Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 460 din data de 08 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (6) şi (8) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) şi (8) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. C). pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei B., pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) şi (8) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei C., pentru comiterea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
S-a luat act că a fost achitat prejudiciul integral reţinut de instanţa de fond în raport de infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în cuantum de 46.096 RON prejudiciul principal, dobânzile în cuantum de 6.631 RON şi suma de 9.220 RON reprezentând 20% din prejudiciul de 46.096 RON.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.., art. 249 C. proc. pen.. s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi prin încheierea din 20.09.2021 a Tribunalului Dolj.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen.., raportat la art. 580 C. proc. pen.., s-a dispus desfiinţarea a 527 de facturi fiscale fictive şi a chitanţelor fictive înregistrate în evidenţele S.C. D. S.R.L. SRL, aferente anului 2013 (cu excepţia facturilor emise de S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. SRL) aflate în original la dosarul cauzei şi enumerate în anexa 1 a raportului de constatare .
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei au rămas în sarcina statului
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin decizia penală nr. 136 din 08 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi de partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei penale nr. 460/08.11.2022 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020 şi a fost desfiinţată în parte sentinţa penală atacată.
S-a constatat că prin încheierea din data de 10.05.2023 a Curţii de Apel Craiova s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată din infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1). C. pen., în infracţiunea de evaziune fiscală în forma agravantă prev. art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1). C. pen.
Au fost înlăturate soluţiile de încetare a procesului penal dispuse faţă de inculpaţii A. şi B..
În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1). C. pen., art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 C. pen. a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1). C. pen., art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 C. pen., a fost interzisa inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. pe durata executării pedepsei.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Au fost obligati inculpaţii A., B. şi C., în solidar, la plata către partea civilă a obligaţiilor fiscale accesorii aferente prejudiciului de 238.840 RON de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului.
Au fost obligaţi inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata către partea civilă a obligaţiilor fiscale accesorii aferente prejudiciului de 201.448 RON de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului.
S-a constatat achitată suma de 61.357 RON din cuantumul obligaţiilor fiscale accesorii aferente prejudiciului.
A fost înlăturată dispoziţia de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi încheierea Tribunalului Dolj.
Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 300/P/2014 emisă la data de 07.10.2020 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi prin încheierea din data de 20.09.2021 a Tribunalului Dolj asupra bunurilor inculpaţilor A. şi B. până la concurenţa obligaţiilor fiscale accesorii neachitate, aferente prejudiciului de 440.288 RON de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului.
Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa nr. 300/P/2014 emisă la data de 07.10.2020 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi prin încheierea din data de 20.09.2021 a Tribunalului Dolj asupra bunurilor inculpatei C. până la concurenţa obligaţiilor fiscale accesorii neachitate, aferente prejudiciului de 238.840 RON de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului.
În baza art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen.. au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 3.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale care nu contravin deciziei atacate.
În temeiul art. 275 alin. (3) şi (6) C. proc. pen.. cheltuielile judiciare efectuate în apel au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B. (la data de 01 martie 2024) şi inculpata C. (la data de 13 martie 2024).
Inculpaţii A. şi B. au invocat în cuprinsul cererii comune de recurs în casaţie cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. iar inculpata C. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În esenţă, recurenţii A. şi B. au susţinut, în ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., că instanţa de apel a dispus condamnarea acestora pentru o faptă reglementată de o dispoziţie legală care a fost declarată neconstituţională prin decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015. Astfel, au arătat că, prin decizia Curţii Constituţionale sus-menţionate, a fost constatată neconstituţionalitatea art. 6 din Legea nr. 241/2015 ce pedepsea reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă şi, având în vedere că în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, legiuitorul nu a modificat textul de lege, acesta a ieşit din fondul activ al legislaţiei la data de 20.08.2015, astfel că fapta a fost dezincriminată.
În acest context, au învederat faptul că instanţa de apel i-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se, în fapt, că recurenţii, în perioada iunie 2013 - februarie 2014, au achizitionat de la persoane fizice deşeuri feroase si neferoase, au înregistrat cheltuieli fictive constând în preţul plătit pentru aceste deşeuri, au revândut deşeurile mai departe către colectorii finali, realizând un profit real pe care nu l-au declarat in totalitate, sustrăgându-se în parte de la plata T.V.A.. Prin aceeaşi decizie, s-a statuat că, achiziţionând de la persoane fizice, trebuia reţinut si vărsat impozitul pe veniturile acestora, impozit denumit generic si stopaj la sursa.
Astfel, au susţinut că instanţa de apel a decis că în conţinutul infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 ar intra două fapte distincte, respectiv sustragerea de la plata impozitului pe profit şi de la plata T.V.A. şi reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite pe venit ale persoanelor fizice de la care au achiziţionat deşeurile (pentru această din urmă faptă apreciind că sunt aplicabile prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363/2015, publicată în Monitorul Oficial la data de 6.07.2015 care a constatat neconstituţionalitatea art. 6 din Legea nr. 241/2015 ce pedepsea reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă).
În ceea ce priveşte sustragerea de la plata impozitului pe profit şi de la plata T.V.A., recurenţii au arătat că s-a constatat faptul că s-a achitat prejudiciul produs majorat cu 20% din baza de calcul, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile. Aşadar, pentru această primă faptă a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 (forma textului conform articolului unic pct. 4. din Legea nr. 55/2021 - lege mai favorabilă).
Cu privire la cea de-a doua faptă, au susţinut că textul de lege care incrimina reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite pe venit ale persoanelor fizice de la care au achiziţionat deşeurile, a ieşit din fondul activ al legislaţiei la data de 20.08.2015, fapta reţinută în sarcina inculpaţilor fiind practic dezincriminată.
Cu toate că fapta a fost reincriminată prin art. 61 din Legea nr. 241/2005, articol introdus prin O.U.G. nr. 130/2021 şi intrat în vigoare la data de 01.03.2022, forma Legii nr. 241/2005 din intervalul 20.08.2015 - 1.03.2022 nu a mai prevăzut ca faptă penală reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.
Concluzionând, au arătat că, prin includerea acestei fapte în infracţiunea sancţionată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, Curtea de Apel Craiova a dispus condamnarea inculpaţilor pentru o faptă neprevăzută de legea penală mai favorabilă.
Faţă de aceste aspecte, au solicitat casarea deciziei recurate si rejudecând, să se constate că recurenţii au fost condamnaţi pentru o fapta care nu mai era prevăzută de lege dar şi că beneficiază pentru fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu modificările si completările ulterioare ori de prescripţia răspunderii penale, în conformitate cu Deciziile Curtii Constitutionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 si nr. 358 din 26 mai 2022.
Inculpata C. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., susţinând că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal prin raportare la prescripţia răspunderii penale (art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022) iar nu prin raportare la cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1)1 si art. 10 alin. (2)2 din Legea nr. 241/2005, raportat la art. 16 lit. h) C. proc. pen.
În opinia recurentei, soluţia de încetare a procesului penal se impunea a fi dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (1)1 si art. 10 alin. (2)2 din Legea 241/2005 prin raportare la dispoziţiile art. 396 alin. (6) C. proc. pen.., respectiv art. 16 lit. h) C. proc. pen.
Totodată, a apreciat că, pe latură civilă, trebuia sa se constate că prejudiciul a fost acoperit în totalitate.
În esenţă, a susţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, dispoziţiile art. 10 alin. (1)2 din Legea 241/2005, prevăd că dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1). În susţinerea celor învederate, a precizat că, la obiectivul nr. 4 din Raportul de constatare întocmit de specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a retinut că S.C. D. S.R.L., în perioada mai 2013- februarie 2014, a produs bugetului consolidat al statului un prejudiciu total în sumă de 486384 RON, din care:
- 46.096 RON, impozit pe profit
- 440.288 RON, impozit pe veniturile din alte surse datorat de persoanele fizice care au livrat deşeurile metalice;
În continuare, la obiectivul nr. 5 din Raportul de constatare întocmit de specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a reţinut că, aferent facturilor fiscale fictive întocmite de inculpata C., în calitate de complice la infracţiunea de evaziune fiscală, S.C. D. S.R.L., în perioada august- decembrie 2013, a produs bugetului consolidat al statului un prejudiciu total în sumă de 282.081 RON, din care:
- 23.241 RON, impozit pe profit, inclus in "impozitul pe profit, total, in suma de 46.096 RON;
- 238.840 RON, impozit pe veniturile din alte surse datorat de persoanele fizice care au livrat deşeurile metalice; (inclus in suma totală de 440.288 RON, cu acelaşi titlu;
Din totalul prejudiciului, în faza de fond a procesului, la data de 05.07.2022, inculpaţii A. si B. au achitat impozitul pe profit în sumă de 46.096 RON, precum şi 20% din această sumă, respectiv 9.220 RON.
Totodată, la data de 05.09.2022, aceştia au mai achitat şi accesoriile fiscale aferente acestui prejudiciu, în cuantum de 6.631 RON .
A mai arătat că, în faza apelului, inculpata B. a mai achitat si prejudiciul total de 440.228 RON, conform chitanţei TS 291 nr. x/29.09.2023, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse, precum şi suma de 88.046 RON, conform foii de vărsământ nr. 1/13.10.2023, reprezentând 20% din debitul principal (f 114-117).
Totodată, a susţinut că inculpata B. a achitat şi suma de 61.357 RON cu titlu de obligaţii fiscale accesorii aferente prejudiciului reprezentând impozit pe veniturile din alte surse, obligaţii care au fost calculate, potrivit notei întocmite de expertul contabil G. de la data producerii prejudiciului şi până la data de 16.04.2014, când societatea S.C. D. S.R.L. a fost radiată din Registrul Comerţului (chitanţe aflate la dosar).
Deopotrivă, a susţinut că inculpaţii A. şi B. au solicitat încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.. şi art. 101 din Legea 241/2005, modificat prin Legea nr. 55/2021, precizând că, până la pronunţarea unei soluţii definitive, a fost achitat prejudiciul integral, iar accesoriile calculate până la data achitării prejudiciului principal nu au niciun fel de suport legal întrucât nu pot fi percepute accesorii de la societatea comercială după momentul intrării în insolventă.
Instanţa de apel a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 101 din Legea 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, pentru a se dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. h) C. proc. pen.. întrucât inculpaţii au achitat doar debitul principal în cuantum de 440.288 RON, precum şi 20% din acest cuantum (88.046 RON), însă nu şi în integralitate accesoriile prejudiciului, calculate, conform Codului de procedura fiscală, până la data achitării prejudiciului, deşi a acceptat faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data comiterii faptelor deduse judecăţii, pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei înregistrării hotărârii de dizolvare a contribuabilului la registrul comerţului, nu se mai datorează si nu se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Totodată, instanţa de apel a opinat că, în cazul persoanei fizice-administrator, accesoriile curg până la data achitării integrale a debitului principal, fără ca acest aspect să semnifice stabilirea unor prejudicii diferite, în condiţiile în care prejudiciul principal faţă de care se calculează obligaţiile fiscale accesorii este acelaşi. Fiind vorba despre un prejudiciu unic, derivat din raportul de drept fiscal, atât societatea comercială, cât şi persoana fizică care a acţionat în numele şi interesul acesteia pot fi obligate în solidar la plata accesoriilor aferente, însă momentul până la care acestea curg poate fi diferit.
Curtea a reţinut că, în această situaţie, limitarea obligaţiilor fiscale accesorii la data intrării în insolvenţă a societăţii codebitoare, potrivit dispoziţiilor Codul fiscal şi legii privind procedura insolvenţei, nu pot fi invocate de codebitorul persoană fizică (administratorul societăţii) contra Statului Român care are dreptul la recuperarea prejudiciului şi a sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
A mai susţinut, referitor la obligaţia de plata a accesoriilor ce se desprinde din conţinutul cauzei de nepedepsire, că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, a refuzat să facă aplicabilitatea dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 867/2021, din conţinutul căreia rezultă că obligaţia de plata a accesoriilor nu poate fi stabilită decât în condiţiile Codului de procedură fiscală care limitează momentul până la care se pot calcula şi datora dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru creanţele fiscale datorate bugetului de stat, respectiv data de înregistrare a hotărârii de dizolvare a contribuabilului la registrul comerţului.
Or, la data de 16.04.2014, S.C. D. S.R.L. a fost radiată prin dizolvare, aspect care rezultă din certificatul constatator nr. x/19.04.2023 emis de O.N.R.C. Dolj, ceea de implica stabilirea obligaţiei de plata a accesoriilor aferente sumei de 440.288 RON, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse, de la data scadenţei până la data de 16.04.2014, şi nu până la data plaţii, respectiv 29.09.2023.
Sub acest aspect, a susţinut că doar S.C. D. S.R.L. are calitatea de contribuabil al procedurii fiscale iniţiate pentru aceste sume, legea evaziunii fiscale reglementând faptele contribuabilului ce constituie infracţiuni, acţiunea penală fiind exercitată împotriva persoanelor fizice care nu au calitatea de contribuabil, ci de reprezentant de fapt sau de drept al contribuabilului sau alte asemenea calităţi.
Astfel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi art. 69 din Codul de procedură fiscală, a susţinut că recurenta C. nu a fost nici administrator de drept şi nici administrator în fapt al societăţii S.C. D. S.R.L., nefiind parte a raportului juridic fiscal dintre societatea comercială si stat.
Totodată, a precizat că inculpata C. nu avea calitatea de contribuabil, nu figura înregistrată fiscal şi nici nu se afla într-un raport fiscal cu bugetul de stat întrucât în perioada august- decembrie 2013 nu datora impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat. De asemenea, a susţinut că obligaţiile fiscale în cuantum de 486.384 RON (440.288 RON impozit pe veniturile din alte surse şi 46.096 RON impozit pe profit) reprezintă sume datorate de contribuabilul S.C. D. S.R.L., care s-a sustras de la plata acestora prin fapta inculpaţilor administratori de drept şi în fapt, A. şi B., ajutaţi de complicele C. (pentru o parte din actele materiale reţinute) ceea ce nu-i conferă acesteia din urmă calitatea de contribuabil iar obligaţia la plată subzistă doar cu privire la obligaţiile fiscale ale contribuabilului, inculpaţii fiind obligaţi solidar la plata cu S.C. D. S.R.L. doar pentru obligaţiile fiscale ale persoanei juridice şi nu dincolo de aceste obligaţii.
Recurenta a mai arătat că incriminarea evaziunii fiscale pentru faptele contribuabililor are in vedere tocmai drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, îndeplinirea condiţiilor privind plata prejudiciului, pentru ca toţi inculpaţii din această cauză să beneficieze de cauza de nepedepsire, existând doar cu privire la sumele de bani datorate cu titlu de prejudiciu de către contribuabilul S.C. D. S.R.L.
În opinia recurentei, în mod greşit s-a apreciat că, pentru a beneficia de cauza de încetare a procesului penal, inculpaţii trebuie să realizeze plata accesoriilor chiar şi după momentul intrării contribuabilului în insolvenţă, în ciuda inexistenţei acestei obligaţiei de plată pentru contribuabilul S.C. D. S.R.L., urmare a radierii sale. Sub acest aspect, a invocat şi nelegala constituire ca parte civilă de către A.N.A.F., în lipsa unui titlu de creanţă.
Concluzionând, a arătat că, în lipsa determinării unui prejudiciu de către organele fiscale, conform procedurii fiscale, nu se poate angaja răspunderea
Prin încheierea din data de 29 mai 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 136 din data de 08 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.
S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 1, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 12 iunie 2024, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală nr. 136 din data de 08 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434-436 C. proc. pen.
S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casaţie a rezultat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen.., fiind menţionate: numele şi prenumele părţilor care au exercitat recursul în casaţie, semnătura inculpaţilor, hotărârea care se atacă, cazurile de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.
Înalta Curte, a constatat că motivele expuse de către recurenţii A. şi B. prin cererea de recurs în casaţie se circumscriu în conţinut cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sub aspectul dezincriminării faptei pentru care au fost condamnaţi.
Totodată, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată şi de recurenta C., din prisma dispoziţiilor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. respectiv faptul că în cauză "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal" având în vedere că această soluţie de încetare a procesului penal se impunea prin raportare la cauza de nepedepsire prevăzută de dispoziţiile 10 alin. (1)1 şi art. 10 alin. (1)2 din Legea nr. 241/2005 şi nu în baza dispoziţiilor legale care reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale.
Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B., A. şi C. împotriva deciziei penale nr. 136 din data de 08 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.
Potrivit art. 447 C. proc. pen.., pe această cale instanţa de casaţie examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
I. În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se arată că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizând acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Jurisprudenţa Înaltei Curţi a relevat în mod constant că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, precum şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.
Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.
Evaluând cererea de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A., în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., invocat de aceştia, prin care au susţinut că s-a dispus condamnarea lor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, deşi latura obiectivă a acestei infracţiuni ar îngloba şi reţinerea şi nevărsarea, cu intentie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite pe venit ale persoanelor fizice de la care s-au achiziţionat deşeurile, faptă care a fost reglementată de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2015 şi care ulterior a fost dezincriminată prin decizia Curtii Constitutionale nr. 363/2015.
În acest context, au învederat faptul că instanţa de apel i-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se, în fapt, că aceştia, în perioada iunie 2013 - februarie 2014, au achizitionat de la persoane fizice deşeuri feroase si neferoase, au înregistrat cheltuieli fictive constând în preţul plătit pentru aceste deşeuri, au revândut deşeurile mai departe către colectorii finali, realizând un profit real pe care nu l-au declarat in totalitate, sustrăgându-se în parte de la plata T.V.A.. Prin aceeaşi decizie, s-a statuat că, achiziţionând deşeuri feroase si neferoase de la persoane fizice, trebuia reţinut şi vărsat impozitul pe veniturile obţinute de aceste persoane.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 corespund faptelor reţinute în concret în sarcina inculpaţilor.
În concret, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, inculpaţii A. şi B., în perioada iunie 2013- februarie 2014, în calitate de administratori de drept şi respectiv de fapt ai S.C. D. S.R.L., s-au sustras de la plata obligatiilor fiscale în cuantum de 486.384 RON (440.288 RON impozit pe veniturile din alte surse şi 46.096 RON impozit pe profit), prin înregistrarea în evidenţele contabile de operaţiuni comerciale fictive constând în achiziţii de deşeuri feroase şi neferoase de la 24 persoane juridice, în baza a 607 facturi fiscale fictive.
Astfel s-a reţinut că inculpaţii A. şi B. în calitate de reprezentanţi ai S.C. D. S.R.L. în perioada iunie 2013 - decembrie 2013 au efectuat achiziţii de deşeuri de la mai multe persoane fizice în cuantum de 2.658.662 RON, iar în perioada ianuarie- februarie 2014 în cuantum de 381.240 RON, a căror provenienţă a fost disimulată prin facturi emise în numele unor furnizori fictivi. Livrarea acestor deşeuri s-a făcut ulterior către persoane juridice, care operează pe piaţa colectorilor autorizaţi şi pentru a asigura provenienţa acestor deşeuri inculpaţii au folosit documente fictive (607 facturi fiscale provenind de la 24 furnizori) prin care au înregistrat în fals provenienţa deşeurilor metalice ca fiind de la persoane juridice cu scopul de a nu reţine, de a declara şi de a vira la bugetul consolidat al statului impozitul pe veniturile achitate persoanelor fizice în cotă de 16%.
Conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 constituie infracţiuni de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile, în factura electronică sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Având în vedere dispoziţiile legale precizate, Înalta Curte arată faptul că sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 constă în evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale a cheltuielilor fără bază reală ori a altor operaţiuni fictive, subsumate scopului sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi, bineînţeles, obţinerii unor avantaje concretizate în sume de bani.
Astfel în conţinutul normei de incriminare se subliniază că, în modalitatea faptică de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, scopul este cel de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, acesta fiind ataşat laturii obiective a infracţiunii.
În acest context normativ şi raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, cu titlu definitiv, Înalta Curte constată că susţinerile celor doi recurenţi referitor la faptul că au fost nelegal condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, deşi faptele de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozit pe venit, reglementată iniţial de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost ulterior dezincriminată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015, sunt nefondate.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curtea reţine că inculpaţii A. şi B. nu au fost acuzaţi şi condamnaţi pentru faptul că au reţinut şi nu au plătit în termenul prevăzut de lege sumele reprezentând impozit pe venit ci pentru faptul că au înregistrat în documentele legale ale societăţii şi au declarat organului fiscal operaţiuni fictive, înregistrând facturi care atestau în mod nereal că deşeurile metalice ar fi achiziţionate de la persoane juridice pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiei stabilite de Codul fiscal de a reţine, declara şi vira la bugetul de stat impozitul de 16 % pentru veniturile obţinute de persoanele fizice în urma vânzării acestor deşeuri.
Or, necalcularea şi nereţinerea impozitului pe venit se sancţionează potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005, întrucât acest demers reprezintă, de fapt, o disimulare a sursei bunului impozabil tocmai cu scopul de a nu achita acest tip de impozit datorat bugetului de stat.
Într-adevăr reţinerea şi nevirarea de către cel care avea obligaţia stopării sumelor reprezentând taxe şi impozite constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (text declarat neconstituţional), dar, în speţă, baza factuală în modalitatea reţinută de curtea de apel a constat în înregistrarea de către inculpaţii A. şi B. în contabilitatea S.C. D. S.R.L. de facturi care atestau operaţiuni fictive în scopul nereţinerii impozitului pe venit şi nevirării acestuia la bugetul de stat, conduită ce corespunde tipicităţii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Distinct de infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 ce incrimina reţinerea şi nevărsarea, în termenul prevăzut de lege a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, text declarat neconstituţional, întrucât nu respectă cerinţa de accesibilitate a legii, nefiind definită noţiunea de "impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă", infracţiunea prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 incriminează evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legate, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Cele două infracţiuni prezintă conţinuturi constitutive proprii, care le autonomizează şi se exclud reciproc în ceea ce priveşte acelaşi act de conduită.
Având în vedere aceste considerente precum şi elementele în ceea ce priveşte activitatea infracţională a celor doi inculpaţi, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv prin decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, inculpaţii nu au evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care au fost condamnaţi nu este prevăzută de legea penală, în accepţiunea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
II. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. invocat de inculpata C., Înalta Curte constată că vizează faptul că, în cauză, s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. f) C. proc. pen.. (prescripţia răspunderii penale) şi nu în baza dispoziţiilor art. 16 lit. h) C. proc. pen., prin reţinerea cauzei de nepedepsire prevăzută de dispoziţiile 10 alin. (1)1 şi art. 10 alin. (1)2 din Legea nr. 241/2005.
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., dispunându-se încetarea procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatei C. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În acest context, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs în casaţie dedusă judecăţii, inculpata C. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate a soluţiei de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei penale, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., motivele de critică formulate vizând, în concret, nereţinerea în favoarea acesteia a cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că prejudiciul a fost integral achitat.
Verificând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin sentinţa primei instanţe, ce a fost menţinută în apel în ceea ce o priveşte pe inculpata C., a fost încetat procesul penal pentru comiterea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 48 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. reţinându-se că legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), astfel încât potrivit conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. termenul general al prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este de 8 ani şi s-a împlinit în cursul lunii decembrie 2021.
Referitor la motivul de critică invocat în susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată de inculpata C., Înalta Curte reţine că situaţia de fapt, stabilită de către instanţele anterioare cu autoritate de lucru judecat, reliefează împrejurarea că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (1)1 din Legea 241/2005, această cauză de nepedepsire fiind condiţionată de achitarea prejudiciului integral iar inculpaţii (printre care şi C.) au achitat doar debitul principal în cuantum de 440.288 RON, precum şi 20 % din acest cuantum (88.046 RON), însă nu şi în integralitate accesoriile prejudiciului, calculate conform Codului de procedură fiscală până la data achitării prejudiciului.
Sub acest aspect, instanţa de casaţie ţinând cont de formele de participaţie penală reţinute în sarcina inculpaţilor, arată că modalitatea de calcul de prejudiciului precum şi cuantumul acestuia presupune o analiză şi evaluare a probatoriului, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, aspect care nu poate fi cenzurat în această cale extraordinară de atac.
În acest context, Înalta Curte reţine că natura juridică a dispoziţiilor art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, este aceea de cauză specială, de nepedepsire, care poate fi valorificată exclusiv în cadrul procesului de stabilire a pedepsei în faţa instanţelor care soluţionează fondul acuzaţiilor care fac obiectul unei cauze penale.
Prin urmare, în cadrul procesual reglementat de prevederile art. 433 C. proc. pen.., care limitează scopul recursului în casaţie la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, întrunirea condiţiilor pentru aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 implică o reapreciere asupra situaţiei de fapt şi încadrării juridice reţinute cu autoritate de lucru judecat, operaţiune ce excedează acestei căi de atac şi nu poate fi efectuată de instanţa investită cu soluţionarea recursului în casaţie.
În consecinţă, Înalta Curte constată că fondul criticilor invocate de inculpată nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii C., B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 136 din data de 08 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., recurenţii-inculpaţii vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata C., în cuantum de 180 RON, va rămâne în sarcina statului şi va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii C., B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 136 din data de 08 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.
Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata-inculpată C., în cuantum de 180 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2024.