Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în 09.07.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului proprietatea sa situat în Bucureşti, str. x, începând cu data de 06 iulie 2015 până la data efectuării raportului de expertiză şi în continuare, pe toată durata menţinerii regimului juridic actual al imobilului, contravaloare pe care a estimat-o provizoriu ca fiind de 12.960 euro/an, respectiv de 1.080 euro/lună (echivalentul a 0,2 euro/mp/lună) şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 C. proc. civ.

În data de 23 iulie 2018 reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale din cadrul ultimului paragraf de la pagina 5 a acţiunii principale, în cadrul căruia a fost specificată suma "în cuantum de 99.797,18 RON" în loc de "în cuantum de 60.393,6 RON".

Prin cererea înregistrată la 10 decembrie 2018, reclamantul a completat obiectul cererii de chemare în judecată cu un alt capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 9224/21.12.2018, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 752/30.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 220A/20.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 752/30.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a admis în parte acţiunea modificată, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 5.400 mp, situat în Bucureşti, str. x, calculată la nivelul a 0,2985 euro/mp/lună, începând cu 06.07.2015, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului; a admis cererea de majorare onorariu expert formulată expert B.; l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata diferenţei onorariului de expert, de 1.800 RON; l-a obligat pe intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 7.168,87 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru fond şi apel, precum şi onorarii expert.

Prin încheierea din data de 06.02.2023, care face corp comun cu decizia atacată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus amânarea pronunţării la data de 20.03.2023, soluţia urmând a fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Prin încheierea din 12.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a încuviinţat apelantului-reclamant proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza evaluatorie, având ca obiective: (i) stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă pentru categoria curţi-construcţii pretinsă de apelant pentru perioada 6.07.2015 şi în continuare, cât timp se menţine regimul juridic al terenului în raport de Certificatul de urbanism nr. x/25.05.2018, respectiv de obiectul acestui certificat de urbanism; (ii) stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren în raport de criteriile cuprinse în HCGMB nr. 211/2007 privind evaluarea terenurilor ce aparţin domeniului public sau privat al Municipiului Bucureşti; (iii) precizarea dacă există o contravaloare a lipsei de folosinţă pentru categoria pe care terenul a avut-o, de intravilan agricol, şi determinarea acesteia. Totodată, instanţa de apel a stabilit onorariul provizoriu, în cuantum de 1.200 RON, în sarcina apelantului-reclamant, cu obligaţia de a face dovada achitării acestuia şi a desemnat, în mod aleatoriu, din programul informatic pus la dispoziţia instanţei pe doamna expert B., fiind acordat termen de judecată la 14.06.2021.

Prin încheierea din 16.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus revenirea cu adresă către expert, cu menţiunea să răspundă la completarea solicitată de către apelant, urmând să ţină cont şi de obiecţiunile încuviinţate intimatului-pârât în privinţa răspunsului ce se va acorda completării la raportul de expertiză şi să formuleze concluzii şi pe obiectivele anterior stabilite în raport de aceste obiecţiuni, sens în care a fost amânată cauza şi a fost acordat termen de judecată la 20.06.2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La rândul său, şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., atât împotriva deciziei nr. 220A/20.02.2023, cât şi a încheierilor din data de 12.04.2021, 16.05.2022 şi 06.02.2023 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

a) Recursul declarat de către reclamant:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea atacată este nemotivată în ceea ce priveşte neacordarea sumelor aferente terenului pentru un regim construibil şi a menţinerii valorilor rezultate obţinute în urma unei alte proceduri de calcul.

Recurentul-reclamant arată că este titularul unui drept de proprietate asupra unui teren prevăzut ca spaţiu verde în Planul Urbanistic General (PUG) al Municipiului Bucureşti, iar la momentul dobândirii dreptului de proprietate schimbarea unei asemenea destinaţii era posibilă prin elaborarea şi aprobarea unui Plan Urbanistic Zonal (PUZ) de către autorităţile publice locale, respectiv: iniţial, dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 137/1995 permiteau schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute ca spaţii verzi de documentaţia urbanistică, în condiţiile Legii nr. 350/2001, prin elaborarea şi aprobarea, potrivit legii, a unui PUZ, iar ulterior, potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului - Legea nr. 265/2006.

O.U.G. nr. 114/2007 a modificat prevederile O.U.G. nr. 195/2005 şi a interzis schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, indiferent de regimul juridic al acestora.

Invocând decizia nr. 1416/17.12.2008 a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant arată că acţiunea pe care a promovat-o nu reprezintă o acţiune în justificarea abuzului autorităţii publice, ci în stabilirea unei juste despăgubiri pentru tulburarea ce i s-a cauzat.

Susţine recurentul-reclamant că este titularul dreptului de proprietate asupra unui teren intravilan pe care doreşte, în continuare, să construiască un ansamblu rezidenţial, potrivit certificatului de urbanism, că acest teren este prevăzut ca spaţiu verde în PUG al Municipiului Bucureşti, astfel că reclamantul - prejudiciat de interdicţie - a urmat indicaţiile explicite ale Curţii Constituţionale şi a solicitat autorităţilor administraţiei publice locale, repararea pagubei care i-a fost cauzată.

Cu toate că instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii pârâtului-intimat, recurentul-reclamant apreciază că se impune casarea deciziei recurate din perspectiva nemotivării, întrucât instanţa de apel nu a explicat de ce consideră că nu are un caracter cert prejudiciul determinat.

Recurentul-reclamant invocă încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. de către instanţa de apel, întrucât nu a răspuns şi nici nu a înlăturat o serie de argumente ale sale, ce aveau aptitudinea de a influenţa soluţia pronunţată în cauză, sens în care prezintă consideraţii teoretice privind garanţiile din materia dreptului la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii judecătoreşti, precum şi jurisprundeţa CEDO (cauza Albina contra României) şi jurisprudenţa Înaltei Curţi (decizia nr. 1557/4.10.2016, decizia nr. 784/12.02.2020, decizia nr. 1196/23.03.2017 şi decizia nr. 3611/13.11.2015).

Recurentul-reclamant pretinde că nu este suficientă motivarea instanţei de apel cu privire la întinderea prejudiciului, sens în care învederează că este nemotivată hotărârea relativ la considerentele potrivit cărora "prejudiciul cuantificat la valoarea chiriei stabilit pe o piaţă liberă nu este cert."

Curtea de apel nu se apleacă asupra considerentelor reclamantului, printr-o analiză critică a probatoriului propus, ci doar se limitează la a arăta, în mod nelegal, că susţinerile şi cererile acestuia nu sunt întemeiate.

Recurentul-reclamant precizează că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a aplicat greşit o serie de norme de drept material, iar, prin raportare la consideraţiile teoretice dezvoltate în memoriul de recurs, apreciază că instanţa de apel nu a prezentat - aplicat şi coerent - argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia, ci s-a limitat la o simplă apreciere de ordin general, fără a explica de ce prejudiciul nu ar avea, din această perspectivă, un caracter cert, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Pretinde că acest considerent al instanţei de apel nu se bazează pe un silogism judiciar propriu-zis, enunţând o concluzie generală, de principiu: un prejudiciu care nu este cert, este eventual.

Instanţa de apel a ignorat argumente esenţiale pentru soluţionarea litigiului şi a încălcat dreptul recurentului-reclamant la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, potrivit căruia acest drept poate fi considerat efectiv, numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevar "ascultate".

Toate acestea echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate, motiv pentru care solicită casarea în integralitate a hotărârii şi rejudecarea cauzei.

b) Recursul declarat de către pârât:

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei şi a încheierilor atacate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

- Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât învederează că decizia şi încheierile atacate (din data de 12.04.2021, 16.05.2022 şi 06.02.2023) au fost pronunţate cu încălcarea prevederilor art. 83 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 176 C. proc. civ., deoarece la toate termenele de judecată din apel reclamantul (persoană fizică) a fost reprezentat de o altă persoană fizică, respectiv mandatarul special C. (ce nu are calitatea de avocat), acesta formulând concluzii în faţa instanţei atât în cadrul cercetării procesului, cât şi în cadrul dezbaterii fondului cererii.

În raport cu prevederile art. 176 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât învederează că nu este necesar a demonstra o vătămare produsă prin încălcarea aplicării dispoziţiilor legale ce vizează reprezentarea procesuală, nulitatea intervenind independent de producerea unei vătămări.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), recurentul-pârât pretinde că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 32 (cu referire la condiţia existenţei capacităţii procesuale), art. 40 şi art. 176 C. proc. civ., art. 34, art. 35 C. civ., întrucât dăinuie bănuiala legitimă cu privire la capacitatea de folosinţă a reclamantului (anume dacă acesta se mai află în viaţă), având în vedere vârsta înaintată a acestuia (92 ani).

Instanţa de apel avea obligaţia de a cerceta îndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea acţiunilor în faţa instanţelor de judecată, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 40 C. proc. civ., cererile formulate de o persoană ce nu are capacitate procesuală sunt nule.

Totodată, recurentul-pârât învederează că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte aplicarea principiului echităţii de către curtea de apel, în contextul în care aplicarea principiilor generale de drept are loc ulterior aplicării dispoziţiilor legale incidente.

Câtă vreme în materia ce face obiectul prezentei cauze - răspundere civilă delictuală - există numeroase texte legale care pot duce la soluţionarea litigiului, nu există nicio raţiune pentru care instanţa ar fi fost nevoită să recurgă la aplicarea principiului echităţii.

- Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 33/1994, a art. 2 din Legea nr. 255/2010, a art. 3-5 din Legea nr. 18/1991 şi a prevederilor cuprinse în Anexa Legii nr. 213/1998.

Instanţa de apel a reţinut drept circumscriere a faptei ilicite existenţa utilităţii publice a terenului ce face obiectul judecăţii, menţinerea acesteia, respectiv amplasarea pe teren a unor parcuri publice.

Or, acest fapt este contrar realităţii, câtă vreme nu există niciun document din care să reiasă declararea utilităţii publice a terenului deţinut de reclamant şi nici nu a fost făcută dovada existenţei unor parcuri amplasate în acest spaţiu.

Recurentul-pârât arată că, în raport cu prevederile Legii nr. 33/1994, în cauză nu s-a făcut dovada declarării terenului ca fiind de utilitate publică, iar instanţa de apel a apreciat eronat că încadrarea urbanistică a unui teren în zona UTR V1a ar corespunde şi cu existenţa unui parc în acel amplasament, respectiv că bunul imobil devine parte a domeniului public.

Simpla menţionare a destinaţiei unui imobil prin documentaţia de urbanism nu echivalează nici cu o expropriere, care ar presupune declararea utilităţii publice a terenului respectiv, dar nici cu amplasarea în fapt a unui parc, respectiv oferirea accesului nelimitat publicului pe respectivul spaţiu.

Recurentul-pârât pretinde că dispoziţiile cuprinse în Anexa Legii nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât reglementează sfera bunurilor proprietate publică.

Or, pe terenul intimatului-reclamant nu este amplasat ori amenajat un parc, pentru a putea aprecia că sunt incidente aceste dispoziţii legale.

Invocând prevederile art. 2 din Legea nr. 255/2010 şi art. 44 din Legea nr. 350/2001, recurentul-pârât arată că pe terenul ce face obiectul prezentei cauze nu au fost demarate lucrări de interes public, spaţiul nefiind amenajat pentru a deservi comunităţii drept parc, instanţa de apel făcând o confuzie între declararea de utilitate publică a unui teren, respectiv amplasarea unui parc pe teren şi stabilirea unei categorii de folosinţă a terenului prin documentaţiile de urbanism.

Planul urbanistic general nu reprezintă un act prin care să se declare utilitatea publică a unui teren, acest instrument de planificare urbană neavând un asemenea efect juridic, astfel cum prin acest document nu se realizează nici amplasarea de parcuri în anumite spaţii, ci doar încadrează din punct de vedere urbanistic zonele localităţii ce fac obiectul analizei de specialitate.

Învederează recurentul-pârât că bunul nu este scos din circuitul civil, iar reclamantul nu a pierdut nicio prerogativă a dreptului său de proprietate asupra imobilului câtă vreme terenul poate fi exploatat conform destinaţiei sale sau poate fi înstrăinat către un terţ care doreşte să îl folosească în modurile permise.

Interdicţia de schimbare a destinaţiei terenului nu afectează utilizarea sa, în sensul în care a fost reconstituit iniţial dreptul de proprietate, anume de exploatare agricolă, dar şi conform destinaţiei prevăzute prin PUG, mai ales că reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a efectuat cu o sarcină impusă proprietarului de a nu îi schimba destinaţia şi de a nu face nimic de natură a produce schimbări ale funcţiilor spaţiilor verzi care să echivaleze cu încălcarea unui drept concret şi efectiv.

Nu se poate reţine o lipsă de diligenţă a recurentului-pârât cu privire la exproprierea terenului, deoarece Municipiul Bucureşti nu are atribuţii în procedura exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994 şi de Legea nr. 255/2010, fiind de notorietate că exproprierea debutează cu etapa declarării caracterului de utilitate publică a lucrărilor, respectiv cu aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai acestora, ce se materializează în acte unilaterale ale altor autorităţi competente în acest sens.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurentul-pârât învederează că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 480-481 şi art. 998-999 C. civ. de la 1864, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ce au fost examinate superficial de către instanţa de apel.

Referitor la existenţa faptei ilicite, recurentul-pârât reiterează că în cauză nu sunt incidente prevederile referitoare la declararea utilităţii publice, iar condiţia privind existenţa vinovăţiei nu este îndeplinită întrucât Municipiul Bucureşti nu a emis PUG (acesta fiind adoptat de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti) şi nu a adoptat O.U.G. nr. 114/2007 (ci Guvernul României), sens în care recurentul-pârât nu ar avea calitate procesuală pasivă faţa de fapta prejudiciabilă invocată de reclamant şi reţinută de instanţa de apel.

Calificarea actului administrativ adoptat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, anume PUG al Municipiului Bucureşti, drept faptă ilicită cauzatoare de prejudicii este esenţialmente nelegală câtă vreme actele administrative adoptate de autorităţi se bucură de prezumţia de legalitate, iar încadrarea terenului în zona UTR V1a nu a fost contestată de către reclamant.

Referitor la prejudiciu - posibilitatea de edificare a unei construcţii pe terenul în cauză - se omite faptul că acest teren este neconstruibil de plano, fiind un teren arabil acordat reclamantului în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel cum reiese din titlul său de proprietate şi din procesul-verbal de punere în posesie, precum şi din menţiunile din cartea funciară a imobilului.

Prin urmare, categoria de folosinţă nu este aceea de curţi-construcţii, iar reclamantul nu a depus diligenţele necesare pentru schimbarea categoriei de folosinţă a terenului sau pentru scoaterea sa din circuitul agricol, însă prin prezentul litigiu se pretinde o falsă lipsă de folosinţă în privinţa construirii asupra acestui teren, încercând, prin aceasta, să se realizeze o acoperire a lipsei de diligenţă a proprietarului terenului pe care instanţa de apel a transpus-o în planul răspunderii civile delictuale.

Invocând dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.385 alin. (2) din noul C. civ., recurentul-pârât arată că pentru ca despăgubirile să fie acordate, producerea prejudiciului viitor trebuie să fie neîndoielnică, însă această condiţie nu este îndeplinită, nefiind dovedită voinţa şi posibilitatea reală de a construi ansamblul rezidenţial menţionat, cu atât mai mult cu cât reclamantul are o venerabilă vârstă, nu are experienţă în domeniul imobiliar, situaţie de fapt ce poate conduce la concluzia că acesta nu ar fi interesat de realizarea unor proiecte de dezvoltare imobiliară de anvergură.

Simpla solicitare de certificate de urbanism nu relevă o intenţie serioasă de a demara lucrări de construire, acest act fiind unul de informare cu privire la regimul juridic, tehnic şi economic al terenului, care nu dă dreptul la edificarea de construcţii, neavând vocaţia de a genera drepturi în favoarea solicitantului, respectiv obligaţii în sarcina autorităţii publice, iar modificările legislative avute în vedere de instanţa de apel nu pot conduce la concluzia că ar exista un prejudiciu cert, reclamat în cauză.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că încheierea din 06.02.2023 a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură, respectiv art. 337, art. 338 C. proc. civ., în contextul în care nu a solicitat o contraexpertiză, astfel cum a reţinut instanţa, şi nici nu a propus obiective noi, ci a solicitat lămurirea raportului deja întocmit, cu privire la înscrisurile analizate în vederea întocmirii lucrării şi cu privire la delimitarea valorii imobilelor luate în considerare în momentul efectuării procesului de evaluare în funcţie de situarea acestora pe raza judeţului Ilfov, respectiv situarea în Bucureşti, având în vedere locul în care este situat imobilul ce face obiectul litigiului.

5. Procedura filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 10.04.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220A din 20 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierilor din 12 aprilie 2021, 16 mai 2022 şi 06 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018 şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora la data de 22.05.2024.

6. Apărări formulate în cauză

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a recurentului-reclamant, excepţia nulităţii recursului faţă de neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.

Relativ la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, recurentul-pârât a învederat că are în vedere vârsta recurentului-reclamant (92 ani), precum şi faptul că acesta este reprezentat prin mandatar, în baza unei procuri acordate în urmă cu 5 ani, astfel că rezultă bănuiala legitimă cu privire la temeinicia excepţiei invocate.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, recurentul-pârât arată că recurentul-reclamant nu a învederat adevărate critici de nelegalitate, ci a invocat pur formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea fiind, în realitate, nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţa de apel (alegerea variantei de calcul a prejudiciului), respectiv de modul în care aceasta a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză (raportul de expertiză).

Făcând trimitere la argumentele de la pag. 6 par. 5 din memoriul de recurs formulat de reclamant, recurentul-pârât arată că se invocă o greşită aplicare a normelor de drept material, fără a se preciza dispoziţiile legale pretins aplicate greşit şi nu se indică modul corect în care ar fi trebuit să procedeze instanţa de apel, după cum aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Învederează recurentul-pârât că este nefondat recursul promovat de către reclamant, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa de apel este motivată corespunzător, reclamantul nu a indicat care ar fi pretinsele argumente pe care instanţa nu le-ar fi analizat, iar modalitatea de stabilire a cuantumului pretinsului prejudiciu, din raportul de expertiză, reprezintă chestiuni de apreciere a probatoriului, iar nu chestiuni de legalitate ce pot fi analizate în etapa procesuală a recursului.

La rândul său, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului promovat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General, întrucât a fost formulat cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii instanţei de apel.

Susţine că apărările recurentului-pârât reprezintă simple nemulţumiri ale părţii faţă de soluţia pronunţată în cauză, încercându-se a se determina o nouă judecată pe fondul cauzei, o reinterpretare a situaţiei de fapt şi a probelor administrate, aspect nepermis în această etapă procesuală, întrucât recursul nu este o cale devolutivă de atac.

Totodată, recurentul-reclamant solicită respingerea recursului promovat de recurentul-pârât, ca nefondat, întrucât, în cauză, sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Fapta ilicită invocată de recurentul-reclamant constă în menţinerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unei persoane fizice, fără a fi declanşată procedura de expropriere din partea autorităţii publice locale, coroborat cu absenţa unei juste şi echitabile indemnizaţii.

Învederează recurentul-reclamant că inacţiunea autorităţii recurente, autoritate abilitată atât în procedura de actualizare a PUG a Municipiului Bucureşti, cât şi în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită a acesteia.

Municipiul Bucureşti nu a probat că a efectuat demersuri pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului, deşi, începând cu anul 2010, era îndatorat la actualizarea acestui PUG, având în vedere şi amploarea operaţiilor juridice desfăşurate cu privire la terenuri în perioada 2000-2010, determinate de Legea nr. 18/1991, precum şi de Legea nr. 10/2001.

Vinovăţia recurentului-pârât reiese din faptul că Municipiul Bucureşti, în calitate de autoritate publică locală, a neglijat constant exercitarea de către reclamant a atributelor dreptului de proprietate, acesta fiind în imposibilitate de a folosi bunul potrivit propriilor interese şi de a-i culege fructele, atât din cauza destinaţiei acestuia de spaţiu verde cu acces public nelimitat, cât şi prin funcţiunea restrânsă instituită prin lege, astfel că imobilul, deşi nu a fost scos efectiv din circuitul civil, se află în situaţia de a nu mai participa efectiv şi eficient la acest circuit, în condiţiile normale impuse de piaţă.

Prejudiciul creat constă în lipsirea recurentului-reclamant de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât reclamantul este îndreptăţit la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suportat de reclamant este reprezentat de menţinerea ca spaţiu verde public cu acces nelimitat şi interdicţia de utilizare a terenului de către reclamant, dar şi de lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia.

Recurentul-reclamant formulează apărări cu privire la fondul cauzei, arătând, în esenţă, că prin interdicţia instituită prin O.U.G. nr. 114/2007, dreptul de proprietate al acestuia a suferit o îngrădire (modificare) de natură a conduce la o veritabilă expropriere în fapt, fără o justă şi prealabilă despăgubire, fapt ce echivalează cu o ingerinţă nepermisă a statului, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, având în vedere că hotărârea recurată a fost comunicată la data de 24.04.2023, iar recursul a fost promovat la data de 04.05.2023, anterior împlinirii termenului prevăzut de lege pentru declararea căii de atac.

Învederează recurentul-pârât că nu corespund realităţii argumentele recurentului-reclamant potrivit cărora criticile invocate nu ar reprezenta motive de nelegalitate, sens în care reiterează susţinerile privind greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cele două memorii de recurs în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamant este nefondat, în timp ce recursul pârâtului este întemeiat în limitele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

a) Recursul formulat de reclamant, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a supus examinării legalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul motivării acesteia, aşadar din perspectiva respectării exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în partea sa privitoare la determinarea întinderii prejudiciului. În concret, recurentul-reclamant a pretins că instanţa de apel a motivat insuficient ori incomplet, sub standardul conturat în practica naţională şi a CEDO, respingerea criteriului de determinare a prejudiciului prin metoda chiriei de piaţă, pe care l-a propus pentru lipsirea sa de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă a terenului deţinut în proprietate.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, ele însele prezentând o doză de generalitate în condiţiile în care, criticându-se o dezlegare punctuală a unuia din elementele litigioase ale cauzei asupra cărora instanţa de apel a fost chemată să se pronunţe, recurentul susţine că "instanţa de apel nici nu a răspuns şi nici nu a înlăturat o serie de argumente esenţiale ale subsemnatului care aveau realmente aptitudinea să influenţeze soluţia din această cauză".

Fără să enunţe măcar exemplificativ argumentele sale esenţiale care ar fi rămas în afara analizei curţii de apel, subsecvent criticii formulate, recurentul enunţă standardele motivării hotărârii judecătoreşti potrivit jurisprudenţei CEDO şi a celei a instanţelor naţionale, redă paragraful din considerentele deciziei recurate care tranşează asupra criteriilor de determinare a prejudiciului şi conchide că instanţa de apel ar fi oferit o motivare insuficientă asupra "întinderii prejudiciului" deoarece nu şi-a prezentat aplicat şi coerent argumentele, s-a limitat la o apreciere de ordin general că prejudiciul nu ar avea un caracter cert, apreciere care nu s-ar baza pe un silogism judiciar propriu-zis.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte apreciază că paragraful vizat de critica reclamantului nu poate fi considerat ca afectat de viciul nemotivării în oricare din formele avute în vedere de punctul 6 al art. 488 din C. proc. civ. cât timp ilustrează el însuşi îndeplinirea obligaţiei instanţei de a examina efectiv motivele, argumentele şi propunerile de probe prezentate de părţi. Atunci când abordează subiectul cuantificări prejudiciului, trimiţând la raportul de expertiză din apel ce a calculat lipsa de folosinţă a terenului în litigiu în raport de două criterii (metoda chiriei de piaţă şi metoda prin raportare la Hotărârea CGMB nr. 211/2006 privind aprobarea metodologiei de evaluare a terenurilor aparţinând domeniul public şi privat al Municipiului Bucureşti şi a documentaţiei-cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare), instanţa de apel nu face decât să valorifice rezultatul "ascultării şi încuviinţării observaţiilor părţilor", cele două criterii fiind stabilite în urma discutării contradictorii a cererilor şi apărărilor formulate de părţi pe parcursul cercetării cauzei.

Înlăturarea criteriului chiriei de piaţă, ca mijloc de cuantificare a prejudiciului acceptat de instanţă ca fiind suferit de reclamant (prejudiciu constând, potrivit considerentelor din apel, în lipsirea reclamantului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă asupra terenului de 5.400 mp din intravilanul municipiului Bucureşti şi de beneficiile materiale asigurate de folosinţa bunului), s-a întemeiat nu pe considerente teoretice ori pe aprecieri generale, ci pe argumente concrete, logice, suficient de clar articulate, care au enunţat nevoia ca acesta (prejudiciul) să respecte cerinţa esenţială a certitudinii sale întrucât doar prejudiciile certe sunt supuse dezdăunării.

Or, nu poate fi cert prejudiciul calculat pe baza unui criteriu ce nu ţine seama de trăsăturile bunului în legătură cu care se poartă disputa, instanţa de apel enunţând faptul că expertiza a calculat "prin raportare la categoria de folosinţă a terenului arabil, deţinută în prezent, categoria potenţială de curţi construcţii", după metoda chiriei de piaţă. Potrivit acesteia, prejudiciul cuantificat la valoarea chiriei stabilit pe o piaţă liberă nu este cert întrucât reclamantul nu a făcut dovada că terenul (cu categoria de folosinţă arabil după cum arătase) fusese exploatat în această modalitate anterior exproprierii de fapt sau că poate fi astfel exploatat prin raportare şi la situaţia celorlalte proprietăţi din zonă.

Or, această justificare - îndeajuns de clară şi aplicată cu trimitere la datele speţei - vine să complinească argumentul instanţei expus în paragraful anterior, cu valoare de principiu emis în speţă, anume că "prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul deţinut în proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun o poate asigura titularului dreptului".

Acesta constituie chiar silogismul juridic ce a fundamentat alegerea instanţei de apel atunci când a valorificat proba cu expertiza administrată în faţa sa, optând pentru varianta 2 de cuantificare a prejudiciului (după criteriul oferit de Hotărârea CGMB nr. 211/30.08.2006) întrucât reclamantul nu putea fi dezdăunat cu ceva ce exerciţiul concret al dreptului de folosinţă a terenului nu i-ar fi asigurat sau, în tot cazul, este incert că i-ar fi asigurat (pentru trecut şi viitor, deopotrivă).

Neputând reţine niciuna din pretinsele limite ale motivării instanţei de apel asupra acestui element al cauzei tranşat prin decizia recurată, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al recursului declarat de reclamant.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursurilor, s-a mai reţinut relativ la calea de atac declarată de reclamant că, în afara motivului invocat cu trimitere la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a mai susţinut, cu caracter formal doar, o greşita aplicare în cauză a unor norme de drept material, fără a indica dispoziţiile legale pretins a fi fost încălcate prin judecata înfăptuită în apel, critica în această formă neputând învesti instanţa de recurs cu exercitarea unui control în legalitatea deciziei din apel şi pe alte temeiuri de drept.

În considerarea celor anterior prezentate, reţinând că este nefondat, Înalta Curte va respinge pe cale de consecinţă recursul declarat de reclamant.

b) Recursul formulat de pârât, îndreptat împotriva deciziei din apel şi a încheierilor de şedinţă din 12.04.2021, 16.05.2022 şi 6.02.2023 este întemeiat în limitele celor ce vor fi arătate în continuare.

- b.1) Critica de încălcare a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) raportat la art. 176 C. proc. civ. la termenele de judecată din apel din 12.04.2021, 16.05.2022 şi 6.02.023, prin aceea că instanţa de apel a dezbătut cauza în contradictoriu cu reprezentantul neavocat al reclamantului, permiţându-i acestuia susţinerea concluziilor asupra probelor şi asupra fondului cauzei, deşi îndreptăţită, nu va putea fi valorificată prin admiterea recursului.

Potrivit art. 83 alin. (1) C. proc. civ., în faţa primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat - situaţie regăsită în cauză întrucât reclamantul A. a fost reprezentat în proces de numitul C. (licenţiat în drept) în temeiul unei procuri autentificate sub nr. x/28.06.2018 - mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor.

"Concluziile" pe care nu le poate pune mandatarul vizează exprimarea, susţinerea unui punct de vedere asupra cererilor şi apărărilor formulate în proces, aşa cum arată art. 392.

Or, după cum rezultă din cuprinsul celor trei încheieri atacate, instanţa a permis mandatarului reclamantului exercitarea în proces a unei reprezentări dincolo de limitele anterior menţionate în cuprinsul art. 83 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a dezbătut în contradictoriu cu acesta probele propuse în apel, obiecţiunile la expertiză şi completarea probelor, dar şi concluziile în fond asupra cauzei.

Aceasta în condiţiile în care puterea de reprezentare în proces a mandatarului neavocat este cârmuită de art. 83 alin. (1) C. proc. civ. iar nu de menţiunile din cuprinsul procurii de împuternicire care nu pot depăşi limitele permise de lege ale exercitării reprezentării, iar între părţi nu a rezultat că ar exista relaţiile speciale evocate în alin. (2) al art. 83 C. proc. civ. care ar permite, în mod excepţional, mandatarului licenţiat în drept să poată pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat.

Potrivit art. 176 C. proc. civ. "Nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la (...) 2) reprezentarea procesuală (...)".

Cu toate acestea, specific judecăţii recursului este regula instituită prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anume că motivele prevăzute la alin. (1) - aşadar, chiar şi cel prin care se invocă, precum în speţă, pe temeiul punctului 5) că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv cele decurgând din nesocotirea art. 83 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. - nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Înţelesul clar al acestei dispoziţii legale este acela că motivele prevăzute la alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi primite nici chiar întemeiate fiind dacă - în raport cu specificul cauzei pendinte, în care neregularitatea procedurală provine ori a fost săvârşită chiar de instanţa de apel pe parcursul judecării cauzei în această etapă procesuală - nu au fost invocate în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Or, sub acest aspect, se constată că la niciunul din termenele vizate prin recursul pârâtului, acesta nu a semnalat neregularitatea procedurală decurgând din modul de exercitare a reprezentării reclamantului, asigurată în proces prin mandatarul neavocat, şi nu a cerut instanţei să constate încălcarea art. 83 alin. (1) C. proc. civ. ori să anuleze şi să refacă actele de procedură îndeplinite cu nesocotirea acestuia. De altfel, pe parcursul întregii judecăţi a cauzei şi în toate etapele procesuale anterioare parcurse de litigiu, exercitarea reprezentării reclamantului de către mandatarul neavocat s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ., e adevărat că şi pe baza aprecierii greşite a tribunalului de la termenul din 30.05.2019, când s-a stabilit că licenţiat în drept fiind acesta, el are dreptul de a pune concluzii pe excepţii, pe probe şi pe fond. Însă nici măcar această dezlegare a primei instanţe, care este contrară conţinutului art. 83 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost contestată pe calea apelului (incident), după cum nu au fost contestate în faţa aceleiaşi instanţe de apel actele de procedură îndeplinite chiar de aceasta cu nesocotirea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru acest motiv şi cu aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs analizat, fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deşi întemeiat, nu va putea fi primit şi nu va putea conduce la o soluţie de admitere a recursului exercitat de pârât împotriva încheierilor de şedinţă din 12.04.2021, 16.05.2022 şi 06.02.2023.

- b.2) Este însă nefondată critica de nelegalitate, întemeiată pe aceleaşi motiv legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privitoare la nesocotirea de către instanţa de apel a normelor din art. 32 şi art. 40 din C. proc. civ. privitoare la capacitatea procesuală de folosinţă pe care trebuie să o aibă cel care îndeplineşte acte de procedură.

Această critică a pârâtului a fost întemeiată, aşa cum transpare şi din motivele care o dezvoltă, pe o prezumţie simplă dedusă din vârsta intimatului-reclamant, şi nu pe o certitudine asupra inexistenţei ori încetării capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia, prezumţie care a fost infirmată ori înlăturată prin verificările proprii ale instanţei de recurs consemnate în referatul de la dosar de recurs (verificări ce au presupus interogarea bazei de date DEPABD şi care au confirmat ca activă adresa de domiciliu pentru persoana reclamantului, fără alte menţiuni).

Astfel fiind, întrucât prezumţia este aceea a capacităţii procesuale a persoanei care a iniţiat litigiul şi care a exercitat constant acte de procedură în proces, chiar dacă prin mandatar, prezumţie confirmată la verificările instanţei, şi întrucât o dovadă contrară nu a fost realizată până la închiderea dezbaterilor în recurs, Înalta Curte apreciază critica drept nefondată.

- b.3) Nefondată este şi critica de încălcare a prevederilor art. 5 din C. proc. civ. prin recurgerea de către instanţa de apel la principiul echităţii în vederea soluţionării cauzei (în justificarea necesităţii acordării de despăgubiri proprietarului în cazul restrângerii exerciţiului dreptului său de proprietate), norma de drept indicată neinstituind vreo interdicţie de ordin general pentru judecător de a recurge la aplicarea principiilor de drept în soluţionarea litigiilor ci, dimpotrivă, trasând obligaţia acestuia de a soluţiona orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, chiar şi când legea "nu prevede, este neclară sau incompletă", obiectivul propus fiind acela al combaterii cazurilor de denegare de dreptate.

Împrejurarea că instanţa de apel a justificat aprecierea în privinţa necesităţii dezdăunării reclamantului întemeindu-se printre altele, pe principiul echităţii (alături de prevederile art. 480, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO şi răspunderea civilă delictuală) nu poate fi văzut, aşa cum nefondat pretinde recurentul-pârât, drept o cauză de nelegalitate a hotărârii atacate.

În privinţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, în majoritate, următoarele:

- b.4) - Recurentul-pârât a susţinut, în primul rând, o greşită aplicare a normelor de drept substanţial reprezentate de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 33/1994, art. 2 din Legea nr. 255/2010, art. 3-5 din Legea nr. 18/1991 şi a prevederilor din Anexa Legii nr. 213/1998 întrucât pe de o parte, terenul în litigiu nu poate fi considerat ca aparţinând domeniului public de interes local, fiind, de altfel, neamenajat ca parc şi, pe de altă parte, nu are atribuţii în ce priveşte declanşarea şi definitivarea procedurii exproprierii, pentru a i se imputa faptul că nu a efectuat astfel de operaţiuni care să dea un alt regim juridic imobilului, în sensul pretins de către reclamant.

Criticile sub acest aspect sunt nefondate întrucât, atunci când instanţa de apel face referire la dispoziţiile art. 3-5 din Legea nr. 18/1991, precum şi la cele din Anexa Legii nr. 213/1998 (pct. III), aceasta are în vedere regimul juridic al imobilelor aparţinătoare domeniului public de interes local, determinate ca atare, în funcţie de natura sau uzul, afectaţiunea acestora, printre care se regăsesc şi parcurile publice.

În continuare, instanţa a avut în vedere regimul juridic al imobilului, aşa cum rezultă el din actul administrativ cu caracter individual al autorităţii publice locale şi anume, Planul urbanistic general, aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 -respectiv, teren încadrat în zona spaţiilor verzi cu acces nelimitat, subzona V1a- Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice, pentru care "sunt admise numai funcţiunile de spaţiu plantat public".

Or, o astfel de afectaţiune a terenului se subsumează unuia dintre criteriile legale anterior menţionate, care îl face încadrabil în categoria bunurilor aparţinătoare domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale.

În acest context, instanţa de apel a stabilit corect contradicţia ireconciliabilă apărută între regimul juridic dat prin actul administrativ unilateral al autorităţii publice locale şi titularul formal al dreptului, persoană particulară, căreia, în felul acesta, i-au fost aduse restrângeri în exerciţiul dreptului de proprietate, incompatibile cu natura acestuia, mai ales în contextul în care aceste restricţii n-au fost însoţite de acordarea unor despăgubiri corespunzătoare.

Susţinerea recurentului, conform căreia prin PUG nu se realizează o modificare de regim juridic al imobilului (care, în speţă, devine din teren arabil intravilan, spaţiu verde public cu acces nelimitat) întrucât un asemenea plan urbanistic ar face doar parte din documentaţiile de urbanism, trasând liniile directoare cu privire la planificarea urbană, este eronată şi ignoră reglementarea legală în materie.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (2) lit. b), g) din Legea nr. 350/2001, Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia cuprinde, printre altele, dispoziţii pe termen scurt, referitoare la stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan, precum şi la formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor (această din urmă sintagmă însemnând, conform Anexei nr. 1 a legii, "schimbarea titularilor dreptului de proprietate sau de exploatare asupra terenurilor").

În acest sens, prin actul unilateral al autorităţii locale nu s-a realizat, cum se pretinde, o simplă încadrare în indicatorii urbanistici ai zonei (terenul în litigiu fiind trecut din extravilan în intravilan, pentru ca ulterior să fie încadrat în zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat şi cu funcţiuni admise de spaţiu plantat public), ci o schimbare a regimului juridic al acestuia, dintr-unul aferent dreptului de proprietate privată într-unul corespunzător bunurilor incluse în domeniul public local, câtă vreme, prin afectaţiunea ce i-a fost dată, este destinat satisfacerii unui interes social, general care depăşeşte sfera intereselor private.

Împrejurarea arătată de către recurentul pârât, conform căreia zona nu a fost amenajată ca parc public, astfel încât nu ar fi afectată utilizarea în continuare a terenului de către reclamant, conform destinaţiei sale iniţiale, este pe de o parte, un element de fapt, fără repercusiuni în ce priveşte regimul juridic al terenului (în privinţa căruia autoritatea locală nu a modificat PUG-ul, deşi avea posibilitatea să nu-l reînnoiască în forma iniţială, câtă vreme nu i-a dat, în concret, uzul public menţionat) şi pe de altă parte, una care relevă culpa autorităţii de a nu efectua demersurile necesare pentru a pune de acord situaţia de fapt cu cea în drept.

Pe acest din urmă aspect, este lipsită de temei legal susţinerea recurentului conform căreia n-ar avea atribuţii în ce priveşte exproprierea (cu consecinţa unei aplicări greşite a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 33/1994 şi respectiv, ale art. din Legea nr. 255/2010), pentru a i se putea astfel imputa o lipsă de diligenţă, aşa cum greşit ar fi reţinut instanţa de apel.

În realitate, potrivit art. 12 din Legea nr. 33/1994, expropriator pentru lucrările de interes local sunt "municipiile, oraşele, comunele", iar împrejurarea că utilitatea publică pentru astfel de lucrări se declară, conform art. 7 din aceeaşi lege, de către Consiliul local al municipiului Bucureşti, nu înseamnă decât că organul deliberativ al unităţii administrativ-teritoriale acţionează în numele acesteia, singura care poate fi titulara dreptului de proprietate pentru bunurile expropriate.

De asemenea, potrivit Legii nr. 255/2010, care stabileşte cadrul juridic inclusiv pentru executarea lucrărilor de conservare sau de amenajare a spaţiilor verzi (art. 1), declarând ca atare, ca fiind de utilitate publică, lucrările de interes public local de conservare a spaţiilor verzi existente, definite conform prevederilor Legii nr. 24/2007 şi/sau de amenajarea de noi spaţii verzi (art. 2 lit. K), se stabileşte că expropriator, pentru obiectivele de interes local, sunt municipiile, oraşele şi comunele (art. 2 alin. (2)¹).

La fel, fără temei şi, în acelaşi timp, de o manieră contradictorie, pretinde recurentul că interdicţia de schimbare a destinaţiei imobilului (astfel cum a fost aceasta instituită prin O.U.G. nr. 114/2007) nu este una aptă să afecteze utilizarea terenului în sensul în care a fost reconstituit iniţial dreptul de proprietate, anume exploatarea agricolă, mai ales că "reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a efectuat cu o sarcină impusă proprietarului de a nu îi schimba destinaţia şi de a nu face nimic de natură a produce schimbări ale funcţiilor spaţiilor verzi care să echivaleze cu încălcarea unui drept concret şi efectiv".

Or, este tocmai ceea ce partea a reclamat, în calitate de titular al unui drept de proprietate privată supus reconstituirii conform legilor reparatorii (Legea nr. 18/1991) şi beneficiar al unui titlu de proprietate emis în anul 1994, şi înscris ca atare în cartea funciară, şi anume că dreptul său, nesupus unei servituţi la momentul reconstituirii, îşi vede limitat exerciţiul, până la lipsirea de substanţa dreptului, prin aceea că este supus unui regim juridic incompatibil cu proprietatea privată, golindu-l practic de conţinut.

Atunci când susţine că utilizarea terenului n-ar fi afectată, recurentul-pârât se limitează la a releva o împrejurare de fapt (supusă, oricum, incertitudinii, câtă vreme autoritatea locală ar putea să pună oricând în aplicare prevederile PUG şi să amenajeze zona în acord cu scopul declarat încă din anul 2000), ignorând prerogativele unui drept de proprietate privată complet.

- În cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat şi nesocotirea, în soluţionarea cauzei, a dispoziţiilor art. 480 - 481 şi art. 998 - 999 C. civ., atunci când instanţa a reţinut ca fiind întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale în legătură cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului.

Astfel, s-a susţinut greşita stabilire a unei acţiuni ilicite în sarcina recurentului, câtă vreme acesta nu a declarat utilitatea publică a terenului, iar actul administrativ constând în PUG nu poate avea o asemenea semnificaţie, ilicită, de vreme ce există prezumţia de legalitate care subzistă până la momentul anulării în justiţie, nefiind formulată o asemenea contestaţie din partea reclamantului. Mai mult, nu se poate imputa Municipiului Bucureşti săvârşirea unei fapte ilicite, întrucât acesta nu este nici autoritate emitentă a PUG şi nici a O.U.G. nr. 114/2017, actul normativ care a stabilit imposibilitatea schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi.

Critica este nefondată, instanţa de apel reţinând corect, cu referire la jurisprudenţa instanţei de contencios european şi la o jurisprudenţă constantă şi consistentă a instanţei supreme (şi ca atare, previzibilă din punct de vedere al stabilităţii juridice şi al preeminenţei dreptului, în lumina art. 6 din CEDO) că în cauză a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate privată, circumscrisă ilicitului civil, care dă dreptul la reparaţie. Aceasta, întrucât ingerinţa, realizată pe o durată nedeterminată, a transformat un drept concret şi efectiv într-unul precar, impunându-se titularului o sarcină excesivă şi disproporţionată, care a rupt echilibrul necesar între interesul particular şi cel general.

Astfel, s-a statuat corect că ingerinţa în dreptul de proprietate provine din acţiunea pârâtului, ca autoritate cu atribuţii, deopotrivă în domeniul urbanismului şi al exproprierii, de a impune terenului un regim juridic incompatibil cu dreptul de proprietate privată (spaţiu verde public cu acces nelimitat, asupra căruia sunt permise doar funcţiuni de spaţiu plantat public) şi că, deşi acţiunea în acest sens are o bază legală reprezentată de reglementările urbanistice şi corespunde unui scop legitim, dat de protecţia şi asigurarea unui mediu sănătos, ea nu respectă criteriul proporţionalităţii, în absenţa totală a despăgubirilor.

Susţinerea recurentului conform căreia, în speţă, nu suntem în situaţia declarării utilităţii publice a terenului este corectă, dar menită să sprijine nu propriile apărări, ci poziţia reclamantului care tocmai acest aspect l-a relevat, respectiv faptul că în absenţa declarării utilităţii publice şi urmării procedurii exproprierii, terenul a primit, din punct de vedere juridic, afectaţiunea de uz public, ceea ce înseamnă, în sensul dispoziţiilor legale (art. 858 C. civ.) şi constituţionale (art. 136 alin. (2) C. civ.) că poate avea ca titular doar statul şi unităţile administrativ-teritoriale, fără să mai poată constitui obiect al dreptului de proprietate privată.

Or, este tocmai ceea ce a statuat instanţa de contencios european, începând cu cauza Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, respectiv că trebuie "privit dincolo de aparenţe" şi cercetată realitatea situaţiei reclamate întrucât obiectivul Convenţiei este de a garanta drepturi "concrete şi efective" şi chiar în absenţa unei exproprieri formale, dacă limitările impuse dreptului de proprietate îi pot afecta substanţa de aşa natură încât să fie asimilate unei privări de bun (part. 63). S-a statuat, de asemenea, că trebuie stabilit dacă a fost realizat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului întrucât "căutarea acestui echilibru este inerentă întregii convenţii şi se reflectă şi în structura articolului 1 Protocolul 1" (par. 69 cauza Sporrong şi Lönnroth; par. 41 - 44 cauza Vergu c. României).

Or, în speţă, în absenţa unei exproprieri formale, terenului în litigiu i-a fost stabilit regimul juridic al unui bun aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale.

Astfel cum s-a arătat anterior, PUG reprezintă un act administrativ cu caracter individual, care nu realizează o simplă încadrare a terenurilor în indicatorii urbanistici, ci are caracter de reglementare specifică, stabilind reguli care se aplică direct asupra localităţilor (art. 44 alin. (3) din Legea nr. 350/2001), inclusiv cu privire la formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor (art. 46 alin. (2) lit. g), conţinând elementele de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

De asemenea, potrivit art. 39 din Legea nr. 350/2001, certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. Prin dispoziţiile art. 31 sunt detaliate elementele certificatului de urbanism, care în partea referitoare la regimul juridic al imobilului trebuie să conţină noţiuni referitoare la "dreptul de proprietate asupra imobilului şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea imobilului - teren şi/sau construcţiile aferente - în intravilan sau extravilan; prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone protejate, interdicţii definitive sau temporare de construire -, dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România şi asupra căruia, în cazul vânzării, este necesară exercitarea dreptului de preempţiune a statului potrivit legii, precum şi altele prevăzute de lege".

Toate aceste elemente rezultate din reglementarea legală a actelor administrative menţionate (PUG, certificatul de urbanism) conduc la concluzia că acestea nu doar realizează o încadrare urbanistică, păstrând neschimbat, întotdeauna, regimul juridic, ci pot realiza modificări în ce priveşte drepturile şi obligaţiile legate de deţinerea sau exploatarea terenurilor.

Or, în speţă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, terenul reclamantului (care a făcut obiectul reconstituirii conform Legii nr. 18/1991, fiind emis T.P. 10597/1994 şi înscris ca atare în CF) a fost inclus prin HCGMB nr. 269/2000 de aprobare PUG - a cărui valabilitate a fost prelungită prin HCGMB nr. 224/2015 - la categoria V- Zona spaţiilor verzi, subzona V1a - parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice, iar conform Regulamentului local de urbanism aferent PUG (art. 1) au fost admise numai funcţiunile de spaţiu plantat public.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, spaţiile verzi se compun din următoarele tipuri de terenuri: spaţii verzi publice cu acces nelimitat (parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate), iar potrivit art. 87 din acelaşi act normativ "administrarea spaţiilor verzi proprietate publică este exercitată de autorităţile administraţiei publice locale şi de alte organe împuternicite în acest scop", ceea ce demonstrează, la nivel de lege organică, natura dreptului de proprietate publică asupra terenurilor având o astfel de afectaţiune (cum este cea înscrisă în PUG şi în certificatul de urbanism vizând terenul reclamantului).

De asemenea, dacă iniţial, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate era interzisă, cu excepţia terenurilor proprietate privată, ulterior, prin O.U.G. nr. 114/2007, dispoziţia anterior menţionată a fost modificată, în sensul interzicerii schimbării destinaţiei unor asemenea terenuri "amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, indiferent de regimul juridic al acestora".

Statuarea asupra constituţionalităţii normei menţionate (conform deciziei nr. 1416/2008 a CCR) a avut în vedere deopotrivă, scopul reglementării, reprezentat de ocrotirea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos, dar şi faptul că, stabilirea cadrului juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate trebuie să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept. S-a reţinut că "pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse potrivit dispoziţiilor dreptului comun".

Raportat la elementele factuale reţinute de instanţa de apel şi la cadrul normativ incident din care a rezultat că unui teren proprietate privată i-a fost atribuită afectaţiunea de spaţiu verde public, cu acces nelimitat (începând din anul 2000) fără posibilitatea de a-i mai fi schimbată destinaţia (urmare a interdicţiei instituite în anul 2007), în mod corect decizia atacată a identificat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, care prin natura, durata şi imposibilitatea de reevaluare sau contestare a regimului juridic astfel instituit, transformă dreptul într-unul precar şi incert.

În justificarea soluţiei, instanţa de apel a făcut trimitere şi la o jurisprudenţă constantă a instanţei supreme, care a identificat astfel de ipoteze ca fiind similare exproprierilor de fapt, cu posibilitatea încetării ingerinţei fie prin actualizarea PUG în raport cu regimul de drept privat al terenului (ceea ce ar fi permis proprietarilor să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate), fie prin declanşarea procedurii de expropriere (care ar fi condus la obţinerea de către proprietari a unei juste despăgubiri).

Într-adevăr, într-o jurisprudenţă consistentă, dezvoltată începând cu anul 2012, instanţa supremă a identificat, în astfel de litigii, în care prin actele administrative ale autorităţii publice locale, s-a schimbat, în mod unilateral, regimul juridic al unor terenuri proprietate particulară, făcându-l incompatibil, prin uzul şi destinaţia atribuite, dreptului de proprietate privată, că este vorba despre o ingerinţă ce nu respectă raportul de proporţionalitate între interesul public şi cel privat, atunci când intervine în absenţa oricăror despăgubiri. Indiferent că situaţia a fost asimilată unei exproprieri de fapt (din perspectiva tezei a II-a a par. 1 art. 1 Protocolul 1) sau încălcării dreptului la un bun (teza I din par. 1 art. 1 Protocolul 1) ori administrării folosinţei bunului (par. II art. 1 Protocolul 1), ceea ce este relevant în statuările instanţei supreme este ingerinţa în drept, devenit unul precar, incert, ingerinţă care nu respectă echilibrul just între interesele generale ale comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, iar restabilirea unui asemenea echilibru şi respectarea proporţionalităţii nu se pot realiza fără acordarea de despăgubiri (a se vedea, cu titlu de exemplu, decizia nr. 1917/16.03.2012; decizia nr. 1567/22.09.2016; decizia nr. 512/7.03.2019; decizia nr. 330/6.02.2020; decizia nr. 2498/15.12.2022; decizia nr. 58/19.01.2023; decizia nr. 956/25.05.2023; decizia nr. 2605/13.12.2023; decizia nr. 937/4.05.2022; decizia nr. 2408/7.12.2022; decizia nr. 2496/15.12.2022; decizia nr. 1244/22.06.2023; decizia nr. 1331/30.06.2020; decizia nr. 52/20.01.2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

- Susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel ar fi calificat actul administrativ adoptat de CGMB, de aprobare a PUG, ca fiind faptă ilicită, este una eronată şi fără suport în considerentele deciziei.

Instanţa de apel nu a analizat legalitatea actului administrativ şi nu a pus în discuţie competenţa autorităţii locale în adoptarea acestuia. Ceea ce a verificat instanţa, în limitele învestirii sale, au fost consecinţele produse prin emiterea unui asemenea act pe planul dreptului de proprietate privată şi în ce fel acesta produce o limitare în exerciţiul dreptului, nejustificată, prin neplata unei indemnizări corespunzătoare.

De asemenea, sunt străine judecăţii criticile referitoare la eventuale motive de nelegalitate în adoptarea actului administrativ, care n-ar putea fi valorificate decât prin promovarea unei acţiuni în contencios administrativ.

- Totodată, este nefondată critica recurentului-pârât în sensul că nu ar putea fi îndreptate pretenţiile în despăgubiri împotriva sa, întrucât nu este autoritatea emitentă a PUG şi nici a O.U.G. nr. 114/2007, cea care a instituit interdicţia de modificare sine die a regimului juridic al terenului.

În ce priveşte PUG, el aparţine unităţii administrativ-teritoriale, vizând bunurile din domeniul public şi privat al acesteia. Este motivul pentru care, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001, fiecare unitate administrativ-teritorială trebuie să îşi actualizeze, la maximum 10 ani, Planul urbanistic general (în funcţie de evoluţia previzibilă a factorilor sociali, geografici, economici, culturali şi a necesităţilor locale), fiind fără relevanţă că aprobarea acestui PUG se face de către consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti, câtă vreme acesta nu acţionează decât ca organ deliberativ al unităţii administrativ teritoriale.

În ce priveşte O.U.G. nr. 114/2007, împrejurarea că recurentul nu este emitentul acesteia nu constituie un element apt să-i înlăture răspunderea, câtă vreme, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, având atribuţii în domeniul urbanismului şi al exproprierii, dispunea de pârghiile necesare, fie pentru a pune de acord regimul juridic de drept privat al bunului, prin reactualizarea PUG, fie pentru declanşarea procedurii exproprierii şi plata unei juste despăgubiri.

Neprocedând astfel, adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 s-a suprapus unui regim juridic al terenului stabilit unilateral, prin actul administrativ al autorităţii publice locale (cel care a creat astfel, premisele incidenţei actului normativ care a instituit interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spatii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism), astfel încât prin jocul combinat al celor două măsuri s-a realizat o ingerinţă în dreptul de proprietate particulară, pe perioadă nedeterminată, ceea ce, în termenii jurisprudenţei CEDO, a afectat însăşi substanţa dreptului, care a devenit precar şi anulabil (par. 60, Hot. Sporrong şi Lönnroth), stricându-se echilibrul just care trebuie realizat între protecţia dreptului de proprietare şi cerinţele interesului general (par. 73, aceeaşi Hotărâre).

- Criticile referitoare la stabilirea prejudiciului de către instanţa de apel sunt lipsite de fundament şi de corespondent în considerentele deciziei atacate atunci când susţin că evaluarea despăgubirilor s-ar fi realizat prin luarea în considerare a imposibilităţii de edificare a unei construcţii pe terenul în cauză, deşi acesta era neconstruibil, neavând niciodată categoria curţii construcţii. La fel de eronat se pretinde că instanţa ar fi acordat un prejudiciu viitor "constând în imposibilitatea de a construi un ansamblu rezidenţial".

În realitate, conform deciziei din apel, instanţa nu a luat în considerare astfel de criterii, ci s-a raportat, în determinarea contravalorii lipsei de folosinţă (pentru intervalul 6.07.2015 - 15.03.2022 şi pentru viitor, până la încetarea ingerinţei publice asupra dreptului de proprietate), la varianta 2 a raportului de expertiză, care a ţinut seama de Hotărârea CGMB nr. 211/30.08.2006 privind aprobarea metodologiei de evaluare a terenurilor aparţinând domeniului public şi privat al Municipiului Bucureşti şi a documentaţiei cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare.

- Se va reţine însă, caracterul fondat al criticii care, formulată cu privire la caracterul cert al prejudiciului, în funcţie de care trebuie determinată întinderea despăgubirii, face referire la faptul că, în realitate, reclamantul nu a fost lipsit de prerogativa folosinţei, componentă a dreptului de proprietate.

Într-adevăr, din acest punct de vedere, legat de modalitatea în care, deşi dreptul a fost afectat de o măsură a autorităţii publice care i-a afectat substanţa, totuşi, titularul său ar mai fi avut exerciţiul vreuneia dintre prerogative, instanţa de apel reţine aspecte diferite şi contradictorii.

Astfel, se reţine că reclamantul a fost împiedicat în exercitarea efectivă a posesiei şi folosinţei, deşi şi-a păstrat, formal, atributul dispoziţiei (p.14,18).

În acelaşi timp, considerentele deciziei statuează ca fiind corect invocată cauza Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, în care "instanţa europeană a reţinut că nu a existat o expropriere de fapt a proprietarilor cât timp aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze, să le ipotecheze". De asemenea, cu trimitere la raportul de expertiză se reţine că terenul este neamenajat, cu vegetaţie spontană, ceea ce ar induce concluzia - susţinută şi de pârât - că folosinţa terenului n-a fost preluată de către autoritatea publică, spre a-l amenaja în scopul pentru care a fost emis actul administrativ.

Or, deşi indubitabil ingerinţa în dreptul de proprietate a avut loc, fiind irelevant din acest punct de vedere dacă, în fapt, s-a realizat sau nu amenajarea terenului în acord cu regimul juridic care i-a fost atribuit (câtă vreme interdicţia schimbării destinaţiei vizează nu doar terenuri amenajate ca spaţiu verde, ci şi menţionate ca atare în documentaţiile de urbanism), în acelaşi timp, stabilirea corectă a situaţiei de fapt are relevanţă în determinarea întinderii prejudiciului.

Aceasta întrucât, în măsura în care reclamantul a avut posibilitatea concretă de a-şi folosi bunul în continuare, despăgubirile trebuie acordate doar în raport cu limitările efective aduse dreptului, dacă efectele măsurilor n-au condus, în concret, la privarea de posesiune şi folosinţă, judecând după aceleaşi repere desprinse din jurisprudenţa instanţei europene (par. 63 Hor. Sporrong şi Lönnroth din 23 septembrie 1982; par. 32 Hot. Sporrong şi Lönnroth din 1984).

Cum instanţa de apel nu realizează o astfel de verificare pe situaţia de fapt, relevantă în determinarea caracterului cert şi a întinderii prejudiciului, urmează ca, sub acest aspect, critica de nelegalitate să fie considerată întemeiată şi, admiţându-se recursul în baza art. 497 C. proc. civ., decizia să fie casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii, se vor face verificări, în sensul celor arătate anterior, pe situaţia de fapt referitoare la modalitatea în care au mai putut fi exercitate sau nu prerogative ale dreptului de proprietate de către titularul acestuia, fiind stabilit că în cauză a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate privată, susceptibilă de reparaţie în contextul în care, aşa cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, acţiunea autorităţii a transformat dreptul într-unul cu caracter precar, incert, impunând particularului o sarcină excesivă (de a suporta, la nivel individual, efectele politicii sociale legate de protecţia mediului, fără plata unei indemnizaţii), rupând astfel echilibrul între interesul general şi cel particular.

De asemenea, în dimensionarea prejudiciului se va ţine seama de faptul că - aşa cum a rămas definitivă statuarea instanţelor fondului - terenul nu a avut niciodată potenţial construibil, schimbarea regimului juridic al acestuia în spaţiu verde public cu acces nelimitat realizându-se după trecerea lui din categoria arabil extravilan în categoria arabil intravilan.

- b.5) În sfârşit, cea din urmă critică a recursului declarat de pârât este nefondată, acesta contestând calificarea dată de instanţa de apel obiecţiunilor pe care le-a formulat la raportul de expertiză drept justificări ale unei contraexpertize.

Fiind vorba despre critici care nu susţin argumente de nelegalitate a probelor, singurele care s-ar putea circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, mai ales că, cele dezlegate anterior în analiza acestui recurs, lipsesc cu totul de interes examinarea lor.

În considerarea tuturor acestor motive şi în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantului îndreptat împotriva deciziei din apel şi pe cel al pârâtului îndreptat împotriva încheierilor din 16 mai 2022 şi 12 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu însă şi pe cel îndreptat împotriva încheierii de şedinţă din 6.02.2023, care, întrucât face corp comun cu hotărârea atacată potrivit art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., va fi avută în vedere în soluţia ce se va da recursului pârâtului îndreptat împotriva deciziei din apel (iar nu şi întrucât s-ar fi încuviinţat vreunul din motivele de nelegalitate pe care partea le-a susţinut împotriva menţionatei încheieri). De asemenea, în limitele arătate şi în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel (din care face parte şi încheierea de şedinţă din 6.02.2023, aşa cum s-a precizat anterior), pe care o casează, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220 A din 20 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva încheierilor din 16 mai 2022 şi 12 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 220 A din 20 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2024.

Opinie parţial concurentă la soluţia asupra recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr. 220 A din 20 februarie 2023.

Nu subscriu analizei din opinia majoritară circumscrisă motivului legal de recurs formulat de pârât şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care, deşi validează opinia instanţei de apel în sensul că prin încadrarea urbanistică atribuită terenului în litigiu s-a produs o ingerinţă în dreptul de proprietate privată a reclamantului, care a afectat însăşi substanţa dreptului golindu-l de conţinut, casează totuşi soluţia acesteia (prin care se acordaseră despăgubiri tocmai luând în considerare această precaritate a dreptului) spre a se cerceta care ar fi "limitările efective aduse dreptului", pentru a se ajusta corespunzător despăgubirile cuvenite.

Tocmai realizând o incursiune "dincolo de aparenţe" asupra situaţiei dreptului reclamantului, consider că singurele efecte produse asupra "regimului juridic" al terenului deţinut de acesta, decurgând din încadrarea urbanistică atribuită prin PUG al Municiului Bucureşti aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, ar putea fi cantonate la nivelul atributului folosinţei bunului, în timp ce singurele prejudicii de cercetat ar putea fi cele decurgând din absenţa prerogativei de a construi, element pe care acesta şi-a şi fundamentat pretenţiile şi în raport de care a solicitat cuantificarea despăgubirilor.

De aceea, în ceea ce mă priveşte, recursul pârâtului formulat împotriva deciziei din apel şi a încheierii de dezbateri din 6.02.2023, cu care face corp comun, se justifică a fi admis, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, însă în considerarea altor argumente decât cele avute în vedere în opinia majoritară a completului.

- Astfel, consider că sunt întemeiate criticile de recurs subsumate de pârât motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) şi invocate, într-o primă teză, în legătură cu greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 33/1994, art. 2 din Legea nr. 255/2010, art. 3-5 din Legea nr. 18/1991 şi a prevederilor anexei la Legea nr. 213/1998.

Din hotărârea instanţei de apel se înţelege că aceasta a fundamentat un caz de angajare a răspunderii civile delictuale a autorităţii pârâte pentru o faptă ilicită concretizată în multiple forme: a) cea a atribuirii unei utilităţi publice/afectaţiuni publice terenului arabil proprietatea privată a reclamantului în suprafaţă de 5 400 mp, situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, strada x nr. 76-80, prin încadrarea acestuia în PUG al Municipiului Bucureşti, aprobat în baza HCGMB nr. 269/2000, la indicatorul urbanistic V.1.a., categoria denumită "Spaţii verzi publice cu acces nelimitat - Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice; b) cea a menţinerii acestei utilităţi publice şi a imposibilităţii schimbării destinaţiei de spaţiu verde, ca efect al modificării art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului prin O.U.G. nr. 114/2007; c) nedeclanşarea de către autoritatea publică locală a procedurii de expropriere coroborat cu absenţa unei juste şi echitabile indemnizaţii acordate proprietarului; d) neactualizarea de către autoritatea publică locală a PUG, aşa cum o obligă art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001.

Raportat la aceste patru categorii de fapte comisive şi omisive atribuite autorităţii pârâte şi la efectul lor combinat, instanţa de apel a reţinut producerea unor consecinţe asupra dreptului de proprietate al reclamantului, descrise ca ingerinţe asupra dreptului, atingeri aduse dreptului, limitări ale dreptului prin lipsirea de atributele posesiei şi folosinţei, respectiv o veritabilă expropriere de fapt, o imposibilitate a exercitării dreptului de proprietate sub toate aspectele, cu singura excepţie a recunoaşterii unui drept de dispoziţie păstrat de reclamant asupra bunului, dar caracterizat ca fiind formal.

Teza utilităţii publice dobândite de terenul deţinut de intimatul-reclamant ori a afectaţiunii publice atribuite acestuia prin simpla sa încadrare urbanistică în URT V.1.a., denumită "Zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat", subzona "Parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate publice", cu ocazia adoptării PUG al Municipiului Bucureşti prin HCGMB nr. 269/2000, este greşită.

Adoptarea PUG al Municipiului Bucureşti nu poate fi asimilată cu declararea utilităţii publice a unui imobil, cele două operaţiuni având finalităţi distincte şi naturi juridice diferite, fiind eronată interpretarea extensivă ori prin asimilare pe care o realizează instanţa de apel şi care constituie nucleul ori elementul de bază al analizei acesteia. De asemenea, încadrarea într-o anumită categorie urbanistică nu poate produce consecinţa atribuirii afectaţiunii publice unui bun şi nici a schimbării regimului juridic al proprietăţii asupra acestuia, aşa cum eronat şi distorsionat faţă de realitatea speţei a apreciat instanţa de apel.

Potrivit art. 44 din Legea nr. 350/2001 privind urbanismul şi amenajarea teritoriului, documentaţiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile, procesele şi măsurile de amenajare şi de dezvoltare durabilă a localităţilor. Conform art. 46 alin. (1) din acelaşi act normativ, planul urbanistic general are atât caracter director şi strategic, cât şi caracter de reglementare şi reprezintă principalul instrument de planificare operaţională, constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare.

Art 46 alin. (2) şi (3) stipulează după cum urmează:

(2) Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, cu privire la:

a) stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;

b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;

c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;

d) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;

e) modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;

f) stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice şi a siturilor arheologice reperate;

f^1) zonele care au instituite un regim special de protecţie prevăzut în legislaţia în vigoare;

g) formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;

h) precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate;

(…)

(3) Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:

a) evoluţia în perspectivă a localităţii;

(…)

f) stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară şi definitivă de construire;

(…), iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, "Prin Planul urbanistic general se identifică zone pentru care se pot institui reglementări ce nu pot fi modificate prin planuri urbanistice zonale sau planuri urbanistice de detaliu şi de la care nu se pot acorda derogări. Aceste reglementări se formulează cu claritate în Regulamentul local de urbanism aferent Planului urbanistic general."

În acord cu aceste dispoziţii legale, Planul de urbanism general al unei localităţi este, în esenţa sa, o reglementare. Având rolul/funcţia unui document director ce cuprinde o strategie de dezvoltare şi de reglementare a localităţii, acesta constituie baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare a localităţii, având un caracter general cu privire la teritoriul reglementat. În considerarea naturii sale juridice şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, planul de urbanism general al unei localităţi nu poate constitui un act de declarare a utilităţii publice ori de atribuire a utilităţii publice unui bun de orice fel aflat sub incidenţa sferei sale de aplicare. De asemenea, PUG nu poate produce efectul de transfer al dreptului de proprietate de la un titular la altul ori pe acela al schimbării regimului proprietăţii, din proprietate privată în proprietate publică sau invers, acesta constituind un document care se raportează la bunurile şi teritoriile pe care le reglementează conform regimului lor legal (art. 46 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 350/2001). Aşadar, acesta nu poate constitui, în sine, un act de expropriere după cum se va arăta.

PUG are, neîndoielnic, semnificaţia unui act de autoritate de reglementare a folosinţei bunurilor cărora li se aplică, de vreme ce conţinutul său stabileşte, diferenţiat pe fiecare zonă şi subzonă, funcţiunile admise, activităţile permise, modul şi limitele de exercitare a dreptului de construire, ca parte a manifestării atributelor posesiei şi folosinţei specifice dreptului de proprietate şi doar sub acest aspect el poate influenţa conţinutul ori exerciţiul dreptului de proprietate.

Cât priveşte utilitatea publică, potrivit art. 5,7 şi 8 din Legea nr. 33/1994 aceasta se declară, de Guvern pentru lucrări de interes national şi de consiliile judeţene ori de CGMB pentru lucrări de interes local, iar pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6 din lege, declaraţia de utilitate publică se realizează, pentru fiecare caz în parte, prin lege. Această etapă este, în mod necesar, precedată de efectuarea unor cercetări prealabile şi condiţionată de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţile sau zonele unde se intenţionează executarea ei.

Aşadar, cercetarea care stă la baza declarării utilităţii publice este ea însăşi supusă înscrierii în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului localităţii unde se urmăreşte executarea ei, utilitatea publică neputând fi confundată ori izvorâtă din înseşi planurile urbanistice.

Tot astfel, prin art. 1 al Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru utilitate publică se stabileşte cadrul juridic pentru luarea măsurilor necesare executării, între altele, a lucrărilor de conservare sau de amenajare a spaţiilor verzi, lucrărilor de regenerare urbană, lucrărilor de interes public local de amenajare a teritoriului şi de urbanism, iar conform art. 2 alin. (1) lit. K) sunt declarate de utilitate publică lucrările de interes public local de conservare a spaţiilor verzi existente, definite conform Legii nr. 24/2007 şi/sau de amenajare de noi spaţii verzi, caz în care expropriator este, potrivit alin. (3) lit. e) al aceluiaşi articol, unitatea administrative-teritorială reprezentată de autorităţile administraţiei publice locale.

Niciun element al situaţiei de fapt dintre cele avute în vedere în analiza instanţelor de fond nu a relevat că, în legătură cu terenul în litigiu, ar exista intenţia executării de către autoritatea publică locală sau chiar punerea în executare de lucrări de conservare a spaţiilor verzi existente sau de amenajare de noi spaţii verzi.

Nu s-a stabilit că în legătură cu terenul proprietatea reclamantului s-ar fi demarat lucrări pentru amenajarea sa ca spaţiu verde ori parc public sau că ar exista anunţate sau declarate, conform legii, astfel de intenţii ale autorităţii publice locale, pe care, de altfel, aceasta le-a negat constant în proces.

Tot astfel, nu există nicio lucrare de cercetare prealabilă care să fi stat la baza declarării utilităţii publice, după cum nu există nicio declaraţie de utilitate publică referitoare la amplasamentul proprietăţii reclamantului, instanţa de apel reţinând utilitatea publică pe care ar fi dobândit-o bunul acestuia prin simpla sa încadrare într-o anumită categorie urbanistică şi sprijinit exclusiv pe denumirea dată acestei categorii prin PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, respectiv V.1. Zona spaţii verzi cu acces public nelimitat, subzona a. Parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate publice.

Însă, nici adoptarea PUG şi nici încadrarea unui teren într-o anume categorie urbanistică (spaţii verzi), oricare ar fi denumirea purtată de aceasta, nu are semnificaţia instituirii utilităţii publice, a anunţării intenţiei de preluare a bunului ori a amenajării sale ca spaţiu verde sau parc public.

Prin urmare, este eronată şi lipsită de suport legal, dar şi de o necesară corespondenţă cu realitatea de fapt a speţei, asimilarea realizată de instanţa de apel a încadrării terenului în categoria urbanistică corespunzătoare capitolului V.1.a - Parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate publice, unui caz de atribuire a afectaţiunii publice specifică zonelor verzi deschise publicului ori parcurilor publice. De aceea consider că hotărârea atacată ilustrează o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 şi 4 ale Legii nr. 18/1991 (în referire la descrierea domeniului public ori a bunurilor de uz sau interes public, cu trimitere la cele pe care sunt amplasate parcuri publice), ale Legii nr. 213/1998, ale art. 136 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 858 din C. civ., prevederi legale care nu au nicio aplicabilitate în cauza de faţă.

Încadrarea urbanistică atribuită terenului ce aparţine reclamantului, chiar dacă corespunde secţiunii din PUG intitulată spaţii verzi cu acces public nelimitat, nu a transformat natura proprietăţii asupra acestuia din proprietate privată în proprietate publică, pentru a se justifica trimiterea pe care instanţa de apel o face la regimul proprietăţii publice ori a bunurilor care fac parte din domeniul public. Certificatul de urbanism de care s-a prevalat în proces reclamantul, cu nr. 1231/25.05.2018, nu face decât să confirme această situaţie a dreptului, menţiunea decurgând din categoria urbanistică a terenului "zonă în cadrul căreia sunt admise numai funcţiunile de spaţiu plantat public" fiind relevantă - în situaţia unui bun cu regimul de proprietate privată atestat ca atare - doar sub aspectul reglementării folosinţei acestuia din perspectiva limitelor urbanistice.

- De asemenea, consider că în mod justificat critică pârâtul, într-o a doua teză a recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 480-481 din C. civ.

Aşa cum s-a stabilit prin cele de mai sus, simpla menţionare a destinaţiei urbanistice a unui bun prin documentaţia de urbanism nu echivalează nici cu o expropriere care ar presupune declararea utilităţii publice a terenului respectiv, dar nici cu amplasarea în fapt a unui parc ori cu oferirea accesului nelimitat al publicului pe respectivul spaţiu.

Relevant pentru lămurirea acestui aspect este nu denumirea categoriei urbanistice - în speţă, spaţii verzi, parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate publice -, ci chiar conţinutul reglementării întrucât acesta, şi nu denumirea lui, imprimă regimul juridic şi de urbanism al bunului şi are aptitudinea de a produce efecte/consecinţe, eventuale limite, restrângeri asupra drepturilor titularilor în legătură cu bunurile încadrate în aceste categorii.

Or, în speţă, desi instanţa de apel redă conţinutul reglementării care se aplică categoriei urbanistice în care a fost încadrat bunul reclamantului, nu-i acordă nicio relevanţă, în detrimentul denumirii categoriei urbanistice, singura pornind de la care aceasta conchide asupra utilităţii publice dobândite de bun, considerând eronat că un teren din categoria spaţiu verde cu acces public nelimitat devine în fapt un teren deschis circulaţiei publice ori folosinţei publice directe sau chiar parc public, transformat astfel în bun de interes public, afectat unei justificări sociale.

Instanţa de apel înfăptuieşte o judecată caracterizată prin prevalenţa formelor în detrimentul substanţei dreptului întrucât privind în conţinutul reglementării, niciun element nu îi susţine raţionamentul. Nu rezultă din nicio prevedere că pentru bunurile din categoria urbanistică spaţii verzi cu acces public nelimitat, subzona a.- parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate publice are loc o schimbare a regimului proprietăţii (din privată în publică), că vor fi supuse unei amenajări specifice (de spaţii verzi), că vor fi plantate ori supuse exproprierii, că ar exista anunţată intenţia autorităţii publice de a le da o destinaţie de utilitate publică ori de folosinţă publică sau că vor fi supuse liberei circulaţii publice, că va fi interzisă utilizarea lor conform categoriei de folosinţă preexistentă (în speţă, arabil), alta decât cea decurgând din regimul de construire permis.

Nici măcar regimul legal al spaţiilor verzi dat prin Legea nr. 24/2007, separat de cel descris în PUG pentru categoria urbanistică analizată, nu susţine concluzia instanţei de apel întrucât conform art. 2 din lege, statul recunoaşte accesul liber pentru recreere în spaţiile verzi proprietate publică, ceea ce nu este cazul terenului în cauză care, în pofida tuturor calificărilor date de instanţa de apel - bun de uz sau folosinţă publică, de afectaţiune publică, deschis accesului nelimitat al publicului, obiect al unei veritabile exproprieri în fapt - a fost şi a rămas un bun din sfera proprietăţii private, ceea ce, de altfel, nici reclamantul nu a contestat (acesta s-a adresat instanţei în virtutea calităţii sale de proprietar).

Când reţine că "un teren încadrat în categoria spaţiu verde public cu acces nelimitat, devine în fapt un teren de uz public", "spaţiu verde la care publicul are acces nelimitat", instanţa de apel nu explică şi care ar fi sensul ori interesul ca publicul să aibă acces pe un teren dintr-o zonă periferică a oraşului care, la data expertizei din primă instanţă, era descris ca un teren plan, complet neamenajat, cu vegetaţie spontană, fără arbuşti pe el, fără construcţii şi fără utilităţi, ilustrat în planşe foto drept un câmp nedesţelenit. Judecând astfel, instanţa de apel a utilizat rationamentul general şi abstract împrumutat din jurisprudenţa Înaltei Curţi pe care o invocă în motivarea sa, lipsindu-i o analiză aplicată şi concretă asupra dreptului dedus judecăţii, aspect care, de altfel a fost sancţionat şi în opinia majoritară asupra recursului.

În realitate, singura consecinţă reală decurgând din încadrarea urbanistică a terenului în cap. V.1.a. al PUG Municipiului Bucureşti conform HCGMB nr. 269/2000 este cea a regimului de edificare a construcţiilor noi, limitat la cele enunţate în conţinutul reglementării şi la funcţiunile admise, construcţii care nu pot depăşi volumetric 15% din suprafaţa terenului. De altfel, această consecinţă este şi cea care a dat cauza juridică a acţiunii reclamantului, în conţinutul căreia acesta s-a plâns de lipsa unui drept concret şi efectiv întrucât nu poate valorifica dreptul de a construi pe proprietatea sa aşa cum doreşte (prin edificarea unor locuinţe colective de structura 2S+P+10, conform certificatului de urbanism nr. x/25.05.2018). Deşi a pretins şi că se află în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de proprietate întrucât municipalitatea îi utilizează terenul ca spaţiu verde, considerând că în acest fel a fost supus unei reale exproprieri în fapt, ceea ce reclamă în concret reclamantul este imposibilitatea de a schimba destinaţia de spaţiu verde a terenului ca efect al dispoziţiilor O.U.G. nr. 114/2007 (fapt permis anterior modificărilor aduse art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului), văzute drept sursă a ingerinţei în exerciţiul dreptului său de proprietate, care i-a redus semnificativ posibilitatea de a-şi exercita dreptul, de a dispune de bun şi de a-l folosi deoarece nu mai poate să construiască în interesul său economic. Brevitatis causa, reclamantul s-a plâns pentru restricţiile de a construi specifice zonei urbanistice a terenului său şi pentru imposibilitatea de a ieşi de sub regimul acestora - acuzaţii care au rămas neexaminate în cauză -astfel şi explicându-se insistenţa sa (până în etapa recursului) pentru cuantificarea prejudiciului dedus din lipsa de folosinţă a terenului în raport de criteriul chiriei de piaţă pe care ar fi încasat-o dacă ar fi construit conform propriilor planuri.

Se observă însă că pornind de la denumirea categoriei urbanistice a terenului şi nu de la condiţiile concrete de utilizare pe care aceasta le trasează conform HCGMB 269/2000, instanţa de apel a dedus drept consecinţe asupra proprietăţii reclamantului limitarea exercitării dreptului prin folosirea terenului de către autoritate, împiedicarea reclamantului în exerciţiul efectiv al atributelor posesiei şi folosinţei, limitări asimilabile unei exproprieri de fapt, în pofida împrejurării că aceasta nu constată în niciun moment al analizei sale că reclamantul nu ar mai avea stăpânirea materială a bunului, că nu l-ar putea folosi, că ar fi fost deposedat prin acţiuni concrete care să producă un atare rezultat, că nu poate exploata terenul conform categoriei de folosinţă a acestuia (arabil), rămânând neexplicat (altfel decât într-un plan total abstract, pur imaginar) la nivelul considerentelor cum s-a concretizat folosirea terenului de către autoritatea pârâtă, cum s-a produs împiedicarea posesiei ori folosinţei reclamantului sau cum s-a manifestat cazul de expropriere de fapt care, conform jurisprudenţei CEDO (în acest sens, cauza Burghelea împotriva României, cauza Stan contra României, cauza Vergu contra României, cauza Belvedere Alberghiera srl împotriva Italiei, cauza Aygun împotriva Turciei, cauza Papamichalopoulos împotriva Greciei) şi a instanţelor naţionale corespunde, în principiu, unei situaţii de deposedare a proprietarului de bunul său.

Or, din situaţia de fapt a cauzei descrisă prin cererea de chemare în judecată ce a fost reţinută în sentinţa tribunalului şi rămasă neschimbată în apel (care doar a reinterpretat-o într-un mod abstract), se înţelege că reclamantul deţine toate atributele dreptului de proprietate asupra bunului, a cărui posesie şi folosinţă îi aparţin, căruia îi poate culege fructele şi pe care nu a fost niciodată împiedicat în vreun fel să-l exploateze conform categoriei sale de folosinţă, arabil.

În plus, nicio incompatibilitate nu poate fi stabilită între categoria de folosinţă a terenului (pe care, în pofida concluziilor sale, instanţa de apel admite că bunul a păstrat-o) - extravilan arabil, devenit intravilan arabil - şi aceea dată de încadrarea urbanistică, de spaţiu verde, orice posibilă utilizare agricolă menţinând terenul în categoria spaţiu verde, un teren arabil neconstituind decât un alt tip/o altă categorie de spaţiu verde.

Prin urmare, aprobarea PUG şi încadrarea urbanistică dată bunului reclamantului nu a afectat dreptul de proprietate asupra acestuia, după cum fără un temei real reţine instanţa de apel, el având în continuare în patrimoniu toate atributele dreptului său, putând să le exercite prin valorificarea terenului potrivit categoriei de folosinţă arabil, în mod liber şi nestânjenit. Reclamantul nu a pierdut nicio prerogativă a dreptului său de proprietate asupra terenului, nu există niciun indiciu că nu l-ar fi putut exploata conform destinaţiei sale inţiale, aspect, pe care, de altfel, nici nu l-a pretins.

Bunul nu a fost scos din circuitul civil, iar simpla încadrare urbanistică în zona URT V.1.a. nu are vocaţia de a-l transforma în bun inalienabil, ci acesta rămâne mai departe în circuitul civil şi în patrimoniul reclamantului care poate dispune liber de el, conform categoriei sale de folosinţă.

De aceea, teza transformării bunului într-unul de uz public, de afectaţiune publică ori de utilitate publică, decurgând din încadrarea sa urbanistică prin HCGMB nr. 269/2000 de aprobare a PUG Municipiul Bucureşti, transformare asimilată de instanţa de apel unei veritabile exproprieri de fapt este lipsită de orice suport legal şi fără legătură cu realitatea speţei. În mod contradictoriu, ipoteza cauzei a fost identificată de instanţa de apel, deopotrivă, unei exproprieri de fapt, dar şi situaţiei regăsită în cauza Sporrong şi Lonnroth c.Suediei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit tocmai că aceasta nu poate fi asimilată unei exproprieri de fapt întrucât "chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut din substanţa sa, el nu a dispărut", cauza respectivă fiind examinată de instanţa europeană din perspectiva reglementării folosinţei bunurilor (interdicţia de construire).

- Într-o a treia teză, subsumat tot motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat întemeiat şi o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., în considerarea faptelor ilicite imputate acestuia prin decizia din apel, respectiv includerea imobilului în litigiu în planul urbanistic general în cap. V.1.a. aprobat prin HCGMB 269/2000, menţinerea acestei încadrări urbanistice care nu poate fi schimbată ca efect al modificărilor aduse art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 prin O.U.G. nr. 114/2007, neactualizarea PUG aşa cum impune art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 şi nedeclanşarea de către autoritatea publică locală a procedurii de expropriere, coroborat cu absenţa unei juste şi echitabile indemnizaţii acordate proprietarului.

Consider că şi aceste critici ale recurentului-pârât sunt deplin întemeiate, observându-se din analiza anterioară că faptele ilicite atribuite acestuia fie sunt descrise cu trimitere la atribuţii legale ce revin organelor ce exercită autoritatea publică locală, fie cu trimitere la obligaţii legale ce nu incumbă acestuia, fie cu trimitere la obligaţii despre care s-a stabilit eronat că ar reveni acestei părţi.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, încadrarea urbanistică a terenului reclamantului s-a realizat pe calea adoptării PUG prin HCGMB nr. 269/2000, act administrativ cu valoare normativă ce nu a fost niciodată atacat de reclamant pe calea unei acţiuni în contencios administrativ şi care se bucură de prezumţia de legalitate. În situaţia în care ar exista motive de nelegalitate în privinţa acestui act administrativ, ele nu pot genera formularea unor pretenţii întemeiate pe dispoziţiile legale ce vizează răspunderea civilă delictuală, câtă vreme acţiunea pusă la dispoziţie de legiuitor în acest caz e aceea în contencios administrativ, acţiune pe care reclamantul nu a formulat-o în legătură cu adoptarea HCGMB 269/2000.

Art. 27¹ din Legea nr. 350/2001 dă atribuţii primarului, prin structura responsabilă cu urbanismul condusă de un arhitect-şef, de a elabora proiecte de strategii de dezvoltare urbană şi teritorială şi de a le supune spre aprobare consiliului general, de a elabora planuri urbanistice şi de a supune aprobării CGMB documentaţiile de urbanism aprobate, ca şi de a acţiona pentru respectarea şi punerea în practică a prevederilor documentaţiilor de urbanism aprobate. Din conţinutul art. 46 se înţelege că intră în competenţa autorităţii locale, în speţă a recurentului-pârât Muncipiul Bucureşti, stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan, precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate, stabilirea direcţiilor de dezvoltare funcţională în teritoriu, reglementarea prin PUG a tuturor acestor aspecte ţinând de o abilitare legală, în timp ce aprobarea PUG intră în competenţa CGMB.

Exercitarea tuturor acestor atribuţii legale nu poate fi socotită faptă ilicită, după cum eronat a apreciat instanţa de apel.

În plus, aşa cum s-a arătat în analiza de mai sus, încadrarea urbanistică a terenului reclamantului la cap. V.1.a al PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, ca teren intravilan, categoria de folosinţă arabil cu destinaţia spaţii verzi nu a fost de natură să producă în sine efecte prejudiciabile ori limite asupra dreptului de proprietate, din chiar conţinutul cererii de chemare în judecată înţelegându-se că aceeaşi este şi opinia reclamantului care afirmă că, până la adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 exista legal posibilitatea schimbării destinaţiei unui teren având o astfel de încadrare urbanistică (cu trimitere la dispoziţiile art. 63 din Legea 137/1995 ori ale art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006), posibilitate care a fost însă suprimată odată cu adoptarea O.U.G. nr. 114/2007, acesta fiind actul normativ văzut de parte ca generând ingerinţa asupra dreptului său. La rândul său, însă într-o motivare confuză, deşi reţine ca fapt ilicit prejudiciabil includerea imobilului în planul urbanistic general, instanţa de apel vede ca imperativă demararea formalităţilor de expropriere a acestuia ulterior datei de 22.10.2007, când a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007 (ceea ce relevă că, deşi califică drept ilicită încadrerea urbanistică dată de PUG, consideră că imperativul exproprierii terenului a apărut abia în 2007, fiind legată, deci, de un alt eveniment decât încadrerea în PUG).

Menţinerea încadrării urbanistice atribuită terenului reclamantului odată cu adoptarea HCGMB 269/2000 şi neactualizarea planului urbanistic general la care obligă art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001, văzută de instanţa de apel ca o obligaţie devenită imperativă pentru autoritatea pârâtă începând cu anul 2010, care ar fi creat condiţiile de punere în acord a indicatorilor urbanistici cu regimul juridic actual al terenurilor, nu poate constitui cauză a angajării răspunderii civile delictuale a acesteia pentru prejudiciul stabilit ca îmbrăcând forma lipsei de folosinţă a bunului, în condiţiile în care nicio actualizare a planurilor urbanistice nu putea avea loc decât în cadrul legal dat inclusiv de prevederile O.U.G. nr. 114/2007, de a căror respectare autorităţile publice locale cu atribuţii în domeniul urbanismului sunt în primul rând ţinute. Aşadar, orice actualizare a PUG aprobat prin HCGMB 269/2000 nu putea avea loc altfel decât tot cu respectarea prescripţiilor şi interdicţiilor instituite sub sancţiunea nulităţii absolute prin art. 71 al O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.

Nu în ultimul rând, am expus pe larg argumentele pentru care consider că s-a stabilit greşit în analiza instanţei de apel că terenul în litigiu ar fi unul imperativ expropriabil în considerarea unui pretins uz public, a unei pretinse folosinţe publice ori a unei pretinse afectaţiuni publice atribuite acestuia prin încadrarea sa urbanistică. Argumentele care infirmă aceste teze sunt şi cele care o infirmă pe aceea a unei pretinse fapte ilicite atribuite pârâtului prin decizia atacată, faptă omisivă constând în nedeclanşarea formalităţilor de expropriere a terenului reclamantului. În plus, în acord cu prevederile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, doar pentru terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria curţi-construcţii, proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, s-a prevăzut că, pentru a fi declarate spaţii verzi, este necesară îndeplinirea procedurii de expropriere, lucru firesc de vreme ce doar în cazul acestora încadrarea urbanistică "spaţii verzi" implică o schimbare a categoriei de folosinţă şi, în mod inerent, şi o schimbare în exerciţiul dreptului ori a beneficiilor aduse din acest exerciţiu.

- Partea finală a memoriului de recurs conţine critici cu privire la faptul că prin decizia instanţei de apel a fost acordată o despăgubire pentru o falsă lipsă de folosinţă în privinţa construirii asupra terenului reclamantului, care deţine un teren neconstruibil de plano întrucât are categoria de folosinţă arabil, reconstituit ca atare prin titlul emis în baza Legii nr. 18/1991. De aceea, recurentul-pârât acuză despăgubirea prin decizia instanţei de apel a unui prejudiciu eventual arătând că vârsta reclamantului şi simpla emitere a unui certificat de urbanism nu conferă credibilitate şi concreteţe intenţiei afirmate de a construi.

În ceea ce mă priveşte, consider că lipseşte din analiza instanţei de apel o evaluare concretă asupra dreptului ori aptitudinii reclamantului de a edifica pe terenul său, ca manifestare a atributelor posesiei şi folosinţei specifice dreptului de proprietate, aceasta hotărând ca reclamantul să fie despăgubit pentru un prejudiciu a cărui origine a văzut-o în "îngrădirea adusă dreptului apelantului-reclamant de către unitatea administrativ-teritorială, prin impunerea unui regim juridic ce limitează opţiunea firească a proprietarului de a se folosi de teren potrivit propriilor interese şi de a-i culege fructele, atât prin destinaţia acestuia ca spaţiu cu acces public nelimitat, cât şi prin funcţiunea restrânsă permisă de lege".

Modul în care instanţa de apel a realizat analiza cauzei - considerând eronat că prin încadrarea urbanistică în categoria spaţiu verde, fără nicio posibilitate reală şi legală de schimbare a ei, s-a adus o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, manifestată prin împiedicarea acestuia de a exercita atributele esenţiale ale acestui drept precum posesia şi folosinţa, situaţie asimilată unei exproprieri de fapt (aceasta fiind teza cercetată în cauză) - nu doar că a condus la un rezultat eronat, prin dezdăunarea reclamantului sub forma acordării unor prestaţii periodice permanente, apte ca în scurt timp să depăşească însăşi valoarea bunului (deşi se arată că ar fi menite să substituie exerciţiul folosinţei unui teren arabil care poate fi mai departe utilizat conform acestei categorii, potrivit celor anteior menţionate), dar a şi condus la o examinare incompletă a cauzei întrucât a rămas necercetată "ingerinţa" indicată de reclamant în cuprinsul cererii sale şi explicată cu trimitere la schimbarea cadrului legal dat de O.U.G. nr. 195/2005 prin adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 care a interzis, între altele, schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute ca spaţii verzi prin documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor ori strămutarea lor.

Or, tocmai lipsa acestei abilitări a fost văzută de reclamant ca fiind de natură a-i reduce semnificativ posibilitatea de a exercita dreptul de a dispune de bunul său şi de a-l folosi întrucât "nu voi putea să dispun de proprietatea mea în mod liber şi că nu pot să construiesc niciodată în interesul meu economic pe acesta".

E adevărat că, dimpreună cu aceste afirmaţii, reclamantul a invocat şi teza exproprierii de fapt a bunului ca urmare a lipsirii lui de toate atributele dreptului ori pe aceea a utilităţii publice atribuite bunului prin încadrarea urbanistică în categoria spaţii verzi, numai că, pentru motivele arătate, acestea au fost reţinute în hotărârea instanţei de apel cu încălcarea legii, în timp ce examinarea pretenţiilor reclamantului în cauzalitatea mai amplă a exproprierii de fapt a făcut neglijabilă cercetarea ingerinţei descrisă punctual de acesta cu referire la absenţa abilitării de a construi (care dă expresie doar uneia din manifestările atributului folosinţei), cea care, a oferit acestuia şi criteriul de determinare a prejudiciului încercat (criteriul chiriei de piaţă, raportat la un edificiu precum cel referit în certificatul de urbanism), susţinut constant în proces.

Examinarea completă a cauzei impunea însă, în mod necesar, cercetarea pretenţiilor reclamantului şi circumscris cauzei juridice mai restrânse (în raport cu aceea mai amplă a utilităţii publice ori a exproprierii de fapt a bunului său avută în vedere în analiza instanţei de apel) a cererii sale care, în esenţă, pretinde dezdăunarea pentru pierderea şansei ori a unei oportunităţi de a construi, determinată de o modificare a cadrului legal incident şi, deci, de o schimbarea opţiunilor legiuitorului atunci când a decis modificarea art. 71 din cuprinsul O.U.G. nr. 195/2005 prin adoptarea O.U.G. nr. 114/2007.

Întrucât o atare evaluare referitoare la existenţa/inexistenţa unui drept al reclamantului de a construi asupra terenului său nu s-ar putea realiza direct în recurs (instanţa de control judiciar nefiind abilitată cu evaluarea elementelor de fond ale litigiului), se impune admiterea căii de atac declarate de pârât, casarea deciziei din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare în acest scop.

Potrivit celor arătate anterior, HCGMB nr. 269/2000 de aprobare a PUG al Municipiului Bucureşti are natura juridică a unui act de reglementare a folosinţei bunurilor cărora acesta li se aplică, stabilind - diferenţiat pe zone şi subzone - funcţiunile admise, activităţile permise, modul şi limitele dreptului de a construi, reţinându-se că doar sub acest aspect el poate, eventual, influenţa conţinutul ori exerciţiul dreptului de proprietate.

De aceea consider că examinarea pretenţiilor reclamantului ar fi trebuit circumscrisă categoriei măsurilor de reglementare a folosinţei bunurilor în lumina alin. (2) al art. 1 din Primul Protocol adiţional al CEDO şi a art. 480 din C. civ. (ambele texte de lege fiind invocate ca temeiuri ale acţiunii sale), iar această analiză ar fi trebuit realizată cu luarea în considerare a următoarelor îndrumări:

- principiul de ordin constituţional potrivit căruia dreptul de proprietate nu este un drept absolut întrucât potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", iar art. 44 alin. (7) stipulează că "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului (…)" în timp ce, potrivit art. 480 din C. civ. de la 1864 proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă "în limitele determinate de lege".

- considerentele Deciziei CCR nr. 1416/2008 invocate prin cererea reclamantului şi prin decizia recurată - "Împrejurarea că în practică, aşa cum arată autorul excepţiei, pot apărea abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează să se pronunţe instanţele judecătoreşti ordinare, Curtea Constituţională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. De altfel, Curtea reţine că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare prin documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun"- nu constituie un temei juridic în sine al pretenţiilor deduse judecăţii, după cum au fost invocate în ambele acte procedurale menţionate, ci se impune ca în evaluarea situaţiei de fapt instanţa de judecată să identifice în concret abuzul autorităţilor ce a produs consecinţe prejudiciabile pentru proprietarul terenului, dacă un atare abuz ori o conduită ilicită poate fi identificată, neputându-se echivala adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 (aşadar opţiunea legiuitorului) cu un abuz întrucât activitatea legislativă pe care o exercită Guvernul în virtutea delegării sale (art. 108 alin. (4) din Constituţie) nu poate avea această conotaţie.

- examinarea ingerinţei acuzate trebuie să pornească de la caracteristicile concrete ale bunului reclamantului, anume de la categoriile de folosinţă şi cea urbanistică deţinute atât anterior, cât şi ulterior aprobării PUG prin HCGMB nr. 269/2000, dar şi în continuare, ulterior adoptării O.U.G. nr. 114/2007 pentru a stabili dacă în legătură cu acesta reclamantul este în măsură să invoce un prejudiciu dedus din pierderea unui drept ori doar din restrângerea sa (cel de a construi, ca una din formele de manifestare a atributelor posesiei şi folosinţei unui bun), dacă un atare drept a fost definitiv câştigat în privinţa bunului în litigiu ori dacă se discută despre o speranţă legitimă de a putea construi în viitor sau doar despre o oportunitate de moment; şi, mai departe, dacă pretinsul drept de a construi ar fi putut fi exercitat aşa cum arată reclamantul "conform intereselor sale economice" ori, dimpotrivă, conform tot unei reglementări a PUG, cu referire la regimul de utilizare permis de Regulamentul local de urbanism aferent PUG şi a celor posibile în baza Legii nr. 350/2001.

- nu în ultimul rând, instanţa de rejudecare trebuie să aprecieze legalitatea şi proporţionalitatea ingerinţei acuzate, dar să şi justifice eventuala imputabilitate a consecinţelor acesteia autorităţii pârâte Municipiul Bucureşti care a invocat că nu poate fi ţinută să răspundă pentru acte emise de CGMB (cu referire la hotărârea de aprobare a PUG) ori pentru acte normative adoptate de Guvern şi de respectarea cărora este la rândul său ţinută.