Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, suspendarea executării actului administrativ - fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. A-FSB 10155/3.08.2023, emisă de DRAF 7 Sibiu în urma verificării documentare efectuate asupra activităţii reclamantei, prin care DRAF 7 Sibiu a impus reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 7.569.158 RON, reprezentând impozit pe veniturile obţinute de nerezidenţi în România, până la soluţionarea în fond a acţiunii în anulare ce urmează a fi introdusă de către reclamantă pe rolul Curţii de Apel Braşov, în termenul legal de 60 de zile, ulterior soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva acestui act administrativ - fiscal, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea acestei cauze.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 178/2023 din 22 noiembrie 2023, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Prima instanţă a efectuat, în mod greşit, o analiză pur formală a prevederilor legale incidente în cauză, însă fără a interpreta aceste prevederi prin raportare la situaţia de fapt descrisă şi la actele emise de organul fiscal (Procesul-verbal de constatare emis la finalizarea controlului antifraudă, Decizia de impunere emisă la finalizarea verificării documentare), respectiv la obiectul controlului antifraudă şi la modalitatea în care s-a desfăşurat procedura verificării documentare - chestiuni ce sunt apte a conduce la concluzia existenţei unui dubiu asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ fiscal atacat.
Mai mult, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrativ-fiscale, instanţa nu este limitată la simple verificări de formă asupra actelor atacate şi prevederilor legale incidente ci, din contră, judecătorul cauzei trebuie să verifice, cu precădere, aparenţa de nelegalitate a actului atât în fapt, cât şi în drept, inclusiv prin interpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Cu privire la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, apreciază că, în mod greşit prima instanţă nu a analizat argumentele sale sub aspectul îndeplinirii acesteia considerând că, din moment ce condiţia cazului bine justificat nu este apreciată ca fiind îndeplinită, analizarea incidenţei condiţiei pagubei iminente ar fi superfluă.
Dat fiind că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, aceasta în mod greşit a lăsat neanalizate şi susţinerile privind îndeplinirea condiţiei pagubei iminente.
Recurenta consideră că prima instanţă a considerat în mod greşit că analizarea argumentelor recurentei prin coroborarea normelor legale incidente cu analiza Punctului de vedere şi a Deciziei de impunere emise de către DRAF 7 Sibiu ar constitui o prejudecare a fondului, limitându-se în analiza efectuată la dimensiunea formală a actelor şi a motivelor de suspendare prezentate.
În acest sens, în speţă, neregulile de ordin procedural susţinute ce ţin de modalitatea de desfăşurare a verificării documentare, încălcarea competenţelor legale de către DRAF 7 Sibiu, în ceea ce priveşte obiectul controlului antifraudă, pervertirea de către organul fiscal a instituţiei verificării documentare, utilizată în cauză într-o manieră formală pentru a crea cadrul legal necesar emiterii unei Decizii de impunere şi încălcarea dreptului la apărare al A. prin neanalizarea Punctului de vedere formulat în cauză puteau a fi analizate de către instanţa de fond în cadrul procedurii sumare a cererii de suspendare.
Aşadar, analiza in extenso a argumentelor prezentate, prin analizarea actelor şi interpretarea legislaţiei incidente nu ar putea reprezenta o prejudecare a fondului cauzei, întrucât argumentele procedurale invocate de aceasta raportat la aparenţa de nelegalitate a actului administrativ fiscal atacat pot fi analizate în cadrul prezentei proceduri sumare - sens în care sentinţa atacată se impune a fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca fiind emisă cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Motivele prezentate în cadrul cererii de suspendare vizează strict nelegala desfăşurare a controlului antifraudă şi a procedurii verificării documentare de către DRAF 7 Sibiu, respectiv încălcarea de către organul fiscal a dispoziţiilor care reglementează competenţa organului fiscal în materie de desfăşurare a controlului operativ antifraudă fiscală prin raportare la obiectul şi limitele controlului antifraudă, astfel cum sunt acestea stabilite de art. 136 alin. (2) Codul de procedură fiscală, respectiv emiterea unui act administrativ cu exces de putere în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi, în consecinţă, nulitatea acestui act administrativ în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.
Recurenta consideră că a fost iniţiată şi procedura de desfăşurare a verificării documentare, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 148 - 149 Codul de procedură fiscală, prin pervertirea instituţiei verificării documentare, DRAF 7 Sibiu folosindu-se de această procedură strict pentru a putea impune în sarcina recurentei obligaţiile fiscale anterior estimate prin Procesul-verbal emis ca urmare a efectuării de către acelaşi organ fiscal a unui control antifraudă asupra sa - obiectul vizat de cele două proceduri desfăşurate de DRAF 7 Sibiu fiind esenţialmente identic.
De asemenea, se mai arată că organul fiscal nu a motivat, în fapt şi în drept, respingerea Punctului de vedere formulat de contribuabil, neprecizând în cuprinsul Deciziei de impunere care au fost motivele ce au condus la înlăturarea argumentelor, limitându-se strict la menţionarea faptului că A. S.R.L. nu a prezentat argumente sau alte documente din care să rezulte elemente noi faţă de cele analizate de inspectori sau de natură a răsturna starea de fapt rezultată.
Astfel, recurenta consideră că DRAF 7 Sibiu, cu încălcarea competenţelor legale, a procedat la efectuarea unei analize detaliate a relaţiilor intra-grup dintre recurentă şi societăţile afiliate din grupul A., efectuând constatări ce pot intra numai în competenţele unei echipe de inspecţie fiscală, sens în care Procesul-verbal emis la finalizarea controlului antifraudă - act ce stă la baza emiterii de către organul fiscal a Deciziei de impunere în procedura verificării documentare, desfăşurată de către acelaşi organ fiscal ulterior - a fost emis cu exces de putere, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), lit. n) din Legea 554/2004, fiind aşadar nul în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.
Se mai arată că acest prim argument de nelegalitate ce rezultă la o verificare prima facie a actelor administrativ fiscale atacate vizează obiectul controlului antifraudă desfăşurat de DRAF 7 Sibiu, control ale cărui constatări au fost preluate mot-a-mot în Decizia de impunere emisă de acelaşi organ fiscal ulterior efectuării verificării documentare.
Faptul că acelaşi organ fiscal emite o Decizie de impunere într-o procedură de verificare documentară ce a fost efectuată strict în temeiul unor constatări anterior efectuate într-o procedură de control antifraudă, reprezintă un argument apt a conchide că există o încălcare a prevederilor art. 148 - 149 Codul de procedură fiscală ce reglementează modul de desfăşurare a unei verificări documentare.
Recurenta mai consideră că prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile legale în ceea ce priveşte vicierea evidentă a procedurii verificării documentare reglementate de dispoziţiile art. 148- 149 Codul de procedură fiscală şi a pervertirii de către DRAF 7 Sibiu a acestei proceduri, utilizată de organul fiscal strict pentru a-şi crea cadrul legal necesar în vederea valorificării propriilor constatări efectuate cu ocazia controlului antifraudă şi a emiterii Deciziei de impunere în vederea impunerii obligaţiilor fiscale în cuantum de 7.569.158 RON în sarcina sa.
Atât procedura verificării documentare, cât şi Decizia de impunere emisă de DRAF 7 Sibiu sunt nule, prin raportare la nulitatea controlului antifraudă fiscală prin prisma obiectului acestui control şi a emiterii Procesului-verbal de constatare cu exces de putere, act ce a permis DRAF 7 Sibiu să demareze procedura de verificare documentară şi, astfel, să impună obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 7.569.158 RON, reprezentând impozit datorat pe veniturile obţinute de nerezidenţi din România.
Astfel, recurenta susţine că în mod greşit a considerat prima instanţă că nu poate conchide asupra nelegalităţii desfăşurării procedurii verificării documentare şi a nulităţii Deciziei de impunere dată de nulitatea Procesului-verbal de constatare emis cu exces de putere de către DRAF 7 Sibiu la finalizarea controlului antifraudă, întrucât o atare analiză este permisă, neprejudecând fondul, fiind suficientă o "pipăire" a fondului pentru a concluziona în sensul îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat sub acest aspect.
Prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile legale în ceea ce priveşte încălcarea de către DRAF 7 Sibiu a normelor legale ce reglementează dreptul la apărare, considerând că, prin simplu fapt că i-a fost acordat dreptul de a formula Punct de vedere, dreptul la apărare ar fi fost respectat
Considerentele primei instanţe sunt complet neîntemeiate, întrucât un act administrativ fiscal nu este considerat a fi act motivat în situaţia în care lipseşte motivarea pentru care au fost respinse, în fapt şi în drept, argumentele contribuabilului, organul fiscal având o obligaţie imperativă de a include în actul administrativ opinia sa cu privire la susţinerile contribuabilului astfel cum a fost constatat şi în doctrina în materie.
Fără a reitera, pe larg, cele statuate prin cererea de suspendare, recurenta supune atenţiei instanţei de control judiciar faptul că, în speţa pendinte, plata/executarea silită a sumei de 7.569.158 RON, ar conduce la crearea unui prejudiciu semnificativ, având consecinţe financiare şi operaţionale semnificative pentru societate.
În acest sens, arată că, în ceea ce priveşte o eventuală executare silită a sumei de 7.569.158 RON, aceasta ar avea aptitudinea de a conduce la (i) deteriorarea capitalului de lucru prin reducerea lichidităţilor, (ii) întreruperea operaţiunilor curente ale societăţii (prin crearea de întârzieri la plata furnizorilor de materii prime, întârzieri la plata facturilor de utilităţi), (iii) întârzieri la plata drepturilor salariale către angajaţi şi (iv) întârzieri la plata taxelor curente la bugetul de stat.
În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de impunere nr. A_FSB 10155/03.08.2023 privind obligaţiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare, emisă de pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, s-a stabilit că, urmare a verificării documentare efectuate conform prevederilor art. 148 - 149 din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, pentru activitatea comercială desfăşurată în perioada 01.01.2017-31.12.2021, societatea A. S.R.L. datorează bugetului de stat impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi în sumă de 7.569.158 RON.
S-a reţinut în considerentele Deciziei de impunere nr. A_FSB 10155/03.08.2023 că, în perioada 2017-2021, societatea A. S.R.L. a înregistrat în evidenţa financiar - contabilă şi a plătit către diverşi furnizori prestări de servicii cu explicaţia "costuri generate de drepturile de folosire a unor licenţe, întreţinerea unor licenţe", care au fost contractate de diferite societăţi din grupul A. şi refacturate către A. S.R.L. în valoare totală de 49.023.570 RON.
Pârâta DRAF 7 Sibiu a reţinut că societăţile din grupul A. nu sunt în fapt beneficiarul efectiv al plăţilor efectuate pentru "costuri generate de drepturile de folosire a unor licenţe, întreţinerea unor licenţe", ci acţionează ca un intermediar în relaţia cu A. S.R.L. pentru aceste plăţi, în condiţiile în care pârâta a apreciat că, potrivit art. 255 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, definitorie din punct de vedere al impozitului datorat de nerezidenţi, este stabilirea beneficiarului efectiv al venitului, respectiv destinatarul efectiv al plăţilor efectuate pentru redevenţele/drepturile de utilizare a unor licenţe, întreţinerea unor licenţe.
Înalta Curte reţine că anterior emiterii Deciziei de impunere nr. A_FSB 10155/03.08.2023, inspectorii din cadrul ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu au desfăşurat, în perioada 15.06.2022 - 28.11.2022, un control operativ - inopinat la societatea A. S.R.L., având ca obiectiv verificarea achiziţiilor de servicii de la nerezidenţi, drepturi de folosire a unor licenţe, refacturate, de la furnizorul A. DE 241557473, persoană afiliată/parte a grupului A., înregistrate în evidenţa financiar - contabilă în perioada ianuarie 2017 - decembrie 2021.
Ca urmare a acestui control, a fost încheiat de către pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu procesul-verbal de control nr. x/28.11.2022.
Împotriva Deciziei de impunere nr. A_FSB 10155/03.08.2023, reclamanta A. S.R.L. a formulat contestaţie şi cerere de suspendare executare.
Curtea de Apel a respins cererea de suspendare, soluţie pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o împărtăşeşte pentru considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte reţine faptul că instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că simpla invocare de către reclamantă a necompetenţei DRAF 7 Sibiu cu privire la întocmirea procesului-verbal de control nr. x/28.11.2022 şi a Deciziei de impunere nr. A_FSB 10155/03.08.2023 nu conduce în mod automat la suspendarea executării actului administrativ - fiscal, ci se impune a se analiza şi în această privinţă în ce măsură împrejurările invocate sunt de natură să producă o îndoială serioasă asupra stabilirii competenţei DRAF 7 Sibiu cu privire la întocmirea actelor administrativ - fiscale, în raport cu dispoziţiile legale care reglementează competenţa Direcţiilor Regionale Antifraudă Fiscală.
Competenţa Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală de întocmire a deciziilor de impunere privind obligaţiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare i-a fost conferită acestui organ fiscal prin dispoziţiile Ordinului nr. 3666/07.10.2020 emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în temeiul dispoziţiilor art. 151 alin. (1) Codul de procedură fiscală, Ordin prin care s-a dispus aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi documentelor utilizate în activitatea de verificare documentară, reglementată la titlul VI capitolul V "Verificarea documentară" din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, inclusiv a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare, conform dispoziţiilor art. 1 lit. d) din Ordin.
Procesul-verbal de control nr. x/28.11.2022 a fost întocmit de către inspectorii din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, în urma controlului operativ inopinat desfăşurat în perioada 15.06.2022 - 28.11.2022, la societatea A. S.R.L., având ca obiectiv verificarea achiziţiilor de servicii de la nerezidenţi, drepturi de folosire a unor licenţe, refacturate, de la furnizorul A. DE 241557473, persoană afiliată/parte a grupului A., înregistrate în evidenţa financiar - contabilă în perioada ianuarie 2017 - decembrie 2021.
Decizia de impunere nr. A_FSB 10155/03.08.2023, privind obligaţiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare, a fost întocmită de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu, în temeiul competenţelor conferite acesteia prin Ordinele nr. 3632/05.10.2020 şi nr. 3666/07.10.2020, emise de Preşedintele ANAF şi de prevederile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 188/28.12.2022 (în vigoare la data emiterii Deciziei de impunere), astfel că s-a apreciat că nu poate fi reţinută nelegalitatea acestor acte administrativ - fiscale în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, invocate de reclamantă, sau ca urmare a emiterii acestor acte cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Aşadar, în mod corect s-a reţinut că anterior emiterii Deciziei de impunere nr. A_FSB 10155/03.08.2023, organul fiscal şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, conform art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.
Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:
"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Instanţa constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal apreciind că, în cauză, susţinerile recurentei-reclamante nu sunt de natură să contureze existenţa unui caz bine justificat nu a mai examinat şi îndeplinirea condiţiei "pagubei iminente", având în vedere că aceste condiţii trebuiesc îndeplinite cumulativ.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 178/2023 din 22 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 19 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.