Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, la data de 21 aprilie 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, a solicitat următoarele:
1. obligarea Ministerului pârât la despăgubirea sa cu suma de 2.000 RON, daune materiale, şi 50.000 euro, plătibili în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând daune morale, ca urmare a suferinţelor reclamantului în urma atacului unui animal sălbatic specia urs, eveniment survenit la data de 30.08.2021;
2. obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aplicată la cuantumul despăgubirilor, calculată în principal de la data evenimentului, 30.08.2021, şi până la data plăţii efective, iar în subsidiar de la data cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective;
3. obligarea celor ce se vor opune acţiunii la plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 178 din 21 februarie 2023, Tribunalul Harghita, secţia civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor şi, în consecinţă, a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală, calculată începând cu data de 30.08.2021. Au fost respinse celelalte pretenţii şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 163 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în apel:
Prin decizia nr. 726/A din 29 noiembrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 178 din 21 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Harghita, şi, în consecinţă, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata către reclamantul A. a sumei de 4.590 RON, cu titlul de daune morale, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data evenimentului - 30 august 2021, până la data plăţii efective. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate şi a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe precum şi apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 septembrie 2022.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 726/A din 29 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 februarie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 29 februarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind numele şi domiciliul ales al recurentului, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convenţional al recurentului, avocat B. (împuternicire avocaţială - f.29); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 100 RON, în temeiul art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru .
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, cu consecinţa respingerii apelului formulat de pârât şi admiterea în tot a apelului formulat de către reclamant, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers, cât şi în apel.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a aplicat şi a interpretat în mod greşit prevederile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a Vânătorii şi a Protecţiei Fondului Cinegetic, normă neoperaţională la data prejudiciului, reducând în mod semnificativ sumele acordate de către prima instanţă cu titlu de compensaţii băneşti, consecinţa aplicării acestei prevederi legislative concretizându-se şi în omisiunea analizei criticilor de temeinicie aduse de către reclamant hotărârii de primă instanţă.
Cum obiectul cauzei constă în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul rezultat în urma atacului exemplarului de faună de interes cinegetic urs brun (Ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, asupra reclamantului, eveniment prejudiciabil survenit la 30.08.2021, recurentul consideră că în cauză nu poate opera modalitatea de stabilire a daunelor morale prevăzută în art. 131 din Legea nr. 407/2006, întrucât la data atacului nu existau adoptate normele metodologice de punere în aplicare a acestui text legal.
Legea nr. 13/2020, prin care a fost introdus art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, prevede la art. II că Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 şi 2 la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Evenimentul prejudiciabil a survenit la 30.08.2021, dată la care nu era adoptată hotărârea de guvern care să conţină modalitatea de acordare a despăgubirilor anterior evocată. Cum prejudiciul trebuia să fie reparat integral, prima instanţă de fond a considerat în mod corect că urmează să fie reparat în condiţiile dreptului comun, având în vedere că nu era complet cadrul legislativ.
În completarea textului de lege antemenţionat au fost adoptate H.G. nr. 3/04.01.2023, privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele şi/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 şi 2 la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 şi unele măsuri de punere în aplicare a acesteia, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 6 ianuarie 2023, inoperabilă în lipsa ordinului de ministru privind modalitatea de acordare a daunelor, precum şi Ordinul nr. 1656/13.06.2023, publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 569 din 23.06.2023: Modalitatea din 13 iunie 2023 de acordare a despăgubirilor prevăzute la art. 131 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006.
Cu toate că ulterior atacului şi sesizării instanţei au apărut normele respective, acestea nu puteau fi aplicate la cazul dedus judecăţii, având în vedere principiul neretroactivităţii, prin decizia recurată instanţa de apel echivalând în mod greşit zilele de inactivitate cu zilele de îngrijiri medicale.
Or, după apariţia modalităţii de acordare a daunelor morale ca urmare a Ordinului nr. 1656/13.06.2023, s-a conturat natura juridică a normei cuprinse la art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, aceea de instituire a unui principiu, regulă de drept prin care legiuitorul limitează daunele morale şi nu de normă tehnică precisă capabilă să fie aplicată.
În referire la Ordinul nr. 1656/13.06.2023, art. 8, Anexa, procesul-verbal de stabilire a despăgubirilor, cap. II pct. 2.2.1 lit. g), a) susţinut că proporţionalitatea prevăzută la art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 nu constă în relaţia de raportare a prejudiciului la zilele de inactivitate ale persoanei păgubite, ci se determină în funcţie de trei factori: l. zilele de inactivitate/incapacitate temporară de muncă a persoanei vătămate, 2. veniturile nete încasate de aceasta, conform ultimului document de plată a drepturilor salariale emis anterior momentului producerii atacului, 3. salariul minim brut pe ţară garantat în plată, utilizând regula de trei simplă.
Or, această modalitate de calcul nu poate fi aplicată, nefiind în vigoare la data prejudiciului, factorul de rând 3.salariul minim brut pe ţară garantat în plată neregăsindu-se în conţinutul art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, la data prejudiciului.
Aşadar, norma menţionată reţinută ca incidentă de către instanţa de apel, în lipsa modalităţii de punere în aplicare este imprecisă, poate fi considerată un principiu şi nu o normă tehnică, şi pentru că cuprinde un alt factor de referinţă, diferit, despre care nu se specifică dacă este net sau brut:
"Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate."
Raportat la starea factuală rezultă că instanţa de fond în mod corect a dat eficienţă dreptului comun atunci când a evaluat şi a stabilit cuantumul daunelor morale, fiind greşită soluţia instanţei de apel de admitere a apelului Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, recursul fiind întemeiat sub acest aspect.
A subiniat că modalităţile de limitare/stabilire şi evaluare a daunelor morale prevăzute în H.G. nr. 3/04.01.2023 şi Ordinul nr. 1656 din 18.04.202 nu pot fi aplicate în speţă, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile, făcând trimitere la art. 15 alin. (2) din legea fundamentală şi art. 6 alin. (2) C. civ. şi art. 103 din Legea nr. 71/2011.
Din punct de vedere cronologic, faptul generator de prejudiciu s-a produs la data de 30.08.2021, iar actele normative menţionate anterior au intrat în vigoare ulterior, la data de 06.01.2023 (H.G. nr. 3/2023), respectiv 23.06.2023 (Ordinul nr. 1656/2023).
Prin urmare, aplicarea normelor legale cuprinse în actele administrative normative anterior menţionate la cazul dedus judecăţii ar constitui în mod indiscutabil o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, având în vedere caracterul acestora de norme de drept material, iar nu de drept procesual.
A arătat că la aplicarea textului legal instanţa a omis că prevederea specială scapă din vedere unele forme ale prejudiciului moral, motiv pentru care, pentru ipotezele nereglementate, ar fi fost aplicabile prevederile generale din dreptul comun.
Prin coroborarea alin. (1) al art. 131 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, cu alin. (2), ar rezulta interpretarea conform căreia daunele morale la care se face referire vin să compenseze moral prejudiciul legat de starea de neputinţă a persoanei victimă a atacului de urs pe perioada inactivităţii. Cu privire la suferinţele psihice legate de rănile corporale, de afectarea sănătăţii, prejudiul de agrement, precum şi prejudicul estetic, daunele morale urmează a fi compensate prin raportare la dreptul comun în materie,
Chiar dacă legiuitorul prin completarea Legii nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, a scăpat din vedere ipotezele la care a făcut referire, nu înseamnă că acordarea daunelor morale pentru tipurile de prejudiciu nu este posibilă sau că acestea trebuie acordată global, ca parte a prejudiciului plafonat potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic.
A precizat că în cauză, prejudiciul moral s-a concretizat sub mai multe dimensiuni.
Pe de o parte, este evident că un eveniment de genul celui enunţat anterior cauzează o stare de şoc emoţional şi multiple suferinţe în plan psihic, constând în durerea cauzată de rănile fizice, dar şi de şocul emoţional care este de natură a se propaga în timp. în urma atacului, reclamantul a rămas cu o stare de depresie şi cu un sentiment de frică permanentă, fiind nevoit să apeleze la consiliere psihologică.
Mai mult, s-a concretizat un prejudiciu estetic, victima suferind în urma atacului multiple cicatricile permanente, care, chiar dacă nu se concretizează într-un prejudiciu estetic grav şi permanent, sunt vizibile şi cauzează reclamantului stări de nesiguranţă, ruşine şi rememorare a evenimentului tragic.
De asemenea, se poate observa existenţa unui prejudiciu de agrement din cauza fricii, dar şi a multiplelor afecţiuni medicale cauzate de atac reclamantul nu mai poate desfăşura activităţile recreative pe care le desfăşura cu plăcere înaintea atacului.
În egală măsură, prejudiciul de natură morală este amplificat de starea de neputinţă în care reclamantul s-a aflat, în urma atacului nemaifiind capabil să muncească şi să desfăşoare activităţile gospodăreşti şi recreative.
Instanţa de apel în mod greşit a stabilit că daunele morale prevăzute de legea specială trebuie acordate sub forma unei sume globale, întrucât legea nu poate fi extinsă dincolo de ipoteza ei, cu atât mai puţin cu cât este vorba despre suprimarea unor drepturi.
A mai considerat că instanţa de apel nu a avut în vedere că norma de la art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 încalcă prevederile internaţionale în materia drepturilor fundamentale, în sensul în care acordarea compensaţiilor băneşti în cauza pendinte reprezintă o garanţie a drepturilor fundamentale atinse, şi anume dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică, precum şi garantarea creanţelor împotriva statului.
Indiferent de modul de reglementare din legislaţia internă, protecţia drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv în componenta despăgubirilor pentru încălcările acestora trebuie interpretată în concordanţă cu pactele şi cu jurdisprudenţa internaţională, în baza art. 20 alin. (1) din Constituţia României, iar în caz de neconcordanţă ceea ce primează este dreptul internaţional, situaţie de excepţie de la principiul specialia generalibus derogant, întrucât jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat principiul judecării în echitate, evaluarea daunelor morale în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei şi principiul reparării integrale a prejudiciului.
Cu referire la principiul restitutio in integrum, şi cel al acordării unei satisfacţii echitabile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin Hotărârea din 13 iulie 2000 în cauza Scozzari şi Giunta c. Italiei. De asemenea, Curtea s-a pronuţat asupra daunelor morale în cauza Tolstoy Miloslavsky contra Regatului Unit, statuând că "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse", în mod evident plafonarea din textul de lege aplicat de prima instanţă fiind încălcate aceste principii.
În evaluarea prejudiciului moral, se are în vedere că atacul de urs a produs lezarea dreptului recurentului la viaţă prin punerea vieţii în pericol, a dreptului la integritate fizică, la sănătate, dar şi a dreptului la integritate psihică, creanţele împotriva autoritaţiilor statului care răspund pentru lezarea acestor valori de către speciile de faună protejate sunt garantate, astfel încât orice persoană are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, conform art. 22 din Constituţia României şi art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică) şi art. 44 alin. (1) din Constituţia României (creanţele împotriva statului).
Astfel, criteriul de bază în aprecierea prejudiciului moral nu poate fi cel prevăzut de legislaţia internă, modul de evaluare consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cel al judecării în echitate, luând în considerare importanţa şi intensitatea valorii morale lezate prin fapta prejudiciabilă.
A menţionat că prejudiciul de natură morală sau nepatrimonială în cauză, poate fi estimat şi dezdăunat prin prisma dispoziţiilor art. 1381, art. 1385, art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ., făcând trimitere şi la jurisprudenţa naţională (decizia nr. 2617/09.07.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1179/11.02.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală), instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului neoperând cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecând în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.
A considerat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit sintagma "zile de inactivitate", care nu trebuie interpretată în sens restrictiv, întrucât nici textul de lege nu restrânge sfera inactivităţii la zilele de îngrijiri medicale.
Zilele de inactivitate reprezintă o noţiune mai extinsă decât zilele de incapacitate temporară de muncă, sau cele de îngrijiri medicale acestea din urmă fiind incluse în sfera celei dintâi, fără a se limita, însă la acestea.
În lipsa unei definiţii legale sau a prevederii criteriilor de determinare a inactivităţii, la interpretarea sintagmei uzitate de legiuitor trebuie să avem, ca punct de plecare definiţia din DEX a termenului de inactivitate ca fiind lipsă de activitate, iar acest din urmă termen este definit ca ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva, de inactivitate.
În vederea determinării întregii perioade în care reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a desfăşura activitate, certificatul medico-legal nu este suficient, acesta făcând referire doar la perioada necesară pentru vindecare din punct de vedere chirurgical, după cum în mod corect a identificat prima instanţă.
Astfel, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere perioada reală de inactivitate, pe baza declaraţiilor de martori care confirmă că starea de şoc emoţional persista chiar şi la data audierii acestora în primă instanţă, stare psihică psihică ce a împiedicat partea să-şi desfăşoare activităţile zilnice curente.
Urmează însă a se constata că apelul declarat de către reclamant vizează critici de temeinicie a hotărârii, cu referire la modul în care prima instanţă a evaluat amploarea prejudiciului de natură morală în raport cu probele de la dosar, dar şi omisiunea primei instanţe de a analiza un mijloc de probă administrat în cauză, respectiv raportul de evaluare psihologică, aspect ce poate fi remediat decât printr-o rejudecare de către instanţa de apel.
A menţionat că raportul clinic general-interviu clinic şi monitorizare nr. 326/07.10.2022 este o probă deosebit de relevantă la evaluarea circumstanţelor cauzei, având în vedere că s-a invocat existenţa unui prejudiciu moral, iar pentru asigurarea efectivităţii unei căi de atac în raport cu o evaluare completă, soluţia de trimitere spre rejudecare este nu numai legală, ci şi oportună.
Astfel, faţă de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 79/2022, pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi dreptul persoanei la un proces echitabil, a solicitat ca rejudecarea apelului reclamantului să fie făcută de către instanţa de apel, aceasta fiind Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I-a civilă.
II.3. Apărările formulate în cauză:
II.3.1. Întâmpinarea:
La data de 15 aprilie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei atacate ca temeinice şi legale.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că instanţa de apel în mod întemeiat a admis apelul declarat de Minister şi a respins apelul formulat de reclamant reţinând că instanţa de fond în mod nelegal a înlăturat de la aplicare norma specială, respectiv Legea vânătorii şl a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006.
Astfel, în referire la art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006, a menţionat că daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut în cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate.
Norma specială instituită de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în considerarea caracterului de normă de excepţie, se va aplica în mod prioritar, ca formă de manifestare a regulii specialia generalibus derogant, motiv pentru care, în litigiul dedus judecăţii cuantumul despăgubirii la nivelul unui salariu minim pe economie obţinut de o persoană în activitate şi care se raportează la zilele de inactivitate.
Drept urmare, instanţa de apel în mod întemeiat a apreciat faptul că prejudiciul nepatrimonial suferit de recurentul-reclamant, ca urmare a evenimentului din data de 30 august 2021, trebuie reparat prin aplicarea dispoziţiilor legii speciale, incidenţa acestora neputând fi înlăturate.
Interpretarea dispoziţiilor speciale, prin prisma prevederilor art. 1349 alin. (3) C. civ., conduce la concluzia că în cazul daunelor morale cauzate prin atacul unui animal din speciile enunţate de anexele nr. 1 şi 2 din lege, despăgubirile morale nu se stabilesc potrivit dreptului comun, ci sunt guvernate de reglementări speciale, prin care este plafonat cuantumul despăgubirii la nivelul salariului în plată avut pentru zilele în care victima s-a aflat în inactivitate, respectiv raportat la salariul minim pe economie obţinut de o persoană în activitate, în cazul în care victima nu era salariată. Or, conform celor reţinute în scrisorile medicale emise de Spitalul Judeţean Gheorgheni, respectiv faptul ca reclamantul a beneficiat de 26-28 de zile de îngrijiri medicale, suma despăgubirilor, cu titlul de daune morale, după cum şi instanţa de apel în mod corect a reţinut, trebuie calculată raportat la salariul minim net pe ţară, garantat în plată conform art. 164 din Codul Muncii, respectiv 1.386 RON (aflat în plată la data atacului - 30.08.2021), pentru cele 26-28 de zile de inactivitate, conform raportului de expertiză medico-legală nr. Al-164 din 07 octombrie 2022, în care s-a reţinut că recurentul-reclamant nu a rămas cu infirmitate postraumatică, nici cu prejudiciu estetic grav şi permanent.
II.3.2. Răspunsul la întâmpinare:
Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.
La data de 20 mai 2024, prin poştă electronică, recurentul-reclamant a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, reiterând o parte din argumentele dezvoltate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 21 aprilie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 08 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.
II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia atacată este nelegală sub aspectul aplicării greşite a prevederilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, dispoziţii care privesc plafonarea daunelor morale, instanţa de apel reducând injust şi în mod semnificativ sumele acordate de către prima instanţă cu titlu de compensaţii băneşti.
Din această perspectivă, a arătat, sub un prim aspect, că actele normative prin care s-a stabilit modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 şi 2 la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute de art. II din Legea nr. 13/2020, respective, H.G. nr. 3/2023 şi Ordinul nr. 1656/2023 au intrat în vigoare ulterior producerii faptului generator de prejudiciu (30 august 2021), astfel că dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, introduse prin Legea nr. 13/2020, nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 alin. (2) C. civ. şi art. 103 din Legea nr. 71/2011.
Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl constituie solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru repararea prejudiciului produs reclamantului în urma atacului exercitat asupra sa de exemplarul de faună de interes cinegetic ursul brun (Ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, animal aflat în paza juridică a pârâtului. Eevenimentul s-a produs la data de 30 august 2021.
Referitor la dreptul substanţial aplicabil în speţă, reclamantul A. a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificat, şi, în completare, de prevederile art. 1375, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (2), art. 1387, art. 1391, art. 1392 şi art. 253 alin. (4) C. civ., în ceea ce priveşte repararea prejudiciului moral.
Prin urmare, din perspectiva cauzei juridice, reclamantul a învestit tribunalul cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" anormal al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, în eventualitatea producerii unui prejudiciu, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, precum şi a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.
Prin sentinţa civilă nr. 178 din 21 februarie 2023, Tribunalul Harghita, secţia civilă, admiţând în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata sumei de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzii legale, calculată începând cu data de 30 august 2021, în condiţiile prevăzute de art. 249 C. proc. civ., raportându-se la dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea faptului că deţine paza juridică a animalului, răspundere fundamentată pe normele prevăzute de art. 1381 alin. (1) şi art. 1391 C. civ.. A respins restul pretenţiilor legate de prejudiciul material, ca nedovedite.
Prima instanţă de control judiciar, prin decizia nr. 726A din 29 noiembrie 2023, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 178 din 21 februarie 2023 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, schimbând în parte această sentinţă, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 4.590 RON, cu titlu de daune morale, la care se va adaugă dobânda legală, calculată de la data evenimentului - 30 august 2021, până la data plăţii efective, reţinând că soluţia de respingere a pretenţiilor ce vizau prejudiciul material nu a făcut obiectul apelului exercitat de reclamant.
Ţinând cont de faptul că paza juridică a animalelor incluse în anexa 2 la Legea nr. 407/2006 revine Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, care este autoritatea centrală ce răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice, instanţa de apel a identificat incidenţa în cauză a art. 131 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 407/2006, în vigoare la data sesizării instanţei, ca normă specială ce se aplică prioritar, în virtutea regulii specialia generalibus derogant, acordând daune morale în cuantum de 4.590 RON, calculate prin raportare la salariul minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate (conform H.G. nr. 900/2023), proporţional cu zilele de inactivitate, respectiv 26-28 de zile de îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală depus în probaţiune, la care s-a adăugat dobânda legală, calculată de la data evenimentului (30 august 2021) până la data plăţii.
Analizând criticile de nelegalitate ce susţin inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, din perspectiva modalităţii de stabilire a despăgubirilor morale, critici ce se întemeiază pe împrejurarea că aceasta a fost reglementată prin acte normative de punere în aplicare a legii intrate în vigoare la o dată ulterioară producerii faptei prejudiciabile, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407/2006 soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice reprezintă o instituţie nou intrată în peisajul dreptului românesc, anterior acestui moment, repararea prejudiciilor la care se referă acest act normativ fiind supusă regimului juridic general al răspunderii civile obiective, instituit prin dispoziţiile de drept comun ale art. 1.375 şi urm. din C. civ.
În acest sens, art. 131 alin. (1)-(3) din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare prevede următoarele:
"(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.
(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate.
(3) În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării."
C. civ. (care constituie dreptul comun în materia obligaţiilor) a reglementat, încă de la intrarea sa în vigoare, în art. 1387 - 1393, problematica daunelor de tipul celor prevăzute de art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile acestuia aplicându-se, în materia reglementată de art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, ori de câte ori nu se derogă de la ele prin norma specială.
Aşadar, raportul dintre dispoziţiile ce reglementează acordarea daunelor morale pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale Legii nr. 407/2006, din cuprinsul acestui act normativ, şi dispoziţiile de drept comun din C. civ., este unul de la special la general, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, ceea ce înseamnă că pretenţiile de despăgubire întemeiate (de reclamant) pe consecinţele prejudiciabile cauzate de animalul aflat în paza juridică a intimatei pârâte trebuie analizate în raport de cerinţele normei speciale şi derogatorii, iar nu prin raportare la dispoziţiile de drept comun.
Legea nr. 13/2020, prin care a fost introdus art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, prevede la art. II că:
"Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagube sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 şi 2 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
Ca urmare, a fost adoptată H.G. nr. 3/04.01.2023, care, prin art. 10 a instituit criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, procedura de stabilire a despăgubirilor şi cea de contestare a deciziei emise în acest sens, după cum urmează:
(1) Cuantumul despăgubirilor în cazul atacurilor animalelor sălbatice asupra persoanelor fizice, soldate cu rănirea sau decesul acestora, se stabileşte conform prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, de o comisie constituită în acest sens, la nivelul structurilor prevăzute la art. 6 alin. (9) lit. a) şi b).
(2) La stabilirea despăgubirilor, în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:
1. în caz de vătămare corporală:
a) venitul net nerealizat de victimă, pe perioada incapacităţii temporare de muncă, de la momentul producerii incidentului;
b) salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în cazul în care persoana vătămată nu are calitatea de salariat la data producerii accidentului;
c) cheltuielile prilejuite de accident - cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate de exemplarul de faună cinegetică, cu tratamentul acesteia, pentru recuperare, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, dacă nu sunt suportate din fondurile asigurărilor sociale de sănătate, potrivit legislaţiei în vigoare;
d) daune morale proporţional cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate.
(3) Despăgubirile menţionate la alin. (1) se aprobă prin decizie a conducătorilor structurilor prevăzute art. 6 alin. (9) lit. a) şi b).
(4) Decizia prevăzută la alin. (3) poate fi contestată potrivit art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
(5) Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului vor aloca structurilor lor teritoriale fondurile necesare plăţii despăgubirilor aprobate prin decizia menţionată la alin. (3).
(6) În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului act normativ, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare aprobă, prin ordin al ministrului mediului, apelor şi pădurilor, modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute la art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Ulterior, prin Ordinul nr. 1656/13.06.2023, au fost stabilite în concret acţiunile şi responsabilităţile victimelor sau ale reprezentanţilor legali ai acestora, ale structurilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare, precum şi ale structurilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de constatare, evaluare, stabilire a răspunderii civile şi plată a despăgubirilor acordate în cazul atacurilor produse de exemplare ce aparţin speciilor de interes cinegetic prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Raportat la conţinutul lor concret, normele cuprinse în cele două acte notmative care au stabilit modalitatea de acordare a despăgubirilor în situaţiile de natura celei ce face obiectul prezentei cauze reprezintă legislaţie secundară care, fără a înlocui dispoziţiile Legii nr. 407/2006, permit doar punerea în aplicare a acesteia, în sensul că stabilesc modul în care prevederile actului normativ la care se referă vor fi efectiv puse în aplicare, cuprinzând, totodată, şi alte aspecte organizatorice privind implementarea acestora.
Ele nu derogă de la dispoziţiile Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, ci sunt în deplin acord cu acestea, respectând principiile generale de tehnică legislativă reglementate de Capitolul VII din Legea nr. 24/2000, şi, contrar susţinerilor recurentului reclamant, ele nu completează textul din legislaţia primară, respectiv art. 131 din Legea nr. 407/2006, instituind pentru prima dată regula limitării daunelor morale la o sumă proporţională cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, după caz, cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate, ci detaliază numai modalitatea concretă de calculare şi acordare a acestora.
În acest sens este de observant că textul art. 131 cuprindea deja instrumentele necesare punerii sale în aplicare, legiuitorul făcând referiri explicite la proporţionalitatea daunelor morale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, în cazul în care victima nu este salariată, la proporţionalitatea sumei acordate cu titlu de daune morale cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate, actele normative ulterioare neaducând niciun element de noutate sub acest aspect, ci având doar rolul de a detalia procedura ce trebuie urmată pentru acordarea daunelor morale, de a desemna organele implicate în operaţiunea de calculare şi acordare a daunelor, de a simplifica activitatea acestora, punând, totodată, la îndemâna persoanei nemulţumite de cuantumul sumei acordate cu acest titlu un mijloc de contester a deciziei emise în această procedură.
Or, câtă vreme legislaţia secundară nu introduce în legislaţie, pentru prima dată, instrumentele necesare punerii în aplicare a art. 131 din Legea nr. 407/2006, acestea existând ca atare în chiar conţinutul normei primare, nu se poate pretinde că, prin aplicarea modalităţii de acordare a despăgubirilor reglementate prin art. 131 din Legea nr. 407/2006 s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, pentru simplul fapt că H.G. nr. 3/04.01.2023 şi Ordinul nr. 1656/13.06.2023 sunt ulterioare momentului producerii prejudiciului.
Stabilirea daunelor morale se putea realiza chiar şi în lipsa normelor metodologice, respective, prin aplicarea directă a prevederilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 câtă vreme, potrivit celor deja arătate, textul menţionat prevede explicit sfera beneficiarilor dreptului la despăgubiri, precum şi modul de calcul, anume prin raportare la perioada de inactivitate, cu luarea în considerare a calităţii de salariat sau nesalariat, în funcţie de care se foloseşte drept criteriu de calcul salariul în plată sau salariul minim pe economie, după caz.
Ca atare, contrar susţinerilor recurentului reclamant, împrejurarea că normelor de aplicare a Legii nr. 407/2006 nu existau la data prejudiciului, fiind adoptate ulterior, nu conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006.
Relevantă, în acest sens, este şi decizia nr. 7/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care se arată că "nu se poate condiţiona acordarea unui drept sau spor prevăzut de lege pentru motivul că, în organizarea executării legii, autoritatea publică centrală nu respectă termenul stabilit în lege pentru emiterea ordinului de aprobare a normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, acest comportament al autorităţii contravenind principiului supremaţiei legii".(paragraful 55).
"Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligaţii legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor şi sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare." (paragraful 62).
Din perspectiva celor statuate prin decizia menţionată, aplicabile mutatis mutandis prezentei cauze, se observă că prevederile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 conţin suficiente elemente pentru determinarea şi acordarea daunelor morale, fără a fi nevoie de legislaţia secundară (norme), de vreme ce textul de lege prevede sfera beneficiarilor dreptului menţionat, precum şi calculul sumei prin raportarea numărului de zile de inactivitate la salariul în plată, respectiv la salariul minim pe economie, în cazul victimelor care deţin sau nu calitatea de salariat.
Este adevărat că, spre deosebire de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în cuprinsul căruia se are în vedere echivalentul salariului minim pe economie, H.G. nr. 3/04.01.2023 raportează daunele morale la echivalentul salariului minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate.
Nu se poate considera, însă, că înlocuirea noţiunii de salariu minim pe economie cu cea de salariu minim brut garantat ar echivala cu introducerea unui instrument nou de apreciere a cuantumului daunelor morale, de natură a justifica înlăturarea de la aplicare a normei în discuţie, câtă vreme, în esenţă, modalitatea de acordare a despăbubirilor nu a fost modificată, intenţia legiuitorului fiind în mod evident doar aceea de a înlătura ambiguitatea formulei iniţial alese şi discriminările ce puteau rezulta din aceasta, iar, pe de altă parte, raportarea despăgubirilor la salariul minim brut garantat îi este favorabilă reclamantului.
Astfel, indicând doar echivalentul salariului minim pe economie, fară a preciza dacă este vorba despre cuantumul brut sau net al acestuia, în condiţiile în care dreptul comun face această distincţie, norma din cuprinsul art. 131 era cel puţin nepotrivită putând conduce la vădita discriminare între categoria salariaţilor şi celelalte categorii de contribuabili care realizează venituri impozabile, caracterizate prin periodicitate şi aport personal în muncă şi pentru care daunele morale, în virtutea legii, s-ar fi calculat prin raportare la salariul minim pe economie, în condiţiile în care, fiind de strictă interpretare, textul nu ar fi permis judecătorului să se raporteze, prin analogie, la veniturile periodice de altă natură ale victimei.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de reclamant cu referire la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, acestea urmând a fi înlăturate ca atare.
Soluţia legislative referitoare la modalitatea de calcul a daunelor morale din cuprinsul normei citate permite victimei atacului produs de un exemplar din speciile de faună sălbatică, soldate cu rănirea sa, să obţină repararea prejudiciului moral încercat, ca urmare a unei cereri adresate unei instanţe constituite, cuantificarea prejudiciului nepatrimonial suferit, în modalitatea şi în raport cu criteriile stabilite de legiuitor, fiind obligatorie câtă vreme dispoziţiile legale cu caracter special ce o instituie sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că norma specială instituită de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în considerarea caracterului de normă de excepţie, se aplică în mod prioritar, ca formă de manifestare a regulii specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală), motiv pentru care în speţa dedusă judecăţii cuantumul despăgubirilor morale este guvernat de reglementările speciale ce plafonează cuantumul despăgubirii la nivelul unui salariu minim pe economie obţinut de o persoană în activitate şi care se raportează la zilele de inactivitate, susţinerile în sens contrar fiind nefondate.
Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant pretinde că la aplicarea textului legal în discuţie instanţa nu a observat că acesta scapă din vedere unele forme ale prejudiciului moral, împrejurare în raport de care consideră că, pentru ipotezele nereglementate, ar fi fost aplicabile prevederile generale din dreptul comun.
Cu alte cuvinte, recurentul consideră că prin prevederile speciale, legiuitorul a dorit să compenseze doar prejudiciul moral legat de starea de neputinţă a persoanei victimă a atacului de urs pe perioada inactivităţii, însă, câtă vreme prejudicial moral se poate concretiza sub mai multe aspecte/dimensiuni, ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, acesta se impune a fi reparat în conformitate cu regulile dreptului comun.
În mod evident, textul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, recunoaşte caracterul inerent al producerii prejudiciului moral în situaţia vătămării integrităţii fizice sau a sănătăţii, ca urmare a atacului unor exemplare de faună sălbatică, acesta stabilind în mod expres că în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.
Cu referire la daunele morale, alin. (2) al aceluiaşi articol explicitează în mod clar că ele vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate, ceea ce înseamnă că în acest caz particular al prejudiciilor cauzate de atacurile animalelor din speciile prevăzute în anexele 1 şi 2, legiuitorul a înţeles să restrângă sfera rezultatelor dăunătoare ce se impune a fi reparate doar la zilele de inactivitate pe care victima a trebuit să le suporte, în legătură directă cu atacul animalului sălbatic, acordându-i despăgubiri calculate în modalitatea anterior prezentată.
Or, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în norma specială reprezentată de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, categoriile de prejudicii - materiale şi morale - pe care autorităţile publice centrale care răspund de vânătoare şi/sau de mediu au obligaţia să le acopere în cazul angajării răspunderii acestora, nu se poate pretinde că angajarea răspunderii obiective a acestora din urmă ar fi posibilă şi dincolo de ele, respectiv pentru alte categorii de prejudicii ce ar putea rezulta din faptul vătămător reprezentat de atacul animalului sălbatic, răspundere ce ar trebui antrenată în temeiul normelor de drept comun.
Aşa cum s-a arătat şi anterior, incidenţa unei norme de drept speciale exclude de la aplicare normele cu caracter general iar, pe de altă parte, în speţă nu poate fi vorba despre o lacună a legii, din perspectiva reglementării prejudiciului moral ce se impune a fi reparat în cazul unei acţiuni de natura celei ce face obiectul prezentei cauze, ci despre un text de lege clar, ce exprimă voinţa neechivocă a legiuitorului de a reglementa într-o anumită manieră chestiunea în discuţie şi a cărui aplicare trebuie făcută fără a introduce distincţii pe care acesta nu le prevede, căci unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Noţiunea de prejudiciu moral în accepţiunea legiuitorului nu este folosită ca noţiune sui generis, ci include rezultatele dăunătoare directe ale atacului animalului sălbatic, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial care definesc personalitatea umană şi care, în acest caz particular, se referă doar la zilele de inactivitate cauzate de atacul animalului sălbatic.
Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticii ce reclamă încălcarea dispoziţiilor C. civ. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în contextul aplicării normei prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006.
În materia daunelor produse de speciile de faună cinegetică (urs), legiuitorul român a implementat o legislaţie specifică, prin adoptarea Legii nr. 407/2006, care trebuie aplicată cu prioritate faţă de dreptul comun, pentru că altfel s-ar recunoaşte posibilitatea părţilor de a opta pentru legea mai favorabilă, ajungându-se la situaţia inechitabilă în care situţii similare primesc un tratament juridic diferit.
Dacă legea generală este comună pentru o întreagă sferă de reglementare ceea ce înseamnă că acţionează în toate cazurile şi în orice materie, legea specială se aplică într-un domeniu mai restrâns, special determinat şi limitat la cazuri expres stabilite.
Prin urmare, legea specială are prioritate faţă de legea generală, este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare, nu poate fi aplicată prin analogie şi nu poate fi completată cu normele de drept comun.
Aşadar, recurentul-reclamant nu are un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun în materie, în acest sens pronunţându-se şi instanţa supremă prin decizia nr. 33/2008, într-un recurs în interesul legii, prin care a statuat că:
"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
În aceeaşi măsură nici trimiterea la jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului nu justifică aplicarea acesteia în cauză cu prioritate, faţă de legea specială.
În jurisprudenţa sa constantă, instanţa europeană a recunoscut libertatea fiecărui stat de a-şi reglementa propriile instituţii juridice şi a ţinut cont de marja de apreciere a acestora, dar şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia drepturilor nepatrimoniale, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Câtă vreme legiuitorul naţional a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate de atacurile animalelor sălbatice, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări generale, nu încalcă art. 20 alin. (1) din Constituţia România şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte deciziile de speţă pe care recurentul-reclamant le-a evocat cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte reţine că acestea nu pot constitui un reper de evaluare a legalităţii deciziei atacate ce formează obiectul controlului judiciar pendinte, întrucât practica judiciară nu constituie izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ., instanţa de judecată fiind suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, despăgubirile morale acordate fiind rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.
În consecinţă, nici aceste critici nu justifică admiterea căii de atac promovate.
Este întemeiată, însă, critica ce susţine interpretarea eronată de către instanţa de apel a sintagmei "zile de inactivitate" prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale de care partea a avut nevoie pentru recuperare, stabilit prin certificatul medico-legal depus la dosar şi care a condus, astfel, la stabilirea greşită a despăgubirilor morale ce i se cuvin reclamantului.
Astfel, deşi a reţinut în mod corect aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, care prevăd că " (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victim nu este salariată se va acorda o sumă proproţională cu echivalentul salariului minm pe economie obţinut de o persoană în activitate", iar la calculul prejudiciului nepatrimonial a luat în considerare salariul minim brut pe ţară garantat în plată obţinut de o persoană în activitate (conform H.G. nr. 900/2023), atunci când a stabilit întinderea efectivă a prejudiciului instanţa de apel a luat drept reper doar perioada destinată îngrijirilor medicale necesare tratării leziunilor traumatice, pe care a echivalat-o cu zilele de inactivitate la care se referă textul legal anterior menţionat, fără a explica, fără a prezenta raţionamentul logico juridic care a condus-o către această soluţie.
Înalta Curte constată că textul de lege nu oferă o definiţie a noţiunii "zile de inactivitate" şi nici nu prevede criteriile de determinare a inactivităţii, aşa încât, în lipsa unei definiţii legale, la interpretarea sintagmei uzitate de legiuitor trebuie avută în vedere definiţia dată de DEX termenului de inactivitate ca fiind "lipsă de activitate", precum şi a celui de activitate ca fiind "ansamblul de acte fizice, intelectuale şi morale făcute cu scopul obţinerii unui anumit rezultat, folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva".
Sintagma "zile de inactivitate" nu poate fi, deci, interpretată în sens restrictiv, ca referindu-se la numărul de zile de îngrijiri medicale de care partea a avut nevoie pentru vindecarea leziunilor suferite, câtă vreme noţiunile sunt total diferite iar din cuprinsul art. 131 nu rezultă că voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul realizării unei astfel de corelaţii.
Astfel, "zilele de îngrijiri medicale" reprezintă o noţiune abstractă prin care medicul legist cuantifică gravitatea leziunilor fizice suferite de victima unei agresiuni.
Severitatea leziunilor postraumatice, exprimată de medicul legist prin acordarea unui număr de zile de îngrijiri medicale, se raportează, între altele, la: durata tratamentului în regim de spitalizare, trăsăturile clinico-evolutive ale afecţiunii, tipologia leziunii şi localizarea acesteia, antecedentele medicale ale victimei, terapia aplicată, etc.
În doctrina medico-legală s-a precizat că "timpul de îngrijiri medicale nu coincide întotdeauna cu perioada de vindecare anatomică; vindecarea anatomică nu reprezintă neapărat o restabilire funcţională completă; timpul de îngrijiri medicale necesar vindecării nu coincide în mod obligatoriu, nici cu perioada de incapacitate de muncă, adică durata concediului medical, nici cu perioada de spitalizare."
Numărul de zile de îngrijiri medicale este calculat, de regulă, şi ţinând cont de baremele medico-legale care stabilesc durata medie a îngrijirilor medicale necesare fiecărei afecţiuni, bareme care au caracter orientativ pentru cei care evaluează aceste aspecte.
Or, toate aceste aspecte sunt de natură a demonstra că asimilarea noţiunii de zile de inactivitate din cuprinsul art. 131, cu zilele de îngrijiri medicale rezultate din certificatul medico-legal este greşită, prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză neputând fi calculat în funcţie de acest reper câtă vreme el reprezintă doar un indicator al gravitaţii leziunilor traumatice suferite de victimă, determinat print-un anumit mecanism care nu reflectă, însă, prejudiciul de natură psihologică suferit de victimă, prejudiciu care, de altfel, este exclus.
În aceste circumstanţe, având în vedere că stabilirea numărului zilelor de inactivitate nu poate fi făcută doar pe baza certificatul medico-legal, acesta făcând referire doar la perioada necesară pentru vindecare din punct de vedere chirurgical, se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în vederea determinării în concret a perioadei în care reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a desfăşura activitate, această chestiune având consecinţe directe asupra modului de stabilire a cuantumului sumei datorate de pârâtă în prezentul litigiu, cu titlu de daune morale.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va stabili perioada reală de inactivitate, luând în considerare nu doar impedimentele de ordin fizic, ci şi cele de natură psihică şi emoţională care l-au pus pe reclamant în imposibilitatea de a desfăşura o activitate ca urmare a atacului animalului sălbatic al cărui victimă a fost, precum şi toate celelalte elemente relevante ale cauzei, reanalizând probele administrate şi, dispunând, dacă va aprecia necesar şi în măsura în care acest lucru mai este posibil la acest moment, administrarea oricăror alte probe apreciate ca utile în stabilirea prejudiciului, întinderea şi conţinutul concret al probatoriului ce va fi administrat urmând a fi stabilite după punerea în discuţie a tuturor acestor aspecte, cu respectarea principiului contradictorialităţii.
Trimiterea cauzei spre rejudecare se impune în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale neputând fi realizată de către instanţa de recurs fără o reapreciere a probatoriului şi a elementelor de fapt ale cauzei, operaţiune inadmisibilă în examinarea legalităţii hotărârii apelate pe calea recursului.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 726/A din 29 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 726/A din 29 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.