Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, la data de 28 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară intervenit între părţi, autentificat sub nr. x din data de 22 iulie 2011 de BNP C., D. şi Asociaţii, pentru lipsa cauzei, cauză falsă şi cauză ilicită, raportat la dispoziţiile art. 966 C. civ. anterior.

În subsidiar, a solicitat să se dispună anularea contractului menţionat mai sus, motivat de vicierea consimţământului reclamantei la încheierea lui, prin dol, raportat la art. 953 C. civ. anterior.

Totodată, a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

La data de 6 iunie 2017, reclamanta a depus cerere completatoare prin care a solicitat să se constate nulitatea absoluta a aceluiaşi contract, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, raportat la dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. anterior. A solicitat, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., să se aibă în vedere soluţia reţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în decizia penală nr. 1887/A dată în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 649 din data de 27 februarie 2018, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/22.07.2011 de BNP C., D. şi asociaţii şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 16.493,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 373/A din data de 7 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 649 din data de 27 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., şi l-a obligat pe apelantul-pârât la plata sumei de 13.837,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 711 din data de 11 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 373/A din data de 7 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

I.5. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1672 din data de 9 iunie 2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare de timbru achitate în apel şi recurs, în cuantum total de 11.226 RON, luând act de faptul că pârâtul a solicitat cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat pe cale separată.

I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 996 din data de 20 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1672 din data 9 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 996A din data de 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 28 septembrie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 3 octombrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin aceeaşi rezoluţie s-a stabilit în sarcină recurentei-reclamante obligaţia de plată a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 5.513 RON.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea de şedinţă din data de 21 noiembrie 2023, a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenta-reclamantă şi a dispus reducerea taxei judiciare de timbru de la suma de 5.513 RON la suma de 2.000 RON, eşalonând plata acesteia în 4 rate lunare egale, a câte 500 RON fiecare, ce urmau a fi achitate în data de 15 a fiecărei luni calendaristice, începând cu luna decembrie 2023.

La data de 14.02.2024 recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus la dosarul cauzei dovezile de plată a taxei judiciare de timbru în sumă totală de 2.656 RON .

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 aprilie 2024 a fost admis în principiu recursul formulat de recurenta-reclamantă şi a fost fixat primul termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării pe fond a căii de atac.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a respins apelul pe care l-a declarat, menţinând soluţia tribunalului, fără a stărui în aflarea adevărului, astfel cum prevede art. 22 C. proc. civ., prin îndeplinirea rolului său activ.

Sub un prim aspect, a criticat dispoziţia instanţei de apel de respingere a probei testimoniale, susţinând că aceasta nesocoteşte dispoziţiile art. 249-250 şi pe cele ale art. 255 raportat la art. 22 C. proc. civ.

Recurenta consideră că respingerea cererii de audiere a martorului, care a putut constata direct activitatea de camătă, i-a încălcat un drept esenţial, respectiv acela de a administra o probă relevantă, legată direct de un aspect dedus judecăţii cu privire la nulitatea contractului.

Legiuitorul, prin art. 22 C. proc. civ., a impus instanţei să exercite un control şi să aprecieze efectiv, în lumina dispoziţiilor legale şi a bunelor moravuri, asupra probelor propuse, astfel încât să poată efectua o judecată corectă, respectând principiul unei judecăţi echitabile.

Recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel motivat de faptul că a fost pronunţată fără să se cerceteze dacă proba testimonială nu era cumva indispensabilă exerciţiului efectiv al dreptului său la o judecată echitabilă în contextul în care respingerea ca neutilă a probei testimoniale poate ridica probleme chiar pe tărâmul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, mai ales când circumstanţele cauzei sunt de aşa natură încât nu permit un alt mijloc de probă şi o astfel de probă devine singura sursă de informaţii despre un pretins fapt.

Recurenta-reclamantă susţine că respingerea singurei probe care putea demonstra fapta ilicită şi fraudarea legii, îi încalcă dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Natura activităţii de împrumut cu camătă implică imposibilitatea dovedirii acesteia cu înscrisuri, persoanele care desfăşoară o asemenea activitate luându-şi toate măsurile de precauţie pentru a nu fi identificată activitatea ilicită, iar modul de acţionare al acestor persoane face ca la încheierea contractului să nu participe terţe persoane ce ar putea confirma luarea împrumutului cu camătă, contrar legislaţiei ce reglementează dobânda. Persoana care a determinat direct şi incontestabil faptul că împrumutul a fost cu camătă, respectiv cu dobândă nelegală, a fost persoana care s-a ocupat parţial de cercetări, singurul motiv pentru care nu a fost aplicată o pedeapsă fiind lipsa incriminării faptei la data săvârşirii acesteia. Lipsa incriminării nu înlătură însă cauza de nulitate a contractului, astfel că în mod injust instanţa de apel a respins audierea martorului propus, iar menţinerea unui astfel de contract este contrară însuşi principiului de înfăptuire a justiţiei şi înlătură încrederea în apărarea reală a drepturilor cetăţenilor.

Recurenta consideră că admisibilitatea probei testimoniale cu martorul propus trebuia analizată prin prisma motivelor de apel şi a motivelor din cererea de chemare în judecată, raportat şi la celelalte probe din dosar, astfel încât să poată fi aflat adevărul. Mărturia unei persoane corelată cu răspunsurile la interogatoriu, înregistrările şi actele provenite din dosarul penal ar fi condus la o judecată corectă a cauzei.

Recurenta a arătat că în speţă este vorba despre un împrumut cu camătă, suma înscrisă în contract fiind mai mare deoarece includea dobânda. Chiar intimatul-pârât a afirmat deseori că ar mai fi avut nevoie de 100.000 Euro, însă suma de 174.800 Euro, menţionată în contract, nu acoperă suma la care se face referire, dacă se ţine cont că ar fi trebuit să îi restituie suma de 80.000 Euro lui E..

În realitate, a împrumutat suma de 50.000 Euro de la E. şi a fost nevoită să îi restituie suma de 80.000 Euro. Suma avea dobândă de 7% pe lună, urmând ca dobânda pentru 10 luni să fie 30.000 Euro, împrumutul fiind acordat pentru perioada iulie 2011-mai 2012, aspect care reiese din modul de restituire a împrumutului stipulat în contract.

În ceea ce priveşte împrumutul luat de la intimatul-pârât B., recurenta-reclamantă indică faptul că acesta a fost acordat cu aceeaşi dobândă de 7%, fiindu-i restituită numitei E. doar suma de 51.400 Euro şi nu suma de 80.000 Euro deoarece aceasta a fost restituită mai repede decât termenul prevăzut prin contractual de împrumut. La această sumă s-a adăugat şi suma de 100.000 Euro de care avea nevoie recurenta pentru ritual, plus suma necesară taxelor notariale şi de publicitate imobiliară.

Raportat la situaţia de fapt a speţei, recurenta a solicitat să se constate că dobânda a fost calculată la suma de 151.400 Euro, la care se adăugau taxele notariale de aproximativ 1.513 Euro; prin adăugarea dobânzii se ajungea la suma de 174.321 Euro, diferenţa până la suma de 174.800 Euro fiind alte taxele pe care le-a achitat la acea dată, tot la notar, dar care nu rezultă din contractul de împrumut.

Pe tot parcursul cercetărilor dar şi pe parcursul prezentului dosar a arătat că dobânda a fost de 7% şi a precizat că nu a pus mâna pe bani, presupunând că suma respectivă se afla în pungile ce trebuiau utilizate în ritual.

Concluzionând, recurenta consideră că respingerea probei testimoniale a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 249, 250 şi 255 C. proc. civ.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel pentru greşita interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv a art. 1576 C. civ. vechi, motivat de faptul că din administrarea probelor nu a rezultat remiterea sumei înscrise în contract.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1576 din vechiul C. civ. şi ale art. 5 din O.G. nr. 9/2000, potrivit cărora "în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.", recurenta a arătat că din calculul anterior prezentat rezultă că dobânda depăşea dobânda prevăzută de O.G. nr. 9/2000, acesta fiind motivul pentru care contractul a fost încheiat pe o sumă ce cuprindea dobânda, asigurându-se în acest fel şi achitarea datoriei către F., concubinul lui G..

Recurenta-reclamantă susţine că din înscrisurile depuse la dosar se poate observa că intimatul-pârât avea datorii către F., concubinul lui G., astfel că, în realitate, intimatul-pârât era ajutat să îşi plătească datoria către F. prin inserarea unei sume mai mari în contract, ceea ce îi permitea să facă rost de bani fără a acorda în realitate un împrumut.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că ar fi fost remisă integral suma de bani înscrisă în contract deoarece în cazul încheierii contractului a cărui anulare o solicită nu s-a procedat la fel ca în cazul primului contract când suma de bani a fost împachetată în pungi de plastic şi aruncată în lac. Recurenta susţine că soluţia instanţei de apel nu se sprijină pe niciun mijloc de probă, nici măcar pe declaraţia martorului propus de intimatul-pârât, H., care nu a afirmat niciodată că recurenta a primit respectiva sumă de bani.

Or, atât timp cât nu se poate afirma că a fost remisă exact suma înscrisă în contract iar în cauză există indicii că a fost un împrumut cu camătă, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, deşi s-a simulat un contract legal, poate fi reţinută frauda la lege, împrumutul contractat fiind o modalitate de eludare a dispoziţiilor imperative din materia obligaţiilor civile privitoare la plată.

Fraudarea legii este unul din scopurile pentru care este utilizată simulaţia, în speţă simularea împrumutului sumei de 174.800 Euro, doctrina statuând că, în acest caz, simulaţia este sancţionată cu nulitatea absolută.

Intimatul-pârât nu a putut face dovada că deţinea suma de bani ce ar fi fost acordată recurentei cu titlu de împrumut astfel că, în lipsa unei dovezi, este discutabilă afirmaţia martorului audiat, mai ales că, din probatoriul administrat în dosarul penal, reiese contrariul celor afirmate de acesta. Totodată, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că intimatul pârât avea o datorie la F., concubinul lui G., rezultând o legătură strânsă între aceştia şi intimatul pârât, anterioară încheierii contractului a cărui anulare se solicită.

Prin cea de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 966 C. civ., precum şi a celor ale art. 953 din vechiul C. civ.

În susţinerea acestui motiv, recurenta arată că, deşi clauzele contractuale s-au format aparent prin consimţământul părţilor, au fost fondate pe o cauză falsă, iar, în acord cu prevederile art. 966 C. civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect.

Vicierea consimţământului atrage sancţiunea nulităţii contractului; pentru constatarea acestei vicieri instanţa trebuia să analizeze şi să ţină cont de toate probele administrate în dosar, chiar dacă dovezile proveneau din dosarul penal, acele probe putând fi valorificate de instanţa civilă, câtă vreme au fost câştigate în dosarul penal şi au fost obţinute cu respectarea principiului loialităţii administrării probelor, principiu prevăzut de art. 101 C. proc. pen.

Probele sunt obţinute legal în dosarul penal, iar acestea, prin natura lor, nu pot fi readministrate de către instanţa civilă, respectiv transcrierea convorbirilor telefonice şi procesele-verbale întocmite ce redau activitatea de supraveghere a intimatului-pârât, probe ce sunt încheiate de către o autoritate competentă, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin decizia nr. 711/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a referit la înlăturarea probelor din dosarul penal, ci la faptul că instanţele de fond şi apel nu au făcut referire directă la probele administrate, considerând că decizia penală nr. 1887/A din data de 14 decembrie 2016 ar avea autoritate de lucru judecat în privinţa aspectelor de fapt ce se impunea a fi lămurite în prezenta cauză.

Astfel, pe lângă înscrisurile depuse la dosar, înscrisuri ce nu au fost contestate chiar dacă provin din dosarul penal, a fost administrată proba cu interogatoriul şi a fost audiat martorul H. care a fost şi el inculpat în dosarul penal referitor la faptele săvârşite de cele două vrăjitoare şi grupul lor infracţional. Martorul propus de intimatul-pârât nu a confirmat remiterea sumei înscrise în contract, menţionând că ar fi fost dată o sumă mult mai mare. În aceste condiţii, recurenta consideră că declaraţia martorului trebuie cenzurată, având în vedere că el însuşi a fost inculpat într-un dosar disjuns, constatându-se participarea sa la astfel de fapte.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a reţinut că faptele provin de la celelalte persoane, ignorând răspunsul la interogatoriu al intimatului-pârât şi înscrisurile provenind din dosarul penal care confirmă colaborarea dintre intimatul-pârât şi G.. Consideră că cel puţin pentru confirmarea acestei colaborări putea fi audiat martorul propus de ea în contextual în care prin hotărâre se reţine că nu au fost probate afirmaţiile deşi există înscrisuri la dosar iar proba testimonială propusă a fost respinsă.

Prin memoriul de recurs reclamanta a mai susţinut şi faptul că motivarea conform căreia dolul nu provine de la intimatul-pârât şi că acesta nu avea cunoştinţă de respectivul dol este contrazisă de dovezile din dosarul penal, dovezi ce trebuie coroborate cu celelalte dovezi administrate în prezenta cauză. Conform răspunsului la interogatoriu, întrebarea nr. 5 şi întrebarea nr. 11, intimatul-pârât recunoaşte că ar avea o datorie la concubinul lui G., persoană care i-a cerut reclamantei suma de 100.000 Euro pentru ritual, iar acest lucru se coroborează cu faptul că intimatul-pârât nu avea niciun venit şi nu deţinea astfel de sume, motiv pentru care G. i-a dat cei 50.000 Euro pe care recurenta-reclamantă i-a luat anterior de la E., la care s-a adăugat o sumă de bani pentru cocoşei, bani cu care s-a prezentat la notariat acordând presupusul împrumut.

Recurenta-reclamantă mai susţine că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că declaraţiile sale sunt contradictorii, fără a lua în considerare faptul că şi ea, recurenta, a înţeles abia după încheierea contractului că a fost înşelată, formulând, în acest sens, plângere penală.

A susţinut că nu a pus niciodată mâna pe bani, că niciunul dintre martori nu a putut declara că suma de 174.800 Euro a fost dată şi numărată în biroul notarial, faptul că s-au săvârşit fapte ce intră sub incidenţa legii penale rezultând şi din mărturisirea unuia dintre inculpaţi, I..

Recurenta consideră că, din coroborarea tuturor probelor se poate observa că nu i-a fost acordată suma menţionată în contractul de împrumut şi că actul este lovit de nulitate absolută, motiv pentru care se impune admiterea recursului şi casarea hotărârilor pronunţate în cauză.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

În termen legal, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală.

Totodată, în temeiul art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că partea adversă nu a formulat critici care să poate fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul căii de atac, în esenţă, combătând afirmaţiile părţii adverse, intimatul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile art. 249, art. 250 şi art. 255 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 22 din acelaşi act normativ, atunci când a respins proba testimonială, şi nici nu a interpretat eronat prevederile art. 1576 C. civ. de la 1864, pe motiv că, din probatoriu, nu ar fi rezultat remiterea sumei înscrise în contract.

De asemenea, a apreciat că este nefondat şi motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel ar fi interpretat greşit art. 966 şi art. 953 C. civ. de la 1864.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 6 decembrie 2023 (potrivit menţiunii de pe procesul-verbal aflat la dosarul de recurs), iar aceasta, prin intermediul poştei electronice, a depus la data de 18 decembrie 2023, ora 1618, răspuns la întâmpinare .

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, susţinând că, prin cererea de recurs, a formulat critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimatul-pârât pe fondul recursului, apreciind că acestea sunt neîntemeiate şi reluând aspecte arătate prin cererea de recurs.

II.3 Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 996A din data de 20 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Totodată prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a reţinut, referitor la excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât B., că sancţiunea nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., intervine doar în situaţia în care cererea de recurs nu cuprinde motivarea căii de atac sau dacă partea supune analizei instanţei doar critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau care nu au fost invocate cu respectarea cerinţelor reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., situaţie care nu se verifică în prezenta speţă.

A fost fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În cadrul primului motiv de recurs, recurenta reclamantă critică dispoziţia instanţei de apel de respingere a probei testimoniale, susţinând, pe de o parte, că aceasta nesocoteşte dispoziţiile art. 249-250 şi pe cele ale art. 255 raportat la art. 22 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că îi încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, audierea martorului era singura probă care putea dovedi fapta ilicită şi fraudarea legii.

Or, instanţa de apel a respins proba fără a avea în vedere că natura activităţii de împrumut cu camătă implică imposibilitatea dovedirii acesteia cu înscrisuri, iar persoanele care desfăşoară o asemenea activitate îşi iau toate măsurile de precauţie pentru a nu fi identificată practica ilicită, nepermiţând ca la încheierea contractului să participe terţe persoane ce ar putea confirma luarea împrumutului cu camătă, contrar legislaţiei ce reglementează dobânda.

Recurenta reclamantă susţine că singura persoană care a stabilit în mod direct şi incontestabil faptul că împrumutul a fost cu camătă, respectiv cu dobândă nelegală, a fost persoana care s-a ocupat parţial de cercetările penale, astfel că admisibilitatea probei testimoniale trebuia analizată prin prisma motivelor de apel şi a motivelor din cererea de chemare în judecată, raportat şi la celelalte probe din dosar.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenta şi-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile formulate se circumscriu, în realitate, motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură referitoare la admisibilitatea şi aprecierea probelor, precum şi a unor principii ce guvernează procesul civil.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează dispoziţia instanţei devolutive de respingere a probei testimoniale solicitate de reclamantă în calea de atac a apelului se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În concret, din verificarea dosarului de apel rezultă că, la termenul din data de 13.06.2023, primul termen acordat în calea devolutivă de atac, în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanta a solicitat, alături de proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul intimatului-pârât, proba testimonială, precizând, la solicitarea instanţei, că martorul propus este procurorul care a efectuat cercetarea penală în "dosarul vrăjitoarelor".

În urma deliberării, Curtea de Apel a admis proba cu înscrisuri dar a respins proba testimonială apreciind că, atât timp cât nu este vorba de un martor ocular, în sensul C. proc. civ., care să fi aflat în mod direct faptele ce se solicită a fi probate, ci despre procurorul de caz, care a apărut în lanţul juridic ulterior săvârşirii acestora, administrarea probei nu este utilă cauzei.

În opinia recurentei, această dispoziţie a instanţei de apel cu privire la caracterul neutil al probei propuse nesocoteşte dispoziţiile art. 249-250 şi pe cele ale art. 255 raportat la art. 22 din C. proc. civ. şi îi încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Criticile sunt nefondate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 258 alin. (1) în referire la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviinţează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii şi dacă pot duce la soluţionarea procesului (sunt utile cauzei).

Înainte de a fi încuviinţate, probele propuse în condiţiile reglementate de C. proc. civ. trebuie puse în discuţia părţilor, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil, înscrise în art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

Asupra încuviinţării probelor instanţa se pronunţă printr-o încheiere preparatorie, conform art. 258 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul putând admite sau respinge probele propuse de părţi, după cum apreciază cu privire la concludenţa, utilitatea şi necesitatea acestora în proces.

Potrivit textului legal menţionat, încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

În egală măsură, dat fiind faptul că nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a fi argumentată, respingerea unei probe solicitate trebuie, la rândul ei, motivată, prin raportare la cerinţele impuse de art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul reperelor enunţate, Înalta Curte constată că, în speţă, cererea de administrare de probe formulată de reclamantă în calea devolutivă de atac a fost respinsă motivat de către instanţa de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerinţele impuse de prevederile art. 255, 258 şi 479 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că proba testimonială nu era utilă cauzei.

Astfel, în condiţiile în care aprecierea asupra utilităţii probelor solicitate a fost realizată prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat în cauză şi, în special, la teza probatorie pe care apelanta reclamantă a precizat că doreşte să o demonstreze, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură referitoare la admisibilitatea probelor şi nici a dreptului la apărare al reclamantei.

Instanţa de apel a prezentat în cuprinsul încheierii din data de 13.06.2023 raţionamentul logico-juridic prin care a ajuns la soluţia respingerii probei propuse prin cererea de apel, arătând că, atât timp cât persoana propusă ca martor nu a perceput în mod direct faptele a căror dovedire se urmăreşte, ci a luat cunoştinţă de ele în calitate de procuror, în cadrul cercetărilor penale efectuate în dosarul constituit ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamantă, audierea sa nu este utilă cauzei.

Considerente similare se regăsesc şi în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel subliniind că proba testimonială a fost respinsă întrucât martorul propus nu a fost martor ocular, ci procurorul de caz din dosarul penal, care, aşa cum a arătat chiar apărătorul apelantei-reclamante, nu a luat cunoştinţă de activităţile pârâtului decât cu ocazia formulării plângerilor penale, deci ulterior momentului încheierii contractului a cărui anulare se solicită.

Aceste aserţiuni constituie o dovadă a faptului că susţinerile şi mijloacele de apărare pe care reclamanta le-a formulat, respectiv, le-a propus prin cererea de apel au fost serios examinate, instanţa de apel făcând vizibile raţiunile şi argumentele pentru care proba testimonială nu a putut fi primită, cu respectarea întru totul a prevederilor legale referitoare la încuviinţarea probelor şi la administrarea acestora, proba fiind respinsă motivat în considerarea caracterului inutil al acesteia în rezolvarea cauzei, faţă de împrejurarea că martorul propus nu a perceput în mod direct faptele în legătură cu care urma să fie ascultat.

Motivarea soluţiei adoptate, deşi sumară, este suficientă, clară şi concisă, de natură a explica măsura dispusă, în concordanţă cu dispoziţiile procedurale incidente.

Deşi recurenta susţine că prin respingerea probatoriului propus a fost în imposibilitatea de a dovedi situaţia de fapt, Înalta Curte reţine că aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probei testimoniale solicitate în apel, respinsă de instanţă, nu pot fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia Înalta Curte nu poate cerceta decât dacă instanţa devolutivă a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea, încuviinţarea şi analiza probelor.

Este adevărat că recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 249, art. 250, art. 255 şi art. 22 C. proc. civ., însă, în concret, nu a formulat nicio critică de nelegalitate a deciziei atacate, limitându-se la a face trimitere la aceste norme procedurale fără a arăta modalitatea în care au fost nesocotite.

Or, această simplă afirmaţie nu demonstrează prin ea însăşi caracterul nelegal al deciziei atacate şi nu justifică incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., după cum nu obligă instanţa de control judiciar la efectuarea vreunei analize câtă vreme recurenta nu a arătat modalitatea în care instanţa de apel a încălcat textul legal invocat.

Este corectă afirmaţia recurentei în sensul că art. 22 C. proc. civ. impune judecătorului să exercite un rol activ în aflarea adevărului şi determinarea exactă a raporturilor dintre părţi, însă, în materie probatorie trebuie îndeplinită cerinţa pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor pentru soluţionarea cauzei. De aceea, chiar dacă părţile solicită probe, instanţa este suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludenţa şi pertinenţa acestora în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, faptul că instanţa de apel a respins o parte din probele solicitate de reclamantă în calea devolutivă de atac, nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., câtă vreme instanţa a apreciat că proba testimonială nu este utilă cauzei şi a înlăturat-o motivat, aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului neputând fi cenzurată pe calea recursului. Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate şi vor fi înlăturate ca atare susţinerile recurentei în sensul că instanţa a respins proba testimonială în mod arbitrar, fără a ţine cont de faptul că aceasta era indispensabilă exerciţiului efectiv al dreptului reclamantei la o judecată echitabilă.

Cât priveşte susţinerea că instanţa era obligată să examineze probatoriul propus prin prisma motivelor de apel şi a motivelor din cererea de chemare în judecată, raportat şi la celelalte probe din dosar, mărturia unei persoane, corelată cu răspunsurile la interogatoriu, înregistrările şi actele provenite din dosarul penal fiind de natură a conduce la concluzia că împrumutul a fost dat cu camătă, Înalta Curte constată că, deşi recurenta a subsumat-o unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate, în realitate, ea exprimă doar nemulţumirea părţii faţă de modul în care instanţa a analizat şi interpretat materialul probator şi situaţia de fapt, aspect ce rezultă cu evidenţă din dezvoltarea ulterioară a acestei critici.

Astfel, recurenta a arătat că în speţă este vorba despre un împrumut cu camătă, suma înscrisă în contract fiind mai mare deoarece includea dobânda, că, în realitate, a împrumutat suma de 50.000 Euro de la E. dar a fost nevoită să îi restituie suma de 80.000 Euro întrucât aceasta includea şi dobânda de 7% pe lună, adică încă 30.000 Euro, corespunzător perioadei de 10 luni pentru care împrumutul a fost acordat (iulie 2011-mai 2012), că şi împrumutul luat de la intimatul-pârât B. a fost acordat cu aceeaşi dobândă de 7%, fiindu-i restituită numitei E. doar suma de 51.400 Euro şi nu suma de 80.000 Euro deoarece aceasta a fost restituită mai repede decât termenul prevăzut prin contractual de împrumut, şi că, la aceasta, s-a adăugat şi suma de 100.000 Euro de care recurenta avea nevoie pentru ritual, plus suma necesară taxelor notariale şi de publicitate imobiliară.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus arătate că, fără a releva, în concret, niciun aspect de nelegalitate susceptibil de a fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta opune, doar, aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele şi concluzia la care ar fi trebuit, în opinia sa, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidenţa cazurilor de recurs reglementate de textul legal menţionat, care presupun existenţa unor încălcări ale regulilor de procedură ori ale normelor de drept material, ipoteze ce nu au fost demonstrate în cauză.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, aprecierea probelor fiind operaţiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile şi observaţiile părţilor să fie cu adevărat reţinute, adică analizate corespunzător de către instanţa de judecată, ceea ce înseamnă că instanţa are obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de a le aprecia relevanţa, potrivit principiului mai sus menţionat. Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile reclamantei nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunţite a probelor şi a situaţiei de fapt, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reţine nici o eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă primului motiv de recurs urmând a fi înlăturate în totalitate, ca neîntemeiate.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.

În esenţă, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1576 din vechiul C. civ. câtă vreme, pe de o parte, din probatoriul administrat nu a rezultat remiterea sumei înscrise în contract, iar, pe de altă parte, există indicii că a fost un împrumut cu camătă, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, deşi s-a simulat un contract legal, astfel că se poate reţine frauda la lege.

Făcând trimitere la calculul anterior prezentat, recurenta solicită să se constate că dobânda percepută de intimatul pârât depăşea dobânda prevăzută de O.G. nr. 9/2000, acesta fiind motivul pentru care în contract a fost trecută o sumă ce cuprindea şi dobânda, asigurându-se în acest fel şi achitarea datoriei pe care intimatul o avea către F., concubinul lui G..

A precizat că, în cazul încheierii contractului a cărui anulare o solicită nu s-a procedat la fel ca în cazul primului contract când suma de bani a fost împachetată în pungi de plastic şi aruncată în lac, astfel că, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că ar fi fost remisă integral suma de bani înscrisă în contract.

Recurenta susţine că soluţia instanţei de apel nu se sprijină pe niciun mijloc de probă, nici măcar pe declaraţia martorului propus de intimatul-pârât, H., care nu a afirmat niciodată că recurenta a primit respectiva sumă de bani.

Pe de altă parte, pârâtul nici nu a putut face dovada faptului că deţinea suma de bani pe care a acordat-o cu titlu de împrumut.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât, aşa cum s-a arătat şi anterior, nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susţinerile recurentei reclamante referitoare la remiterea sumei de bani, la pretinsele datorii pe care intimatul pârât le avea faţă de F., la lipsa dovezilor că intimatul deţinea suma de bani pe care a acordat-o cu titlu de împrumut şi la modul în care aceste aspecte de fapt ar fi trebuit să fie valorificate de către instanţa devolutivă nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurenta nu a indicat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat încălcarea de către instanţa de apel a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., aceasta fiind nemulţumită doar de concluzia la care a ajuns instanţa, în sensul că, în realitate, reclamanta a primit suma de bani ce a făcut obiectul contractului de împrumut a cărui anulare se solicită, parte din ea stingând datoria de 80.000 euro către E., iar cealaltă parte fiind remisă lui G., care nu a contestat primirea sumei de 100.000 euro.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu poate fi reevaluată de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor administrate şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt reţinută în apel, situaţie ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanţa a tranşat corect problema existenţei împrumutului şi dacă în cauză poate fi reţinut caracterul simulat al contractului de împrumut, simulaţia fiind utilizată în scop de fraudare a legii.

Cu referire la primul aspect, Înalta Curte constată că, pe baza înscrisurilor existente la dosar, instanţa devolutivă a reţinut că, la data de 08.07.2011, între numita E., în calitate de împrumutătoare, şi A., în calitate de împrumutată, a intervenit Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat prin nr. 589/08.07.2011 de BNP C., D. şi Asociaţii, având ca obiect suma de 80.000 euro, iar la data de 22.07.2011, între B., în calitate de împrumutător, şi A., în calitate de împrumutată, a fost încheiat Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/22.07.2011 de BNP C., D. şi Asociaţii, având ca obiect suma de 174.800 euro.

La data încheierii celui de-al doilea contract de împrumut, prin Declaraţia autentificată sub nr. x/22.07.2011 BNP C., D. şi Asociaţii, numita E. a declarat că a primit de la A. întreaga sumă pe care aceasta din urmă i-o datora în baza Contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/08.07.2011 de notarul public D., respectiv suma de 80.000 euro, precum şi faptul că nu mai are nicio pretenţie de nicio natură faţă de reclamanta A., în legătură cu Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară anterior menţionat.

Coroborând aceste înscrisuri, instanţa de apel a reţinut că, din suma ce a făcut obiectul Contractului de împrumut nr. x/22.07.2011, reclamanta a stins împrumutul ce a făcut obiectul Contractului de împrumut nr. x/2011, încheiat cu E., restul sumei de 100.000 euro fiind remisă numitei G. drept plată a serviciilor de vrăjitorie prestate de aceasta din urmă.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că suma de 174.800 euro, ce a făcut obiectul contractului de împrumut încheiat cu pârâtul B., a fost efectiv primită de către reclamantă.

Potrivit art. 1576 C. civ. anterior, împrumutul este contractul prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri de aceeaşi specie şi de aceeaşi calitate. Rezultă că împrumutul este un contract real şi unilateral, principala obligaţie incumbând împrumutatului, anume aceea de a restitui la scadenţă bunurile în aceeaşi cantitate şi calitate.

Întrucât este un contract unilateral, pentru încheierea sa valabilă, se impune ca predarea bunului ce formează obiectul său să fie efectivă, întrucât tradiţiunea bunului reprezintă un veritabil element necesar realizării acordului de voinţă între părţile contractante.

În cauză, părţile au încheiat un contract de împrumut cu titlu gratuit, stipulând ca restituirea sumei împrumutate să fie efectuată la o anumită dată, însă reclamanta a invocat nulitatea absolută a acestuia pe motiv că tradiţiunea bunului împrumutat a lipsit, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei sau cauza fictivă.

Cauza sau scopul actului juridic civil reprezintă obiectivul urmărit la încheierea actului, formând, alături de consimţământ, voinţa juridică şi include două elemente: cauza imediată - în actele reale, prefigurarea remiterii bunului şi cauza mediată - motivul determinat al încheierii actului.

Potrivit art. 948, art. 966, art. 967 şi art. 968 C. civ. 1864, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală.

Din cuprinsul art. 962 C. civ. 1864 rezultă că obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă. Aşadar, prin obiect al convenţiei se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.

Aşa cum s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţă, atunci când cauza lipseşte, iar aceasta se datorează lipsei predării bunului în actele reale, sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută (lipsa scopului imediat), iar prezumţia de existenţă a cauzei de care se bucură actele juridice trebuie răsturnată de către cel ce are iniţiativa declanşării unui astfel de litigiu.

În speţă, potrivit celor reţinute de instanţele de fond, probaţiunea administrată a relevat că suma menţionată în contractul de împrumut încheiat de către părţi a fost predată ca atare de către împrumutător împrumutatei, fiind lipsit de relevanţă, din perspectiva existenţei tradiţiunii, că suma a fost transmisă în mâna reclamantei ori altor persoane.

Prin urmare, părţile au încheiat în mod valabil un contract de împrumut, a cărui cauză este reală, astfel că, din această perspectivă, susţinerile reclamantei din cuprinsul motivelor de recurs privind interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1576 C. civ. de către instanţa de apel fiind vădit nefondate.

Actul juridic civil se bucură de o prezumţie relativă de validitate. Pentru aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic civil, persoana care invocă existenţa unui caz de nulitate este obligată, conform art. 1169 C. civ. 1864, să probeze elementele cazului de nulitate invocat.

Or, câtă vreme, în speţă, s-a dovedit că suma de bani ce formează obiectul contractului de împrumut a fost remisă reclamantei, iar intenţia părţilor contractului de împrumut a fost aceea de a da naştere unei obligaţii de transmitere a proprietăţii sumei de bani din patrimoniul pârâtului în patrimoniul reclamantei şi în mod corelativ a unei obligaţii a reclamantei de restituire la scadenţă a sumei împrumutate, contractul de împrumut autentificat sub nr. x/22.07.2011 de BNP C., D. şi Asociaţii, având ca obiect suma de 174.800 euro, are cauză şi, drept urmare, din această perspectivă, nu este lovit de nulitate absolută.

Cu referire la criticile ce susţine caracterul simulat al contractului de împrumut, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurenta solicită să se constate că, în realitate, împrumutul masca o faptă de cămătărie, mai precis un împrumut cu o dobândă nelegală, mult mai mare decât cea permisă de dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000, simulaţia fiind utilizată în scop de fraudare a legii.

Frauda la lege reprezintă acea situaţia în care, la întocmirea unui act juridic, anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.

Astfel, prin fraudarea legii nu este încălcată litera legii de ordine publică, dar este nesocotit spiritul acesteia.

Din punct de vedere structural, frauda la lege presupune două elemente: unul material, obiectiv, constând în procedeul folosit şi care, prin el însuşi, nu este contrar legii, şi unul subiectiv, intelectual sau intenţional, care constă în eludarea sau sustragerea de la aplicarea unui text de lege.

Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă dovada faptului că părţile au acţionat de conivenţă pentru a eluda prevederile legale şi dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

Sarcina probei revine celui ce afirmă existenţa fraudei la lege, ceea ce înseamnă că, în speţă, reclamanta trebuia să dovedească atât intenţia pârâtului B. de a frauda legea, cât şi procedeul fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii. Mai precis, afirmând că pârâtul a săvârşit un act de cămătărie, reclamanta trebuia să dovedească că împrumutul a fost dat cu dobândă.

Or, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, partea nu a produs dovezi în acest sens, simplele sale afirmaţii nefiind suficiente pentru a justifica incidenţa sancţiunii nulităţii actului juridic contestat.

Având în vedere că, aşa cum a rezultat din administrarea probatoriilor, suma achitată efectiv de reclamantă numitelor E. şi G., în perioada contemporană încheierii contractului de împrumut, a fost de 180.000 euro şi că suma ce a făcut obiectul contractului este inferioară acesteia, respectiv 174.800 euro, instanţa de apel a considerat că nu s-a făcut dovada faptului că împrumutul a fost acordat cu dobândă, chiar mascată, motiv pentru care a constatat că nu pot fi reţinute cauza ilicită şi frauda la lege, pentru încheierea unui contract cu camătă.

Pentru a combate raţionamentul expus în decizia atacată, recurenta reclamantă reiterează, doar, susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, solicitând să fie avute în vedere înscrisurile depuse la dosar şi celelalte probe administrate în cauză şi în cadrul dosarului penal constituit în urma plângerilor penale pe care le-a formulat, şi, ţinând cont de calculul relevat în cuprinsul primului motiv de recurs, să se constate că presupusul împrumut a constat doar în suma de 152.913 euro, la care s-a adăugat o dobândă de 21.408 euro, respectiv o dobândă lunară de 7%, care, dat fiind faptul că împrumutul a fost acordat pentru o perioadă de 2 luni, depăşeşte dobânda maximă de 50% pe an permisă în raporturile civile de dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000. În opinia recurentei, aceste aspecte dovedesc caracterul simulat al contractului de împrumut şi faptul că, prin încheierea acestuia, s-a produs o fraudare a legii.

Dincolo de împrejurarea că susţinerile referitoare la caracterul simulat al contractului de împrumut au fost formulate pentru prima dată în apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, instanţele de fond nefiind învestite în mod legal cu o cerere în declararea simulaţiei contractului de împrumut ci doar cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute şi, în subsidiar, a nulităţii relative a acestui act, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate în recurs câtă vreme se întemeiază exclusiv pe aprecierile şi interpretările subiective date de recurentă elementelor de fapt ale cauzei şi probelor administrate, fără a releva veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate. Prin urmare, ele nu pot fundamenta o soluţie contrară celei adoptate în apel, în cauză neputându-se pune problema fraudei la lege în modalitatea arătată de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat anterior, frauda la lege presupune întotdeauna conivenţa părţilor în scopul eludării unor prevederi legale imperative, or, în speţă, o astfel de idee nu a fost nici afirmată, nici dovedită.

Nici criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar.

Reafirmând cauza falsă a contractului de împrumut şi existenţa unui viciu de consimţământ, recurenta invocă doar în mod formal încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material din cuprinsul dispoziţiilor art. 953 şi 966 C. civ., în condiţiile în care întreaga argumentaţie a recursului, pe aceste aspecte, se raportează la probele administrate în cauză şi la cele obţinute în dosarul penal, partea exprimându-şi nemulţumirea în legătură cu modul în care acestea au fost analizate sau cu faptul că nu au fost luate în considerare.

În esenţă, cu referire la cauza contractului de împrumut, instanţa de apel a reţinut existenţa şi realitatea acesteia în condiţiile în care probele administrate au demonstrat că reclamanta a primit suma de bani ce a făcut obiectul împrumutului, aceasta fiind remisă, în parte, numitei E., iar cealaltă parte lui G..

Destinaţia dată de reclamantă sumelor împrumutate şi faptul că reclamanta a primit efectiv în mână banii sau că aceştia au fost daţi altor persoane nu au relevanţă din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de validitate a convenţiei, atât timp cât scopul imediat al împrumutului, acela al obţinerii de către împrumutat a sumei de bani ce face obiectul contractului, a fost îndeplinit.

Cu referire la caracterul ilicit al cauzei raportat la faptul că banii împrumutaţi erau destinaţi a fi folosiţi în cadrul practicilor vrăjitoreşti, instanţele de fond au reţinut că acest aspect ţine de credinţa, religia şi conştiinţa fiecărei persoane şi că, în realitatea obiectivă, nu se identifică nicio dispoziţie legală care să interzică asemenea practici, aşa încât, din această perspectivă, nu se poate reţine caracterul licit sau ilicit al cauzei mediate.

Cât priveşte motivul de nulitate subsidiar invocat, respectiv dolul, instanţele de fond au constatat că din probe nu a rezultat că anterior ori concomitent cu încheierea contractului de împrumut, intimatul-pârât sau un terţ ar fi utilizat mijloace viclene cu scopul de a o induce în eroare pe reclamantă şi de a o determina să încheie contractul de împrumut. Cum existenţa manoperelor dolosive nu a fost dovedită, nu a putut fi analizat caracterul determinant al acestora.

Deşi recurenta contestă aceste statuări ale instanţei de apel şi, reiterând apărările formulate în faţa instanţelor de fond, susţine că instanţa devolutivă a interpretat greşit dispoziţiile legale aplicabile litigiului, argumentele pe care îşi întemeiază aceste critici nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă doar greşita evaluare a probelor şi a situaţiei de fapt, chestiuni ce nu pot fi reapreciate de instanţa de control judiciar din moment ce netemeinicia deciziei instanţei de apel nu poate face obiectul recursului. Prin urmare, acestea nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât, fiind invocate ca atare şi în apel, au primit deja o dezlegare, instanţa devolutivă răspunzându-le punctual, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care aceasta le-a expus în conturarea soluţiei adoptate, or, fără a combate în niciun fel argumentele instanţei de apel şi fără a se raporta efectiv la considerentele deciziei atacate, recurenta încearcă să le readucă în discuţie, nesocotind existenţa judecăţii anterioare dar şi natura căii de atac a recursului.

Împrejurarea că recurenta este nemulţumită de aprecierile instanţei de apel cu privire la aceste aspecte nu echivalează cu greşita aplicare a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că instanţa civilă, în rejudecare, era obligată să valorifice probele din dosarul penal, Înalta Curte constată că aceasta este vădit nefondată câtă vreme prin decizia de casare nr. 711/2020, pronunţată în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod explicit că, în primul ciclu procesual, atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond au soluţionat cauza cu încălcarea principiului nemijlocirii, valorificând în mod mediat probe administrate în procesul penal finalizat cu pronunţarea deciziei nr. 1887A/14.12.2016, în care pretinsa faptă de cămătărie nici nu a fost investigată ca atare, nefăcând parte din acuzaţiile aduse inculpaţilor. Cauza a fost trimisă spre rejudecare cu indicaţia expresă de a se reface cercetarea judecătorească cu asigurarea dublului grad de jurisdicţie, prin administrarea de probe directe care să permită deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei şi lămurirea tuturor aspectelor relevante ale acesteia.

Prin urmare, din perspectiva acestor dezlegări, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., în rejudecare, instanţa era obligată să aibă în vedere probele administrate în mod nemijlocit în acest proces, iar nu probele din dosarul penal.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a condiţiilor de valabilitate a contractului de împrumut contestat, reţinând în mod corect că acesta nu este afectat de niciun viciu care să impună constatarea nulităţii sale. Ca urmare, susţinerile recurentei privind nelegalitatea soluţiei adoptate, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 996A din 20 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj