Şedinţa publică din data de 30 mai 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 19.04.2022 sub nr. x/2022, reclamanta Societatea comercială A. S.R.L., reprezentată legal de lichidatorul judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C., solicitând să fie obligată pârâta, în principal, să restituie imobilul intitulat "Punct de lucru", situat în judeţul Brăila, pe care îl deţine în posesie fără drept şi să îl lase în deplină proprietate şi liniştită posesie; în subsidiar, alternativ, obligarea pârâtei la plata echivalentului valoric de 1.087.231,00 RON al punctului de lucru aflat în posesia acesteia, edificat pe cheltuiala societăţii, în situaţia în care se va constata că restituirea nu este posibilă.
Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei, cerere admisă în principiu prin încheierea de la data de 17 noiembrie 2022.
2. Hotărârea Tribunalului Brăila, secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 9 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei în referire la acţiunea în revendicare; a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. şi cu intervenientul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a fost admisă excepţia prescripţiei cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.087.231 RON; a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.087.231 RON, ca prescrisă; a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie, ca nefondată.
3. Decizia Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 168 din 4 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L., reprezentată legal de lichidatorul judiciar B.. împotriva sentinţei nr. 97 din 9 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâta C. şi intervenientul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău; a fost anulată, în parte, sentinţa civilă nr. 97 din 9 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2022, numai în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 1574 C. civ. şi cererea accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. Galaţi - A.J.F.P. Buzău, în referire la capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 1574 C. civ. şi, în consecinţă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare numai în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 1574 C. civ. şi cererea accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. Galaţi - A.J.F.P. Buzău în referire la capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 1574 C. civ. au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate; au fost înlăturate orice dispoziţii contrare prezentei decizii.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 168 din 4 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., pârâta C..
Recurenta susţine pe această cale că instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al recurentei pârâte, principiul contradictorialităţii şi dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., întrucât hotărârea din apel depăşeşte limitele fixate prin cererea de apel, limite puse în discuţie la termenul la care cauza a fost reţinută în pronunţare, şi care nu ofereau completului de apel posibilitatea de a pronunţa soluţia recurată.
Recurenta arată că a învederat instanţei de apel că din cererea de apel nu reiese că este criticată soluţia instanţei de fond referitoare la prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privitor la capătul de cerere în pretenţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 1574 C. civ. de la 1864, ci se contestă sentinţa instanţei de fond doar pe considerentele vizând imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare.
Susţine că, primind apărările pârâtei, completul de apel nu a mai considerat că apelul se referă şi la cererea subsidiară în pretenţii şi a dat cuvântul pe apel, stabilind, implicit, că cererea de apel nu viza şi solicitarea subsidiară, pârâta neformulând apărări cu privire la aceste aspecte intrate în autoritate de lucru judecat.
Cu toate acestea, instanţa de apel a pronunţat soluţia criticată, fără a acorda pârâtei posibilitatea de a se apăra pe aceste aspect, cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi a principiului efectului devolutiv al apelului, de vreme ce prin cererea de apel nu s-au criticat dispoziţiile instanţei de fond cu privire la soluţia dată capătului subsidiar al cererii reclamantei.
Deşi însuşi completul de apel a considerat, iniţial, că este nevoie de lămuriri din partea apelantei, după ce pârâta a susţinut că apelul nu viza şi aceste aspecte asupra cărora planau serioase incertitudini, instanţa de apel nu a mai considerat că este necesară amânarea cauzei şi solicitarea de lămuriri din partea apelantei, stabilind, implicit, că cererea de apel nu viza aceste aspecte.
Arată că limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, însă, în acelaşi timp, vor trebui evaluate şi toate apărările invocate de adversar, deoarece numai în acest fel se poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.
Hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond vizând cel de-al doilea capăt de cerere subsidiar. Arată că apărările din întâmpinare vizau faptul că nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 contractele de comodat, întrucât lichidatorul judiciar nu le poate menţine/denunţa având în vedere caracterul lor intuitu personae. Astfel, reclamanta nu are un drept de creanţă derivând din executarea contractului de comodat, iar argumentele prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată duc la calificarea solicitărilor ca fiind pentru constatarea unui drept de creanţă întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, fiind prescris întrucât termenul de prescripţie începe să curgă cel mai târziu la finalul anului 2009.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că solicitările din prezenta cauză au făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Buzău, respinse prin decizia nr. 48 din 9 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, astfel încât hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei menţionate în ceea ce priveşte fondul litigiului, aspecte referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune şi natura pretenţiilor reclamantei, care nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 1574 C. civ. de la 1864.
Instanţa de apel a stabilit, în mod eronat, că sunt incidente speţei dispoziţiile art. 1574 C. civ. de la 1864, întrucât reclamanta a solicitat restituirea imobilului deţinut fără drept de pârâtă şi, în subsidiar şi alternativ, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.078.231 RON, reprezentând echivalentul valoric al punctului de lucru revendicat, edificat pe cheltuiala reclamantei.
Arată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 563-566 C. civ. şi art. 1574 C. civ. de la 1864, iar solicitările acesteia nu pot fi calificate ca fiind speze extraordinare, necesare pentru păstrarea lucrului şi aşa de urgente încât să nu fi putut preveni pe comodant, ele fiind calificate chiar de instanţa de apel ca fiind îmbunătăţiri aduse imobilului închiriat.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului, ca nefondat.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 18 martie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 30 mai 2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Printr-o primă critică adusă deciziei de apel recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al acesteia, principiul contradictorialităţii, precum şi dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea pronunţată instanţa de prim control judiciar ar fi depăşit limitele judecăţii fixate prin cererea de apel, astfel cum acestea au fost puse în discuţie la termenul de judecată la care cauza a fost reţinută în pronunţare.
În acest sens, recurenta apreciază că, deşi din cuprinsul cererii de apel nu reiese că este criticată soluţia instanţei de fond referitoare la prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privitor la capătul de cerere în pretenţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 1574 C. civ. de la 1864, ci se critică sentinţa instanţei de fond doar pe considerentele vizând imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, curtea s-a pronunţat asupra cererii subsidiare, fără a mai acorda pârâtei posibilitatea de a se apăra privitor la aceste aspecte, intrate în autoritate de lucru judecat după ce se stabilise, implicit, că cererea de apel nu viza solicitarea subsidiară.
Această critică prin care se pune în discuţie nerespectarea de către instanţa de apel în situaţia învederată a unor principii ale procesului civil, este subsumată motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de nelegalitate a hotărârii este necesar să se constate nerespectarea unei norme procedurale care să atragă nulitatea actului de procedură, motivul de casare evocând prevederile art. 175-176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii, respectiv, art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.
Sancţiunea procedurală a nulităţii se impune astfel a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Referitor la critica formulată în cauză, Înalta Curte constată că, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel" - aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilităţii ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa formulată în condiţiile legii.
Totodată, se constată că principiul contradictorialităţii şi principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părţilor la apărarea intereselor lor legitime. Astfel, existenţa contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului.
În acest sens, trebuie remarcat că art. 13 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege", iar prin art. 14 alin. (6) C. proc. civ. se statuează că "Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."
Revenind la principiul disponibilităţii, Înalta Curte constată că introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, din punct de vedere al părţilor (cadrul procesual subiectiv), precum şi din punct de vedere al pretenţiei concrete deduse judecăţii şi al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenţie, înţeleasă astfel ca situaţie fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).
În faza procesuală a apelului se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.
De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.
Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum prevede în acest sens art. 477 C. proc. civ.
Având în vedere aceste aspecte teoretice şi jurisprudenţiale în examinarea incidenţei motivului de recurs examinat, instanţa de recurs constată că, contrar alegaţiilor recurentei pârâte, nu se poate reţine că în speţă judecata în faza apelului s-a desfăşurat în afara coordonatelor obiectului cererii, respectiv, cu depăşirea limitelor stabilite prin motivele de apel.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta, în principal, să restituie imobilul intitulat "Punct de lucru" situat în judeţul Brăila, pe care îl deţine în posesie fără drept şi să îl lase în deplină proprietate sau liniştită posesie, iar, în subsidiar, alternativ, obligarea pârâtei la plata echivalentului valoric de 1.087.231,00 RON, al punctului de lucru aflat în posesia acesteia, edificat pe cheltuiala societăţii, în situaţia în care se va constata că restituirea nu este posibilă.
Reclamanta şi-a justificat demersul judiciar, invocând atât dispoziţiile art. 563-566 C. civ., cât şi cele ale art. 1574 C. civ. de la 1864, pe dreptul său de proprietate asupra imobilului din litigiu care ar izvorî din contractul de comodat încheiat la data de 20.04.2009, pârâta având posesia efectivă a investiţiei după expirarea contractului menţionat, arătând că, în principal, pe calea acţiunii reale, tinde să aducă imobilul denumit "Punct de lucru" în patrimoniul societăţii aflate în faliment spre a fi valorificat pentru îndestularea creanţelor creditorilor, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014.
De asemenea, a solicitat, în subsidiar şi alternativ, ca obiectul revendicării să fie convertit în despăgubiri, susţinând, totodată, că pârâta este obligată să îi restituie cheltuielile concretizate în construcţii noi, amenajări, renovări, pe care le deţine în fapt prin fraudă.
Prin raportare la pretenţiile formulate în maniera expusă anterior, trebuie remarcat că apărările pârâtei invocate în primă instanţă au vizat şi al doilea capăt de cerere, în referire la care pârâta a arătat prin întâmpinare că reclamanta îşi sprijină pretenţiile pe două temeiuri menţionate alternativ în cuprinsul cererii introductive, primul fiind subsecvent revendicării şi având soarta acestuia, iar cel de al doilea constituindu-l dispoziţiile art. 1574 din C. civ. de la 1864.
Ţinând seama de limitele cadrului obiectiv al judecăţii stabilite prin cererea de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut prin sentinţa pronunţată că acţiunea principală dedusă judecăţii are ca obiect revendicarea imobilului situat în judeţul Brăila, fie prin restituirea în natură, fie prin plata contravalorii acestuia, temeiul de drept material principal invocat în susţinerea cererii fiind art. 563-566 C. civ., iar în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, a stabilit că acesta are ca obiect "obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor executate de reclamantă la imobilul proprietatea pârâtei în referire la dispoziţiile art. 1574 C. civ. de la 1864, invocat de asemenea în susţinerea acţiunii".
Din perspectiva acestei calificări a acţiunii, respectiv a dispoziţiilor art. 1574 din C. civ. de la 1864 - potrivit cărora, dacă în curgerea termenului, împrumutatul a fost silit, pentru păstrarea lucrului, să facă oarecare speze extraordinare, necesare şi aşa de urgente încât să nu fi putut preveni pe comodant, acesta va fi dator a i le înapoia -, tribunalul s-a pronunţat asupra celui de al doilea capăt de cerere, reţinând că acesta este prescriptibil şi admiţând excepţia prescripţiei extinctive.
Astfel cum a remarcat şi instanţa de apel, această calificare a acţiunii deduse judecăţii nu a fost criticată pe calea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului, recurenta-pârâtă neînţelegând, la rândul său, să formuleze un apel incident privitor la statuarea primei instanţe vizând limitele învestirii sale.
În aceste condiţii, în mod corect curtea de apel a reţinut că, raportat la argumentele prezentate şi temeiurile de drept invocate, deşi calificarea dată de reclamantă nu a fost clară, în speţă, cel de-al doilea capăt de cerere a fost formulat "atât ca alternativă a acţiunii în revendicare în sensul dispoziţiilor art. 566 alin. (1) teza a II-a C. civ. (2009), cât şi ca acţiune în pretenţii, prin prisma calităţii de comodatar a reclamantei, cu trimitere la dispoziţiile art. 1574 C. civ. (1864)".
Totodată, instanţa de apel a constatat, corespunzător prevederilor art. 477 C. proc. civ., care sunt limitele judecăţii în calea devolutivă de atac, reţinând în mod judicios că apelanta a dezvoltat motive de apel prin care a criticat inclusiv soluţia pronunţată asupra acestui capăt de cerere, făcând trimitere directă la spezele făcute în calitate de comodatar şi susţinând că momentul de la care ar începe să curgă prescripţia este cel al expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul de mandat.
Înalta Curte constată la rândul său, contrar celor susţinute de recurenta pârâtă, că prin cererea de apel formulată de reclamantă aceasta din urmă a criticat distinct soluţia dată celui de-al doilea capăt al cererii, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, apreciind că sentinţa e nelegală şi prin prisma faptului că "este lipsit de relevanţă momentul încetării contractului de comodat neexistând nici o dispoziţie legală care să instituie ca motiv de suspendare a curgerii termenului de prescripţie perioada contractuală", respectiv, că "nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă naşterea dreptului la restituirea spezelor extraordinare efectuate de comodatar în timpul executării contractului de comodat, aşa cum, în mod greşit, a reţinut prima instanţă".
În privinţa criticilor recurentei vizând încălcarea dreptului său la apărare şi a principiului contradictorialităţii sub aspectul limitelor învestirii instanţei de apel, cu referire la dezbaterile de la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2023, când curtea a pus în discuţie temeiul de drept invocat în susţinerea cererii reclamantului şi necesitatea unor clarificări asupra acestei chestiuni, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, deoarece nu se poate reţine nicio vătămare procesuală a părţii din perspectiva aplicării în cauza de faţă a normelor de procedură mai sus evocate care consacră principiile procesului civil puse în discuţie.
Împrejurarea că instanţa de apel a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, faţă de modalitatea în care au fost formulate cererile reclamantei, temeiul juridic invocat de aceasta din urmă, nu reprezintă o statuare "implicită" asupra limitelor învestirii sale conform art. 477 C. proc. civ. cum în mod vădit neîntemeiat pretinde recurenta pârâtă, şi cu atât mai mult nu poate constitui o încălcare a principiilor procesuale analizate, reprezentând, dimpotrivă, maniera prin care, în aplicarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - text legal ce conferă judecătorului posibilitatea de a pune în dezbaterea părţilor şi de a le cere să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care acestea le invocă -, s-a dat expresie respectivelor garanţii procesuale, permiţând părţilor a se apăra privitor la aspectele în discuţie, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile.
În plus, nu se poate omite în acest context că pârâta a avut anterior posibilitatea combaterii susţinerilor adversarului din cuprinsul cererii de apel prin formularea întâmpinării, exercitându-şi acest drept procesual de a se apăra faţă de motivele de apel, iar eventualele precizări care s-ar fi adus pretenţiilor în această faza procesuală devolutivă ca urmare a clarificărilor solicitate de instanţă nu puteau fi un pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi, care să impună formularea de noi apărări sub acest aspect, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind, de altfel, limitat la pretenţiile ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, respectiv, la ceea ce s-a criticat prin cererea de apel.
Faţă de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că criticile sunt nefondate, iar motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este incident în cauză.
Prin cererea de recurs formulată de pârâtă s-a invocat şi s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel şi din perspectiva lipsei motivării hotărârii, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond vizând cel de-al doilea capăt de cerere subsidiar, referitoare la faptul că nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 contractele de comodat, întrucât lichidatorul judiciar nu le poate menţine/denunţa ţinând seama de caracterul lor intuitu personae, reclamanta neavând un drept de creanţă derivând din executarea contractului de comodat.
Critica formulată de recurentă, care poate fi analizată prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.
Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Atât timp cât în considerente instanţa nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor care o preced.
Verificând din această perspectivă conţinutul deciziei atacate, Înalta Curte reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză prin motivele de apel şi a avut în vedere apărările invocate prin raportare la acestea, pornind de la acţiunea supusă judecăţii şi obiectul acesteia, respectiv, de la limitele învestirii sale referitor la fiecare dintre pretenţiile care au constituit acest obiect.
În acest sens, instanţa de recurs a constatat deja că devoluţiunea în apel este limitată în conformitate cu prevederile art. 477-478 C. proc. civ., respectiv, că în ceea ce priveşte judecata pretenţiilor reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 1574 C. civ. de la 1864 în faţa primei instanţe dezbaterile s-au limitat la incidenţa prescripţiei extinctive, cererea fiind respinsă în temeiul unei excepţii procesuale peremptorii cu acest obiect, fără a se cerceta deci temeinicia dreptului de creanţă afirmat.
Or, alegaţiile pârâtei referitoare la inexistenţa dreptului de creanţă derivând din executarea contractului de comodat şi la inaplicabilitatea prevederilor art. 1574 C. civ. de la 1864 excedează în mod evident limitelor anterior reţinute, situaţie care justifică lipsa unor considerente privitoare la acestea în cuprinsul deciziei recurate, în condiţiile în care instanţa de apel a pronunţat soluţia de admitere a apelului reclamantei exclusiv prin prisma modalităţii în care tribunalul a examinat prescripţia extinctivă a creanţei invocate, reţinând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a apreciat acest capăt de cerere ca fiind prescris, raportându-se eronat la data achitării sumelor solicitate ca fiind data la care ar începe să curgă termenul de prescripţie în cauză, întrucât, în interpretarea acestei norme de drept material în vigoare la data încheierii contractului de comodat nr. x/20.04.2009, spezele extraordinare despre care se face vorbire nu pot fi cerute de comodatar decât după expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de comodat.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a înfăţişat într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel, examinând în mod efectiv şi răspunzând tuturor chestiunilor deduse controlului judiciar.
Din această perspectivă, nu poate fi validată nici critica referitoare la încălcarea prin hotărârea recurată a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 48 din 9 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2014, critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Întrucât interesează ordinea publică şi securitatea raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat ataşată unei hotărâri definitive nu poate fi contestată sau nesocotită. Având în vedere dispoziţiile art. 430 şi 431 C. proc. civ. prin care este reglementată această instituţie, instanţa de recurs constată că este necesar a se face distincţia dintre efectul negativ al autorităţii de lucru judecat ce are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii cu caracter peremptoriu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost deja dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.
Litigiul dedus judecăţii în dosarul nr. x/2014, în care s-a pronunţat, în apel, decizia nr. 48 din 9 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, invocată de recurentă, a vizat angajarea răspunderii personale patrimoniale în procedura de insolvenţă a societăţii intimate, conform art. 169 din Legea nr. 85/2014.
Astfel, Înalta Curte constată că, prin teza susţinută în dezvoltarea criticii adusă deciziei de apel în speţă, recurenta pârâtă nu invocă efectul negativ al autorităţii de lucru judecat prin prisma existenţei hotărârii judecătoreşti mai sus menţionate, respectiv existenţa unui impediment procedural decurgând din întrunirea triplei identităţi de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual (părţi, obiect şi cauză), situaţie care ar fi impus prioritar în cauza de faţă respingerea cererii în temeiul excepţiei procesuale cu acest obiect, ci pune în discuţie nesocotirea de către instanţa de apel a unei chestiuni tranşate definitiv într-un litigiu anterior, privitoare la natura pretenţiilor reclamantei şi calificarea acestora prin prisma dispoziţiilor art. 1574 C. civ. (1864).
Or, apărarea invocată, vizând deci manifestarea pozitivă a puterii lucrului judecat ce presupune ca odată dezlegată definitiv o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară şi, cu atât mai puţin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicţionale diferite în prezentul dosar, nu are legătură cu soluţia pronunţată în speţă de instanţa de apel asupra cererii fundamentate pe art. 1574 C. civ., excedând limitele devoluţiunii mai sus precizate şi putând fi, după caz, valorificată cu prilejul rejudecării pe fond a pricinii în faţa primei instanţe.
Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine nesocotirea de către instanţa de apel a principiului autorităţii lucrului judecat prin prisma motivului de casare arătat, astfel cum eronat pretinde recurenta.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 168 din 4 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.