Şedinţa publică din data de 23 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, au solicitat instanţei să dispună:
- anularea Deciziilor de soluţionare a contestaţiei nr. 3329/22.04.2019, nr. 3328/22.04.2019 şi nr. 3330/22.04.2019 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov;
- anularea Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019, nr. x/15.01.2019 şi nr. x/15.01.2019 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi
- exonerarea reclamanţilor de la plata sumei de 3.975.211 RON, stabilită prin deciziile de atragere a răspunderii solidare.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 140/2022 din 26 octombrie 2022, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a anulat Deciziile nr. 3328/22.04.2019, nr. 3329/22.04.2019 şi nr. 3330/22.04.2019 emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a anulat Deciziile de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019, nr. x/15.01.2019 şi nr. x/15.01.2019 emise de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi a obligat pârâtele, în solidar, să achite fiecărui reclamant suma de 2.219 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a declarat recurs.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488, alin. (1), pct. 6 - "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" şi pct. 8 - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Contrar celor reţinute de instanţa de judecată, recurenta-pârâtă consideră ca reaua-credinţă a fost pe deplin dovedită, astfel:
- atitudinea reclamanţilor nu poate fi calificată decât având la baza reaua-credinţă a acestora, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina administratorului/asociaţilor societăţii, atât ignoranţa cât şi pasivitatea de care aceştia au dat dovadă în relaţia cu organele fiscale şi abordarea în raport cu obligaţiile faţă de buget, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală;
- abordarea reclamanţilor nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii de buna-credinţă, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.
Contrar caracteristicilor relei-credinţe, elementele bunei-credinţe (bona fida) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea), în sfera dreptului.
Reaua-credinţă este dovedită tocmai prin neîndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau în calitate de asociaţi şi administratori determinând nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, în perioada în care au îndeplinit aceste funcţii.
Recurenta-pârâtă mai arată că prin Decizia nr. 513 din 08.05.2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 26 iunie 2008, Curtea Constituţională:
"a constatat că existenţa unei obligaţii exprese a fiecărui cetăţean de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice, prevăzută la art. 56 alin. (1) din Constituţie, şi a unei obligaţii a statului de a proteja interesele naţionale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea impozitelor şi taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cete mai evidente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale faţă de cetăţeni şi agenţii economici, care au fost stabilite în art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie."
Prin urmare, dacă, aşa cum a argumentat Curtea Constituţională, în decizia mai sus menţionată, aceasta a constatat că există o obligaţie a statului de a proteja interesele naţionale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, şi că încasarea impozitelor şi taxelor este una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar, rezultă că oricine încurajează ori favorizează, prin orice mijloace şi în orice stadiu al derulării procedurilor de administrare fiscală prevăzute de lege, sustragerea contribuabililor de la plata impozitelor şi taxelor datorate de aceştia către bugetul general consolidat al statului, în fapt, realizează o atingere nemijlocită, siguranţei financiare a României.
Se mai arată că din înscrisurile care au stat la baza întocmirii deciziei de angajare a răspunderii, rezultă faptul că răspunderea a fost angajată numai pentru perioada în care reclamanţii a fost asociaţi/administratori ai societăţii.
Astfel fiind, recurenta consideră că sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pentru angajarea răspunderii solidare a petentei, fiind dovedite atât existenţa obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a petentei a cărei atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Din documentele analizate, a rezultat că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii solidare a reclamantei cu societatea debitoare, existând un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate a societăţii), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul general consolidat), precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpa levis-neglijenta, neexistând o dispoziţie care să oblige la dovedirea intenţiei directe).
Cu privire la deciziile de soluţionare a contestaţiei, pe cale administrativă, faţă de care instanţa de fond a reţinut faptul că au fost emise cu încălcarea prevederilor privind competenţa, motivat de faptul că stabilirea competenţei DGRFP Braşov a fost determinată de dispoziţiile pct. 12.2. din Ordinul 127/2014, ordin care a fost emis în aplicarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de fond, a apreciat în mod greşit, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 346 din legea 207/2015 care reglementează "Conflictul temporal al actelor normative".
Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au invocat nelegalitatea deciziilor de soluţionare a contestaţiilor, motivat de faptul că acestea încalcă normele de competenţă prevăzute de art. 272, alin. (5), lit. a) Codul de procedură fiscală, care stabileşte că, pentru creanţe fiscale mai mari de 3.000.000 RON, competenţa de soluţionare a contestaţiilor aparţine Direcţiei generale de soluţionare din cadrul ANAF.
Cu privire la argumentul de nelegalitate a deciziilor, instanţa de fond a constatat în mod greşit că acesta este corect, deoarece legiuitorul a reglementat în mod special competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare, având în vedere natura acestui act care nu constituie în sine o decizie de impunere întrucât nu se stabilesc prin acesta obligaţii fiscale, obligaţiile fiind deja stabilite în sarcina societăţii în solidar cu care este atrasă răspunderea. Astfel că, reţinerea instanţei de fond cu referire la faptul că au fost încălcate normele de competenţă prevăzute de art. 272, alin. (5), lit. a) Codul de procedură fiscală, este una eronată.
Recurenta-pârâtă consideră că reglementarea competenţei de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare reprezintă, în fapt, o excepţie de la dispoziţiile art. 272 (în forma aplicabilă la data emiterii actului), astfel că, legiuitorul a prevăzut modalitatea de aplicare procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin Instrucţiunile aprobate prin Ordinul Nr. 127 din 29 ianuarie 2014 - ordin aplicabil şi în ceea ce priveşte dispoziţiile noului Codul de procedură fiscală -Legea nr. 207/2015.
În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii A., B. şi C. au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")
Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."
Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.
Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.
Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.
Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.
Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.
Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019 emisă de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov s-a dispus angajarea răspunderii reclamantului A., în calitate de administrator şi asociat al D. S.R.L., în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) Codul de procedură fiscală, pentru obligaţii de plată rămase neachitate până la data de 15.01.2019, respectiv creanţe fiscale de 3.975.211 RON.
Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019 emisă de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov s-a dispus angajarea răspunderii reclamantei B., în calitate de asociat al D. S.R.L., în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) Codul de procedură fiscală, pentru obligaţii de plată rămase neachitate până la data de 15.01.2019, respectiv creanţe fiscale de 3.975.211 RON.
Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2019 emisă de către pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov s-a dispus angajarea răspunderii reclamantului C., în calitate de administrator şi asociat al D. S.R.L., în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) Codul de procedură fiscală, pentru obligaţii de plată rămase neachitate până la data de 15.01.2019, respectiv creanţe fiscale de 3.975.211 RON.
Împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare s-a formulat contestaţie administrativă prin care reclamanţii au solicitat anularea deciziilor de angajare a răspunderii lor solidare cu societatea, contestaţii care au fost respinse ca neîntemeiate, prin deciziile nr. 3328/22.04.2019, nr. 3329/22.04.2019 şi nr. 3330/22.04.2019 emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.
Curtea de Apel a admis acţiunea şi, pe cale de consecinţă, a anulat deciziile contestate, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.
Înalta Curte apreciază că pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credinţă trebuie a fi dovedită în mod efectiv. Reaua-credinţă este condiţia esenţială, cerută de către legiuitor şi nu se poate prezuma, în situaţia constatării unor debite fiscale ale societăţii, că acestea, cu rea-credinţă, nu au fost achitate.
Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiţia prejudiciului trebuie dovedită şi forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanţele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu faţă de bugetul statului, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.
În cauza de faţă, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nu au fost indicate astfel de circumstanţe şi nu s-au prezentat dovezi pe acest aspect, considerente faţă de care cazul de atragere a răspunderii prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, nu poate fi reţinut.
De altfel, această dificultate a aplicării normelor fiscale pentru categoria jocurilor de tip slot-machine a fost reţinută şi de legiuitor în expunerea de motive elaborată în vederea modificării normelor fiscale prin O.U.G. nr. 92/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 124/2015.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 140/2022 din 26 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 23 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.