Şedinţa publică din data de 5 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea înregistrată la data de 22.02.2022, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.) şi Baroul Bucureşti, în temeiul art. 10 alin. (3) şi următoarele, din Legea nr. 554/2004, a formulat contestaţie împotriva deciziei/hotărârii de respingere (necomunicată până la data formulării cererii) a candidaturii la concursul de admitere în profesia de avocat, sesiunea septembrie 2021 fără examen, emisă de Baroul Bucureşti prin consiliu şi invalidată de Comisia Naţională de Examen, solicitând admiterea contestaţiei, urmare a nesoluţionării în termen legal a cererii petentului, cu consecinţa anulării deciziei contestate şi recunoaşterii dreptului legitim al reclamantului de a fi primit în profesia de avocat cu titlu definitiv, fără examen, raportat la dispoziţiile art. 15 lit. (g) teza finală din Legea nr. 188/2000, coroborate cu prevederile art. 16 din Constituţia României şi art. 14 din CEDO.
1.2. La data de 20.05.2022, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, în ceea ce priveşte pe numita Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti (UNEJ), solicitând admiterea cererii şi introducerea în cauză a acesteia, având în vedere legătura de cauzalitate dintre obiectul cauzei, apărarea drepturilor profesiei de executor judecătoresc încălcate de către pârâţi şi calitatea persoanei chemată în judecată.
1.3. La data de 09.09.2022, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată a altei persoane, solicitând admiterea cererii şi introducerea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca monitor de discriminare.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:
(i) a respins ca inadmisibile cererile de chemare în judecată a altei persoane, respectiv Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti (U.N.E.J.) şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), formulate de reclamantul A.;
(ii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Baroului Bucureşti şi respinge acţiunea faţă de acest barou ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
(iii) a admis excepţia inadmisibilităţii şi respinge cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România (U.N.B.R.), Baroul Bucureşti, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenienta Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti (UNEJ), ca inadmisibilă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 141 din data de 21 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii pe fond a contestaţiei în sensul anulării deciziei/hotărârii contestate, necomunicată până în prezent, urmare nesoluţionării în termen legal a contestaţiei/cererii formulate de reclamant şi a recunoaşterii dreptului său legitim şi a tuturor executorilor judecătoreşti cu o vechime de 5 ani de a fi primiţi în profesia de avocat cu titlu definitiv, fără examen, raportat la dispoziţiile art. 15 lit. g) teza finală din Legea nr. 188/2000 coroborate cu art. 16 din Constituţia României şi art. 14 din CEDO.
Pe cale de excepţie, recurentul-reclamant a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii UNBR prin care trebuia soluţionată contestaţia formulată în temeiul art. 20 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, aceasta nefiind emisă şi comunicată până la acest moment, iar în cazul în care ar fi fost emisă, ar fi fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României, art. 14 din CEDO şi art. 15 lit. g) teza finală din legea nr. 188/2000. Recurentul-reclamant a susţinut că aceasta nu respectă cerinţele de validitate, fiind nulă, întrucât nu este motivată în fapt şi în drept, deşi reprezintă un act administrativ cu caracter individual, astfel cum a recunoscut chiar şi pârâta U.N.B.R. şi a constatat şi prima instanţă.
În susţinerea recursului, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 9, art. 16, art. 31 alin. (2) din Constituţia României, art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000, art. 2 şi 19 din O.G. nr. 137/2000, art. 78, art. 43 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., art. 8 din Codul administrativ, precum şi art. 14 din CEDO.
Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 19 din O.G. nr. 137/2000, având în vedere faptul că judecătorul fondului nu a dispus introducerea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea a Discriminării ca monitor de discriminare.
Printr-un alt rând de critici, recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că judecătorul fondului se încadra în cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 pct. (1) şi 13 din C. proc. civ., întrucât figura ca avocat suspendat. De asemenea, acelaşi judecător a mai soluţionat o cauză similară ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, în care a pronunţat aceeaşi soluţie de respingere ca inadmisibilă a cererii.
Consideră că sentinţa recurată este neconformă şi cu dispoziţiile art. 9 din Constituţia României coroborate cu art. 78 din C. proc. civ., având în vedere că a fost acţiunea introductivă a fost respinsă ca inadmisibilă deşi prin punctul de vedere formulat de către UNEJ s-a confirmat faptul că este vorba despre un act administrativ cu caracter individual şi discriminatoriu.
De asemenea, apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Constituţia României coroborate cu art. 8 din Codul administrativ, întrucât instanţa de fond a refuzat să constate pe de-o parte, neemiterea actului administrativ şi pe de altă parte, raportat la înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată de către pârâta UNBR, a refuzat să constate că lipseşte motivarea în fapt şi în drept a acestuia.
Făcând trimitere la prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000, recurentul-reclamant a invocat discriminarea profesiei de executor judecătoresc, arătând că instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 51/1995 nu prevede că vechimea de executor constituie vechime în avocatură.
Recurentul-reclamant a mai depus la dosarul cauzei o completare la recurs, reiterând, în esenţă, aceleaşi motive de nelegalitate.
4. Apărările formulate faţă de recursul dedus judecăţii
Baroul Bucureşti a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii UNBR prin care trebuia soluţionată contestaţia ca inadmisibilă, respingerea cererii de recurs formulate de către reclamant, ca nefondat, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs
Primul set de critici invocate de către reclamantul A. a vizat neintroducerea în cauză, de către judecătorul fondului, a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 19 din O.G. nr. 137/2000 coroborate cu art. 78 din C. proc. civ. şi ale art. 16 din Legea nr. 554/2004.
Abordând acest motiv de recurs din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Din circumstanţele particulare ale cauzei rezultă că, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de respingere a candidaturii la concursul de admitere în profesia de avocat- sesiunea septembrie 2021, fără examen, emisă de Baroul Bucureşti prin Consiliu şi invalidată de U.N.B.R. prin Comisia Naţională de Examen şi recunoaşterea dreptului său legitim de a fi primit în profesia de avocat cu titlu definitiv, fără examen, raportat la disp. art. 15 lit. g) teza finală, din Legea nr. 188/2000 coroborate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţia României şi art. 14 din CEDO. În cuprinsul cererii de chemare în judectă, reclamantul a invocat şi existenţa unei dicriminări, ca urmare a împrejurării că avocaţii cu vechime de 5 ani sunt primiţi în profesia de executor judecătoresc fără examen, însă executorilor judecătoreşti nu le este recunoscută aceeaşi vechime.
La data de 9 septembrie 2022, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere de chemare în judecată a altei persoane, solicitând introducerea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca monitor de discriminare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 68 din C. proc. civ., art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/200, art. 16 din Constituţia România, art. 14 din CEDO, precum şi pe dispoziţiile altor texte aplicabile "Juria novit curia".
Prima instanţă, reţinând că solicitarea reclamantului îmbracă forma unei cereri de intervenţie forţată, potrivit art. 68 din C. proc. civ. şi, prin raportare la obiectul cauzei, la temeiul juridic al cererii de introducere a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în cauză, precum şi la împrejurarea că acesta din urmă nu ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, a respins ca inadmisibilă această cerere.
Raportat la pretenţiile deduse judecăţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod nelegal a respins cererea de introducere în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a statua astfel, instanţa de control judiciar reţine că procedura judiciară în materia civilă, prevede, cu caracter general, obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa "asupra a tot ceea ce s-a cerut", examinând "fiecare pretenţie şi apărare în parte", hotărând "în legătură cu orice alte cereri" formulate de părţi, conform art. 22, raportat la art. 237 din C. proc. civ.. De asemenea, în raport de obiectul cererii formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:
"În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."
Acestor dispoziţii le corespund, în materia specială a contenciosului administrativ, prevederile similare de drept material ale art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:
"Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept."
Înalta Curte are în vedere principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat ca atare în prevederile art. 9 din C. proc. civ., stabileşte, între altele, că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Complementar, întrucât principiul disponibilităţii nu are un caracter absolut, este reglementat şi rolului judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanţei), consacrat prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfăşurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeaşi cauză. Mai exact, art. 22 din C. proc. civ. prevede astfel: "(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (...) (4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (...)"
Din conţinutul acestei norme, reiese că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, iar nu în baza temeiului juridic indicat de părţi, părţi care, pot să nu invoce o cauză juridică a cererii formulate sau, din eroare, neatenţie ori din neştiinţă, pot indica un temei juridic greşit sau inadecvat faţă de finalitatea urmărită prin formularea cererii.
Mai mult decât atât, instanţa are obligaţia de a da sau a recalifica faptele deduse judecăţii, în primul caz, dacă partea însăşi nu a indicat un temei juridic, iar în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greşit sau impropriu pretenţiilor formulate şi la a căror recunoaştere în justiţie tinde. O atare obligaţie subzistă în mod egal atât în cazul în care partea este asistată de avocat, cât şi în ipoteza în care aceasta nu beneficiază de asistenţă juridică de specialitate. Sigurul caz în care instanţa sau judecătorii cauzei nu pot schimba denumirea sau temeiul juridic indicat de părţi este cel descris de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., ipoteză în care este necesar acordul lor expres cu privire la drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.
Stabilirea unei calificări juridice pentru situaţia de fapt dedusă judecăţii ori identificarea normelor juridice de drept substanţial aplicabile este un imperativ al procesului civil pentru asigurarea liberului acces la instanţă al părţilor, în vederea protejării drepturilor şi intereselor lor legitime, întrucât "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi, în acelaşi sens, art. 1 alin. (1) şi (2) din C. civ., instanţele de judecată având obligaţia de a analiza în mod real şi efectiv pretenţiile deduse judecăţii, potrivit standardului stabilit de Curtea europeană a drepturilor omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenţia europeană, în componenta normei referitoare la dreptului de acces la instanţă.
Aplicând aceste repere teoretice conturate de prevederile legale incidente de drept material şi de jurisprudenţa naţională, la circumstanţele factuale concrete, instanţa de control judiciar constată că, instanţa de fond ar fi trebuit să se raporteze la finalitatea demersului judiciar iniţiat de reclamant, prin raportare la pretenţiile formulate şi la faptele pe care se întemeiază acestea şi să verifice dacă temeiul juridic invocat corespunde acestei finalităţi sau, în caz contrar, să dispună restabilirea calificării juridice corecte a faptelor litigioase, conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.
Or, în litigiul pendinte, reclamantul a invocat existenţa unei discriminări, astfel că instanţa de judecată era chemată să verifice dacă erau îndeplinite cumulativ cele trei condiţii, pentru ca fapta reclamantă să fie calificată ca fiind discriminatorie în sensul dispoziţiilor legale incidente în această materie.
Este adevărat că reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000, art, 16 din Constituţia României, art. 14 din CEDO şi pe alte texte legale aplicabile "Juria novit curia", iar în susţinerea cererii de introducere în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a invocat dispoziţiile art. 68 din C. proc. civ., însă, pornind de la finalitatea reală a cererii de chemare în judecată, instanţa era datoare să facă aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.
Actul normativ care reglementează cadrul general cu privire la constatarea şi combaterea discriminării este O.G. nr. 137/2000, care impune citarea singurei autorităţi publice din România cu atribuţii în privinţa cazurilor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Astfel, în art. 27, alin. (3) al O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în varianta republicată, se precizează că judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului. Nefiind titular de pretenţii în cauza de faţă, în absenţa altor cereri, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate avea decât calitatea de pârât.
În acest context, pentru justa soluţionare a cauzei, în temeiul art. 16 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu citarea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, urmând ca acţiunea introductivă să fie soluţionată şi în contradictoriu cu această autoritate publică.
În legătură cu cadrul procesual pasiv, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant a criticat şi soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, arătând că această organizaţie profesională şi-a exprimat punctul de vedere şi a confirmat că în speţă este vorba despre un act administrativ cu caracter individual şi discriminatoriu, în acest sens fiind făcută o veritabilă cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că, prin punctul de vedere depus la dosarul cauzei, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată a acesteia, formulată de reclamant în baza art. 68 din C. proc. civ., ca inadmisibilă, arătând, în esenţă, că Decizia U.N.B.R. de respingere a candidaturii petentului este un act administrativ individual, prin care reclamantul s-a considerat vătămat în drept, ce nu priveşte profesia de executor judecătoresc astfel că U.N.E.J. nu poate pretinde aceleaşi drepturi ca reclamantul. Or, această cerere nu reprezintă o cerere de intervenţie accesorie, astfel cum susţine recurentul-reclamant.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti nu justică un interes în litigiul pendinte, având în vedere că rolul acesteia este de apărare a intereselor membrilor săi în exercitarea atribuţiilor acestora de executori judecătoreşti şi nu poate interveni cu privire la un act emis de o altă entitate profesională, privind respingerea candidaturii reclamantului pentru profesia de avocat.
Referitor la criticile invocate de către recurentul-reclamant cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din C. proc. civ. de către judecătorul fondului, care a comunicat la ultimul termen de judecată faptul că acesta figurează şi ca avocat suspendat, fără a preciza baroul în care este înscris, Înalta Curte constată că acestea nu constituie veritabile critici de nelegalitate aduse sentinţei recurate, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci sunt aspecte ce ar fi putut fi invocate de către reclamant prin intermediul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 44 din C. proc. civ.. În concret, la momentul la care reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa unui motiv de incompatibilitate în privinţa judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, acesta avea posibilitatea formulării unei cereri de recuzare.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că o astfel de cerere nu a fost formulată în faţa instanţei de fond, până la momentul pronunţării sentinţei recurate, astfel că susţinerile recurentului-reclamant referitoare la o pretinsă stare de incompatibilitate a judecătorului fondului nu pot fi invocate pentru prima oară, în recurs.
Este adevărat că, la data de 18 noiembrie 2022, ulterior pronunţării sentinţei atacate, recurentul-reclamant a formulat o cerere de recuzare întemeiată pe aceleaşi motive ce au fost invocate şi în cuprinsul memoriului de recurs, însă aceasta a fost formulată în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de completare a sentinţei nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, procedură demarată de Baroul Bucureşti, pentru soluţionarea cererii acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 53 din C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. (…)".
Aşadar, încheierea din 18 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de reclamant, ca nefondată, ar fi putut fi recurată doar odată cu sentinţa civilă nr. 159 din data de 18 noiembrie 2022, pronunţată de aceeaşi instanţă, prin care a fost soluţionată cererea de completare, formulată de petentul Baroul Bucureşti.
Or, nici sentinţa civilă anterior menţionată şi nici încheierea de respingere a cererii de recuzare nu formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac, astfel că nu pot fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, aceasta fiind chemată să se pronunţe doar cu privire la sentinţa civilă nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Revenind la cele expuse anterior, întrucât aspectele de nelegalitate reţinute cu privire la sentinţa de fond nu pot fi înlăturate decât prin casarea hotărârii şi reluarea judecăţii în faţa aceleiaşi instanţe, iar în raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de reclamant.
Totodată, Înalta Curte va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate, întrucât nu au făcut obiectul contestării în recurs, respectiv soluţia de respingere a cerererii de chemare în judecată formulată de către reclamant în contradictoriu cu Baroul Bucureşti, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.
Conchizând, Înalta Curte reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că va admite recursul, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ. şi va dispune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea rejudecării cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii U.N.B.R. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Faţă de solicitarea apărătorului ales al Baroului Bucureşti de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, s-a dispus conceptarea citativului conform manifestării exprese de voinţă a recurentului-reclamant, concretizate în formularea memoriului de recurs în contradictoriu cu Baroul Bucureşti şi cu Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Din conţinutul cererii de recurs, rezultă că reclamantul nu a înţeles să formuleze critici de nelegalitate şi cu privire la soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei calităţii procesuale pasive a Baroului Bucureşti, soluţie ce a căpătat caracter definitiv, prin nerecurare.
Având în vedere că demersurile făcute de Baroul Bucureşti în cadrul acestui dosar, au generat cheltuieli de judecată, Înalta Curte, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant, va dispune obligarea acestuia la plata către Baroul Bucureşti a sumei de 400 RON, conform dovezii ataşate la fila x.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată că Baroul Bucureşti nu are calitatea procesuală pasivă în recurs şi obligă recurentul-reclamant A. la plata către Baroul Bucureşti a sumei de 400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 141 din data de 21 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii U.N.B.R. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Menţine în rest sentinţa recurată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 5 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.