Şedinţa publică din data de 4 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 20.05.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, revocarea deciziei nr. 222/07.04.2022, prin care reclamanta a fost amendată cu suma de 10.000 RON pentru încălcarea art. 47 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1733 din data de 14 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva hotărârii judecătoreşti menţionate în punctul I.2 reclamanta societatea A. S.R.L. a declarat recurs, prin care, invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 222/07.04.2022, emisă de intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta - reclamantă a argumentat, printr-un prim set de critici, în sensul unei încălcări, de către instanţa de fond, a obligaţiei acesteia de a motiva hotărârea pronunţată, în sensul că instanţa nu a realizat o analiză concretă a contextului emiterii actului atacat şi a argumentelor recurentei referitoare la lipsa unei încălcări a valorii sociale ocrotite de normele de drept material incidente cauzei, raportate la afirmaţiile efectuate de către invitatul emisiunii, domnul B..
Totodată, recurenta a învederat că judecătorul fondului a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (3) şi art. 144 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, prin raportare la dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia EDO şi la situaţia juridică dedusă judecăţii.
În acest sens, recurenta a arătat că afirmaţiile în discuţie nu au avut caracter defăimător, în raport de contextul în care acestea au fost exprimate, câtă vreme, în cursul emisiunii "Ce-i în C. şi-n căpuşă" din data de 02.03.2022, au fost analizate probleme de interes naţional, printre care şi efectele nocive ale războiului din Ucraina, temă ce a creat o deosebită tensiune prin raportare la informaţiile transmise de către ambii participanţi. Pentru a putea înlătura acea stare, domnul B. a făcut o serie de afirmaţii în spirit de glumă, strict cu scopul de a amuza auditoriu şi nu de a denigra femeile din Ucraina. Această concluzie rezultă şi din reacţia avută de către moderatorul C., care a afirmat:
"A fost bună gluma".
Deşi prima instanţă ar fi observat caracterul umoristic al acestor afirmaţii, dar şi efectul pozitiv produs pentru participanţii la discuţie şi pentru auditor, cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, ar fi considerat că respectivele afirmaţii au caracter denigrator, deşi ar fi evident că afirmaţiile invitatului B. din data de 02.03.2022 nu se circumscriu modalităţii de incriminare prevăzute de către legiuitor, nefiind referiri în sens peiorativ, defăimătoare sau discriminatorii.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul - pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea sentinţei recurate şi, implicit, a deciziei contestate, ca fiind legale şi temeinice.
În susţinerea apărărilor formulate, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a aspectelor reţinute prin Decizia CNA nr. 222/07.04.2022 de sancţionare a reclamantei, intimatul a învederat că, în cadrul emisiunii, la adresa femeilor de origine ucraineană, au fost făcute afirmaţii depreciative, ofensatoare, jignitoare, ce au depăşit limitele acceptabilului, persoanele de naţionalitate ucraineană fiind acuzate în general de comportamente blamabile, infracţionale sau imorale.
A mai arătat intimatul că afirmaţiile pretins a fi fost făcute în spirit de glumă, nu pot fi considerate ca având o contribuţie pozitivă în contextul discuţiilor de interes general privind războiul din Ucraina, fiind unele prejudiciabile, defăimătoare, din categoria celor interzise de dispoziţiile art. 47 alin. (3) din Codul audiovizualului, motiv pentru care, constatând încălcarea de către radiodifuzor a interdicţiei impuse de aceste dispoziţii, în raport de criteriile de individualizare a secţiunii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, membrii Consiliului au propus sancţionarea acestuia cu amenda în cuantum de 10.000 RON. Supusă la vot, propunerea de sancţionare a fost adoptată cu respectarea condiţiilor de legalitate prevăzute de art. 15 din Legea audiovizualului.
În opinia intimatului, recurenta-reclamantă a încercat să prezinte o altă situaţie de fapt decât cea din cadrul emisiunii, din care să reiasă faptul că afirmaţiile reţinute de Consiliu ca încălcare a prevederilor art. 47 din Codul audiovizualului, nu s-ar încadra în definiţia afirmaţiilor defăimătoare generalizatoare la adresa unui grup/comunităţi definit(e) de gen, vârstă, rasă, etnie, naţionalitate, cetăţenie, în ciuda faptului că, aceste sintagme sunt defăimătoare, generalizatoare la adresa poporului ucrainean.
A mai arătat intimatul că afirmaţiile invitatului la adresa poporului ucrainean nu ar fi simple aprecieri, ci susţineri ce ar fi depăşit limitele unei judecăţi de valoare sau opinii personale, iar realizatorul emisiunii, deşi a creditat aceste afirmaţii ca fiind "o glumă bună", şi-a ignorat responsabilităţile legale şi jurnalistice impuse de comunicarea către publicul larg a unui program de radiodifuziune.
5. Aspecte procedurale
La data de 13 februarie 2024, recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului în legătură cu sintagma "precum şi ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", fiind format, în vederea soluţionării acesteia, dosarul asociat nr. x/2022 Prin aceeaşi cerere, recurenta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
II. Soluţia instanţei asupra cererii de suspendare a cauzei
Examinând cererea formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L., privind suspendarea judecării dosarului pendinte până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului în legătură cu sintagma "precum şi ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată.
Astfel, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi …", fiind consacrat, astfel, un caz de suspendare facultativă a judecăţii.
În acest context, instanţa reţine că suspendarea în discuţie implică, pe de o parte, întrunirea condiţiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, iar, pe de altă parte, identificarea de către judecător a oportunităţii dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului.
În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecăţii, ci textul debutează cu o conferire, în beneficiul instanţei, a atribuţiei de a aprecia asupra necesităţii suspendării amintite.
Referitor la situaţia premisă a unei sesizări a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătoreşti, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii".
Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuţie, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părţile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională declară neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv.
În cauza de faţă, Înalta Curte nu consideră a fi necesară suspendarea judecăţii în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost solicitată de partea recurentă - reclamantă, cu atât mai mult cu cât în dosarul asociat nr. x/2022 cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului în legătură cu sintagma "precum şi ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L., a fost respinsă.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L., privind suspendarea judecării recursului ce face obiectul cauzei pendinte.
III. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta societatea A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].
Din interpretarea prevederilor normative citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.
Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanţa şi-a încălcat obligaţia de a motiva hotărârea conform standardelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
În acest sens se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta - reclamantă a supus controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ verificarea legalităţii deciziei nr. 222/07.04.2022, prin care reclamanta a fost sancţionată de C.N.A. cu amendă contravenţională de 10.000 RON, în raport de faptul că, în cadrul emisiunii "Ce-i în C., şi-n căpuşă!", difuzată de postul de radio D. în data de 02.03.2022 între orele 13:00 - 15:22 şi redifuzată în data de 04.03.2022 în intervalul 12:47-14:50, invitatul emisiunii, B., ar fi făcut o serie de afirmaţii la adresa femeilor de origină ucraineană, ce au fost apreciate de intimatul - pârât prin decizia atacată drept o încălcare a prevederilor art. 47 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare (Codul audiovizualului).
Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de un act administrativ al Consiliului Naţional al Audiovizualului de sancţionare contravenţională, care constituie o ingerinţă în libertatea de exprimare a părţii reclamante, primei instanţe revenindu-i să verifice măsura în care această ingerinţă este conformă garanţiilor specifice libertăţii amintite.
Din conţinutul sentinţei recurate rezultă că legalitatea actului individual atacat (decizia CNA nr. 222/07.04.2022) a fost verificată de instanţa de fond exclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 47 alin. (3) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, care prevăd că sunt interzise, în programele audiovizuale, afirmaţii defăimătoare generalizatoare la adresa unui grup/comunităţi definit(e) de gen, vârstă, rasă, etnie, naţionalitate, cetăţenie, credinţe religioase, orientare sexuală, nivel de educaţie, categorie socială, afecţiuni medicale sau caracteristici fizice.
Or, art. 47 alin. (3) din Cod reglementează o obligaţie a furnizorului de servicii media audiovizuale, iar nu o contravenţie în sine, fără a reprezenta deci prin ea însăşi o normă de sancţionare contravenţională.
În acest context, Înalta Curte arată că potrivit art. 30 din Constituţia României, reglementat la Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale din Constituţie "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile" (alin. (1), "Cenzura de orice fel este interzisă" (alin. (2), "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine" (alin. (6).
Din lectura dispoziţiilor constituţionale redate mai sus, instanţa de control judiciar reţine opţiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, cu rezerva totuşi că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.
Instanţa de recurs mai învederează existenţa în Constituţia României, la Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul I - Dispoziţii comune, a art. 20, text potrivit căruia "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte." (alin. (1), respectiv "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile" (alin. (2).
Astfel, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.
Potrivit art. 10 din Convenţia amintită "Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.".
Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, stând chiar la baza noţiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Această importanţă cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că «libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere în absenţa cărora nu există «societate democratică».
Cât priveşte hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa îşi însuşeşte interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes şi un efect erga omnes, consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care potrivit art. 32 din Convenţie misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante, ci jurisprudenţa Curţii constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.
Revenind la dispoziţiile art. 10 din Convenţie, instanţa de control judiciar învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, privind opinii şi informaţii politice, sociale sau economice, expresia artistică şi informaţii cu caracter comercial.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 al articolului 10 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta.
Astfel, Curtea Europeană afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 17 decembrie 2004 Cumpănă şi Mazăre împotriva României, § 85 şi urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea CEDO din 7 octombrie 2008 Barb împotriva României, § 31 şi urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea CEDO din 28 septembrie 2004 Sabou şi Pîrcălab împotriva României, § 35 şi urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005).
Cât priveşte prima condiţie dintre cele menţionate mai sus, instanţa reţine că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern, înţelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât şi o normă cu o forţă juridică inferioară legii în sens formal, dar şi jurisprudenţa rezultată din activitatea instanţelor judecătoreşti, cu menţiunea că acestea trebuie să întrunească două condiţii fundamentale, respectiv să fie accesibile şi previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea CEDO din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, § 49 - disponibilă pe pagina de Internet a Curţii Europene a Drepturilor Omului - www.x.coe.int).
A doua condiţie dintre cele menţionate mai sus implică analiza existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenţie, respectiv securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
În sfârşit, cea de-a treia condiţie, pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie, presupune ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde "unei nevoi sociale imperioase", iar argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa să fie "pertinente şi suficiente", măsura de limitare a libertăţii de exprimare trebuind să fie "proporţională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 şi, pe de altă parte, interesul general de apărare a societăţii sau a dreptului terţului care invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare (a se vedea hotărârea Cumpănă şi Mazăre citată anterior, § 88 - 90).
Spre a fi admisibilă ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare, cele trei condiţii menţionate în precedent trebuie întrunite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele făcând ca încălcarea art. 10 din Convenţie să nu poată fi justificată.
În cauză, Înalta Curte observă că prin actul administrativ individual atacat a fost aplicată recurentei - reclamante sancţiunea amenzii contravenţionale în cuantum de 10.000 RON, urmarea utilizării criteriilor de individualizare a sancţiunii reglementate de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, iar temeiul de drept din norma principală în considerarea căruia a fost emisă Decizia CNA nr. 222/07.04.2022 a fost reprezentat de art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, indicat şi în cuprinsul deciziei CNA.
Potrivit art. 90 din Legea nr. 504/2002:
"(1) Constituie contravenţii următoarele fapte: a) difuzarea unei opere cinematografice în afara perioadelor prevăzute în contractele încheiate cu deţinătorii drepturilor de autor; b) utilizarea de tehnici subliminale în cadrul comunicării comerciale audiovizuale; c) utilizarea comunicării comerciale audiovizuale cu conţinut publicitar mascat; d) nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replică; e) difuzarea unui serviciu de programe în afara zonei specificate în licenţa audiovizuală; f) exploatarea licenţelor audiovizuale de către alte persoane decât titularii de drept ai acestora; g) programarea şi furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor art. 27, art. 28, art. 29 alin. (1)-(7), art. 31 alin. (7), art. 32, art. 34, art. 35 alin. (1), art. 36, art. 39, art. 40, art. 41, art. 42^1, art. 422şi ale art. 85 alin. (3)-(9); h) nerespectarea prevederilor art. 3, art. 17 alin. (4), art. 49, art. 54 alin. (2) şi ale art. 58 alin. (1); i) retransmisia de către un distribuitor a unui serviciu de programe care nu se încadrează în prevederile art. 75 alin. (1) şi (2) şi nu a obţinut autorizaţia de retransmisie; j) retransmisia de către distribuitori a serviciilor de programe, cu încălcarea prevederilor art. 74 şi 82; k) furnizarea unui serviciu media fără a deţine licenţă audiovizuală sau în lipsa notificării prevăzute la art. 74 alin. (5); l) refuzul furnizorului sau distribuitorului de servicii media de a comunica personalului de control, în condiţiile prevăzute la art. 88 alin. (3), informaţiile solicitate.
(2) Faptele prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON.
(3) În cazul în care Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzute la alin. (1) sunt minore, va adresa o somaţie publică de intrare în legalitate.
(4) Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioada de cel mult un an.".
Or, instanţa de fond nu a realizat o analiză a cauzei pendinte raportat la temeiul juridic în baza căruia CNA a dispus aplicarea sancţiunii contravenţionale în sarcina recurentei - reclamante, neverificând cauza în raport de prevederile art. 90 din Legea nr. 504/2002, deoarece nu rezultă cărei variante normative a art. 90 alin. (1) îi corespunde contravenţia pretinsă a exista, pentru a fi aplicată o sancţiune în condiţiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002. În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că, potrivit normei legale, premisa esenţială de aplicare a art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 o constituie oricare dintre faptele prevăzute la art. 90 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Înalta Curte mai subliniază şi că lectura atentă a Legii nr. 504/2002 denotă că nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a deciziilor având caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului poate fi sancţionată contravenţional în condiţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, caz în care poate fi aplicată ca sancţiune o "amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON".
În procedura de recurs, invocând excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 alin. (1) teza finală din Legea nr. 504/2002, partea recurentă-reclamantă a susţinut că această normă juridică poate fi relevantă pentru legalitatea sancţiunii contravenţionale aplicate, fiind eronată întemeierea actului administrativ litigios pe dispoziţiile art. 90 din Legea amintită anterior.
Totodată, criticile din recurs privind analiza punctuală a afirmaţiilor incriminate în contextul normativ relevant, inclusiv raportat la art. 47 alin. (3) din decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, regăsite în mod similar şi în conţinutul cererii de chemare în judecată, implică realizarea unei verificări a ingerinţei CNA în libertatea de exprimare a părţii recurente-reclamante în acord cu standardul reieşit din reglementarea naţională coroborat cu cea convenţională şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, deşi prima instanţă a realizat analiza sub aspectul obligaţiei impuse de art. 47 alin. (3) din Cod, nu a demonstrat că amenda contravenţională aplicată societăţii reclamante ca limitare adusă de stat libertăţii de exprimare respecta condiţiile cumulative amintite anterior, fără a rezulta îndeosebi dacă este prevăzută de lege, iar în caz afirmativ care este norma juridică relevantă sub acest aspect, anume art. 90 sau art. 91 din Legea nr. 504/2002.
După cum s-a arătat deja anterior, art. 47 alin. (3) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual reprezintă temeiul unei obligaţii impuse furnizorilor de servicii audiovizuale prin actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de Codul audiovizualului, dar nu constituie un temei de sancţionare contravenţională, acesta din urmă regăsindu-se în art. 90 şi următoarele din Legea nr. 504/2002, cu privire la care însă sentinţa recurată nu prezintă nicio analiză relevantă.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. "Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Hotărârile CEDO pronunţate în cauzele Albina împotriva României şi Gheorghe împotriva României).
Instanţa de recurs mai subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenţia concretă a părţii, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanţe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală.
Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raţionamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluţioneze procesul în primă instanţă, iar spre acest rezultat premisele acestui raţionament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situaţiei de fapt şi a probelor concrete care o susţin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situaţii factuale stabilite.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. (…)" [s.n.].
Faţă de cele arătate în precedent, fiind incident motivul de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În sfârşit, intervenind admiterea căii de atac potrivit celor deja menţionate, nu mai este necesară verificarea motivului de casare/nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta din urmă implicând analiza pe fond a cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a cauzei, formulată de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L., ca neîntemeiată.
Admite recursul formulat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1733 din data de 14 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.