 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, recurenta A. a declarat recurs, invocând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire a încălcat, distinct de dispoziţiile legale imperative consacrate de art. 510 alin. (2) C. proc. civ., chiar dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere, ca tardiv invocată, a excepţiei de necompetenţă materială a curţii de apel în soluţionarea cererii.
În concret, deşi instanţa de judecată a reţinut în considerentele hotărârii că "având in vedere ca la termenul anterior (25.10.2022) excepţia nu a fost ridicata, iar instanţa punând in discuţie cererea de suspendare a executării silite, a apreciat ca pot fi puse concluzii pe anumite chestiuni (inclusiv stabilirea cadrului procesual) considerandu-se competenta, si nicio parte nu s-a opus acestor discuţii", în realitate, la primul termen de judecată nu a pus în discuţia părţilor nici competenţa instanţei (chestiune care se impunea a fi stabilită de instanţa înainte de orice alt aspect), nici cererea de suspendare a executării silite ci, a interpelat-o doar pe revizuentă în privinţa acestei chestiuni, ceea ce nu poate echivala cu sensul dat de legiuitor noţiunii de "punere a concluziilor".
Sintagma "a pune concluzii" cuprinde orice susţinere cu caracter juridic sau solicitare pe care o pot face părţile/reprezentanţii părţilor în faţa instanţei, însă, această susţinere se impune să fie pusă în discuţia părţilor, pentru că altfel este încălcat atât dreptul la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii, principii fundamentale ale procesului civil.
Faptul că instanţa a apreciat că pot fi puse concluzii pe anumite chestiuni, nu echivalează cu o punere efectivă în discuţia părţilor a acestor aspecte, cu atât mai puţin a celui privitor la stabilirea competentei de soluţionare a cauzei din punct de vedere general, material şi teritorial, ceea ce conduce la o evidentă încălcare a dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ.
Opinia instanţei de judecată, care a apreciat că pot fi puse concluzii nu răspunde exigenţei dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce a determinat partea ca la termenul de judecată din data de 25 octombrie 2022 să nu invoce excepţia de necompetenţă materială, cu atât mai mult cu cât interpelarea revizuentei cu privire la un alt aspect nu echivalează cu "concluzii contradictorii", iar pe de altă parte, cauza a fost amânată din oficiu de către instanţa de judecată.
Din analiza dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., se poate observa că legiuitorul a avut în vedere ca verificarea competenţei să fie realizată din oficiu de către instanţa de judecată, din formularea imperativă a normei rezultând că verificarea din oficiu este primul act de procedură pe care trebuia să îl îndeplinească, înainte de a interpela pe una dintre părţi cu privire la o chestiune dedusă judecăţii şi a dispune amânarea cauzei pentru un anumit motiv (neataşarea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea revizuită).
În cauză, situaţia era cea prevăzută de art. 131 alin. (1) C. proc. civ., în care, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, iar "judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate".
În absenţa acestor verificări obligatorii şi faţă de motivul de amânare a soluţionării cauzei, de chestiunile puse în discuţia revizuentei privitoare la menţinerea cererii care viza suspendarea executării silite, recurenta apreciează că primul termen la care, observând că instanţa nu şi-a verificat din oficiu competenţa, intimata putea să invoce verbal excepţia de necompetenta materială, este cel din data de 22 noiembrie 2022.
Trecând peste acestă susţinere, instanţa de judecată a optat pentru respingerea ca tardivă a excepţiei de necompetenta materială, procedând la soluţionarea cauzei cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, prevăzută de art. 510 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:
"În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre".
În cauză, prima hotărâre este sentinţa civilă nr. 10570 din 23 decembrie 2020 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2020. Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire revenea Tribunalului Bucureşti, instanţă mai mare în grad faţă de cea care a pronunţat această hotărâre.
Prin urmare, recurenta apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., decizia civila nr. 1720 din 22 noiembrie 2022 şi încheierea din 25 octombrie 2022 fiind date cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.
Din perspectiva nesocotirii normei imperative care stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoare instanţei cu un anumit grad de jurisdicţie, instanţa a încălcat şi regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, împrejurare care determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de judecată, încălcând atât dispoziţiile imperative ale art. 510 alin. (2) C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 131 C. proc. civ., a atras aplicarea dispoziţiilor art. 176 C. proc. civ., care reglementează regimul juridic al nulităţilor necondiţionate de existenţa unei vătămări, în cazul dovedirii ca fiind încălcate dispoziţiile legele referitoare la competenţa instanţei (pct. 3). Arătând că nulitatea intervine indiferent dacă norma de competenţă încălcată are caracter imperativ sau dispozitiv, deci indiferent după cum necompetenţa este absolută sau relativă, recurenta apreciază că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Un alt motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că, făcând o greşită interpretare a legii, instanţa a reţinut în mod eronat existenţa puterii de lucru judecat, omiţând a observa că se poate, cel mult, reţine o practică neunitară a instanţelor de judecată în legătură cu aceeaşi problematică şi, nicidecum, nu putea reţine efectul juridic al puterii de lucru judecat al unei hotărâri prin care s-ar fi tranşat definitiv o chestiune litigioasă, fiind făcută o greşită aplicare în speţă a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
A reţine şi a consfinţi o opinie a unei instanţe de judecată care apreciază că autoturismele asupra cărora a fost instituit sechestru fac parte din domeniul public al statului, fiind finanţate de la bugetul de stat şi destinate funcţionalităţii revizuentei, fiind destinate ocupaţiei sau profesiei acesteia, nu poate conduce la concluzia unei analize temeinice a dispoziţiilor legale, ci este o evidentă aplicare greşită a lor.
În privinţa finanţării acestora de la bugetul de stat, recurenta precizează că, prin dispoziţiile art. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, legiuitorul a avut în vedere exceptarea de la executare strict a unor disponibilităţi băneşti şi anume, a celor existente în conturile deschise pentru finanţarea cheltuielilor prevăzute la alin. (1), printre care se numără şi cele aferente funcţionarii.
Or, în cauză nu există situaţia în care revizuenta să fi deschis conturi în vederea finanţării unor cheltuieli utile funcţionării sale, iar sumele respective să fie destinate procurării de bunuri cu această destinaţie, care să fi fost proprite de executorul judecătoresc. Autoturismele supuse executării silite mobiliare asupra cărora a fost aplicat sechestrul, nu sunt destinate funcţionalităţii revizuentei, exercitării ocupaţiei sau profesiei sale, întrucât AAAS nu are în obiectul de activitate transporturi sau vânzare/închiriere autoturisme.
Mai mult, autoturismele nu sunt disponibilităţi băneşti, pentru a putea fi încadrate în dispoziţiile legale anterior menţionate, asa cum greşit s-a considerat prin hotărârea recurată, dispoziţiile legale care reglementează excepţii de la regula generală fiind de strictă interpretare şi aplicare.
De asemenea, bunurile asupra cărora s-a instituit sechestrul nu sunt bunuri proprietatea publică a statului şi nu exista niciun un înscris din care să rezulte natura acestor bunuri ca fiind bunuri proprietate publică.
6. Apărările formulate în cauză:
Intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-revizuentă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată.
7. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Având în vedere data înregistrării cererii pe rolul instanţelor judecătoreşti (21 ianuarie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 mai 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor, urmând a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului declarat împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prioritar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine că, prin încheierea anterior menţionată, ce face obiect al examinării, instanţa de revizuire, aflată la primul termen de judecată alocat în dosar, a reţinut că procedura de citare este legal îndeplinită şi a pus în discuţia contradictorie a părţilor cererea de suspendare a executării silite, cerere formulată în cadrul cererii de revizuire.
Prin cererea de recurs, recurenta (ce a avut calitatea de intimată în revizuire) critică în fapt o măsură pe care instanţa de revizuire nu a dispus-o, arătând că în cuprinsul încheierii din 25 octombrie 2022 nu se regăsesc argumentele care să justifice competenţa de soluţionare a cauzei în condiţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. Criticile vizează, în realitate, faptul că instanţa, în cuprinsul acestei încheieri, pronunţate la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, nu a motivat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire, trecând peste invocarea şi punerea în discuţie a părţilor a competenţei de soluţionare a cauzei.
O atare manieră de invocare a nelegalităţii încheierii, ce face referire nu la măsurile procesuale dispuse de instanţă şi consemnate în cuprinsul actului procedural, ci la o eventuală omisiune a instanţei de a consemna, în mod expres, faptul că este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, nu se circumscrie motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a anula recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1720A din 22 noiembrie 2022 pronunţată de aceeaşi instanţă, într-o primă critică, recurenta a arătat că instanţa de revizuire a încălcat prevederile art. 510 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 131 C. proc. civ., dispoziţii pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere, ca tardiv formulată, a excepţiei de necompetenţă invocată la termenul din 22 noiembrie 2022.
Contrar aspectelor reliefate de recurentă, critica nu atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (ce are în vedere situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de oridne publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii), ci având în vedere soluţia pronunţată în practicaua deciziei (respingerea excepţiei de necompetenţă ca fiind tardiv formulată), se constată că susţinerile recurentei, vizând greşita aplicare a unor norme de drept procesual, se circumscriu motivului de casare reglementat de de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, se reţine că una dintre inovaţiile actualului C. proc. civ., prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil - acela al accelerării judecăţii reglementat de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială şi, anume, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune şi concluzii.
Dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei, excepţia necompetenţei se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat că sintagma "a pune concluzii" cuprinde orice susţinere cu caracter juridic sau solicitare pe care o pot face părţile ori reprezentanţii părţilor în faţa instanţei, însă, această susţinere se impune să fie pusă în discuţia părţilor, pentru că altfel este încălcat atât dreptul la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii, principii fundamentale ale procesului civil.
Contrar acestor susţineri, "a putea pune concluzii" în sensul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., înseamnă că partea este în măsură să îşi exprime poziţia procesuală sau punctul de vedere în legătură cu orice aspect din proces.
Părţile dintr-o cauză nu trebuie să pună efectiv concluzii (cu respectarea principiilor dreptului la apărare şi contradictorialităţii), ci doar să aibă această posibilitate. Tocmai de aceea, cerinţele art. 131 alin. (1) C. proc. civ. sunt îndeplinite chiar dacă toate părţile lipsesc, cu condiţia să fi fost legal citate.
O altă critică formulată de recurentă asociază pronunţarea încheierii interlocutorii prevăzute de art. 131 alin. (1) C. proc. civ. cu invocarea excepţiei de necompetenţă, partea arătând că la primul termen de judecată din 25 octombrie 2022 nu se puteau pune concluzii, întrucât nu a fost pusă în discuţia părţilor competenţa de soluţionare a cauzei. Cum instanţa nu şi-a verificat din oficiu competenţa, recurenta apreciază că putea să invoce excepţia de necompetenţă materială abia la termenul din data de 22 noiembrie 2022, aşa cum a şi procedat.
Aceste susţineri sunt nefondate.
Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunţată în recurs în interesul legii, "chiar şi în situaţia în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa (cum este cazul în prezentul dosar), de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilirea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat."
Din interpretarea prevederilor art. 130 - 131 C. proc. civ. rezultă că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.
În mod legal, curtea de apel a reţinut că excepţia necompetenţei materiale a fost tardiv invocată la 22 noiembrie 2022, ulterior primului termen de judecată la care părţile legal citate puteau pune concluzii, termen care în cauza dedusă judecăţii a fost la 25 octombrie 2022, când instanţa, chiar în lipsa menţiunii exprese, a apreciat că este competentă şi a dat cuvântul părţilor asupra unor măsuri procesuale.
Printr-un ultim motiv de recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reţinând în mod eronat efectul puterii de lucru judecat al unei hotărâri prin care s-ar fi tranşat definitiv o chestiune litigioasă, omiţând a observa că se poate, cel mult, constata o practică neunitară a instanţelor de judecată în legătură cu aceeaşi problematică.
În considerarea soluţiei pronunţate şi având în vedere criticile din recurs, se reţine că modalitatea în care instanţa de revizuire a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., norme de drept procesual, poate fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În speţă, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri s-a fundamentat pe ipoteza existenţei unor dezlegării jurisdicţionale diferite, statuate prin hotărâri definitive pronunţate cu privire la aceleaşi părţi şi vizând aceeaşi chestiune litigioasă, legate de situaţia autoturismelor enumerate în cuprinsul unor procese-verbale de sechestru.
Cu referire la acest aspect, instanţa de revizuire a reţinut că: "În concret, în cel de-al doilea litigiu nu se poate reţine că autoturismele enumerate în procesul-verbal de sechestru din data de 06.01.2021 nu sunt exceptate de lege de la urmărirea silită, după ce anterior o altă instanţă de judecată a stabilit contrariul. Cu alte cuvinte, în litigiul anterior s-a tranşat, în privinţa autoturismelor enumerate în procesul-verbal de sechestru din data de 05.06.2020, între aceleaşi părţi (Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi A.) şi în analizarea aceloraşi dispoziţii legale - art. 3 din O.U.G. nr. 23/2004 (pe care instanţa din al doilea litigiu le-a considerat inaplicabile, spre deosebire de instanţa din primul litigiu), caracterul lor insesizabil, care a fost astfel stabilit definitiv şi cu putere de lucru judecat."
Astfel cum a punctat şi instanţa de revizuire, spre deosebire de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio) doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză), în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa triplei identităţi. În acest caz, o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii chiar în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).
Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţinte "o practică neunitară a instanţelor de judecată în legătură cu aceeaşi problematică", cât timp chestiunea litigioasă a primit dezlegări diferite în cadrul unor procese purtate între aceleaşi părţi - caz în care se impune verificarea condiţiilor prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa de revizuire nu a reţinut şi a consfinţit o opinie a unei instanţe de judecată, care a apreciat că autoturismele asupra cărora a fost instituit sechestrul fac parte din domeniul public al statului, astfel cum a arătat recurenta în cererea de recurs, ci a dat eficienţă dispoziţiilor referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, făcând o legală aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reţinând în mod corect că în cauză există identitate de chestiune litigioasă.
Celelalte aspecte prezentate de recurentă, vizând aplicarea dispoziţiilor art. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 şi faptul că în cauză nu există situaţia în care să fi fost deschise conturi în vederea finanţării unor cheltuieli utile funcţionării, sunt chestiuni ce ţin exclusiv de fondul litigiului şi nu au primit o dezlegare în cuprinsul deciziei recurate, instanţa reţinând că analizarea acestora nu corespunde ipotezei normative reglementate prin art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Se impune a fi subliniat faptul că ceea ce s-a invocat prin revizuire a fost efectul pozitiv al lucrului judecat, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.
Este adevărat că această reglementare a autorităţii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.
Prin urmare, se reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul anterior menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.
În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri. Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).
Astfel, contrar celor susţinute de către recurentă, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Curtea de Apel Bucureşti este conformă dispoziţiilor legale incidente - în mod legal, reţinând existenţa identităţii de chestiune litigioasă, instanţa a admis cererea de revizuire, a anulat decizia atacată şi atrims cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de revizuenta A. împotriva încheierii din 25 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 1720A din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2024.