Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând instanţei să dispună anularea rezoluţiei nr. 771/27.04.2022, în 2-885, iar pe fondul sesizării să se constate existenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă a judecătorilor B. şi C. ce au activat în completul CCP-2 al Tribunalului Vâlcea, secţia penală.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2211 din data de 28.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar în rejudecare admiterea acţiunii şi anularea Rezoluţiei nr. 771 din 27 aprilie 2022, în Dosarul Nr. 22-885 emisă de CSM-Inspecţia Judiciară şi să se constate existenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă a judecătorilor B. şi C..
În motivarea recursului, a arătat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul penal nr. x/2012, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, reţinând că, în data de 10.10.2012, în jurul orelor 19:55, inculpatul D., în timp ce conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, pe D.N.64, pe raza Comunei Mihăeşti, judeţul Vâlcea, a produs un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a reclamantei şi a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie.
În urma examinării medico-legale s-a stabilit, prin raportul de constatare medico-legal nr. Al-D/0198.2012 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină legală Vâlcea, că reclamanta a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri dure, în condiţiile unui accident rutier, fiind necesare 130-150 de zile de îngrijire medicală pentru vindecare; leziunile traumatice au pus în primejdie viaţa victimei, fiind necesară o reexaminare după 6-8 luni pentru stabilirea felului şi formei vindecării acestora.
Într-un prim ciclu al cercetării penale, prin ordonanţa din data de 08.07.2016 procurorul a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., faptele nu sunt săvârşite cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.
În urma contestaţiei formulate de reclamantă, instanţa a constatat că soluţia de clasare adoptată de procuror este în dezacord cu probatoriul administrat, probatoriu care, obiectiv interpretat, conduce la conturarea elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care s-a dispus începerea urmării penale.
Ulterior acestei hotărâri penale, organul de urmărire, în urma reluării cercetării penale, la data de 27.09.2017, prin ordonanţă a pus în mişcare a acţiunea penală, faţă de numitul D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de vătămare corporală din culpă şi părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea organelor de poliţie, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. şi art. 338 alin. (1) C. pen.. Fără respectarea dispoziţiilor obligatorii ale judecătorului de cameră preliminară de a completa urmărirea penală, procurorul de caz a dispus din nou clasarea cauzei.
Prin încheierea penală nr. 848/30.09.2021 pronunţată de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. x/2021, s-a dispus admiterea plângerii împotriva ordonanţei de clasare din data de 25 martie 2021 pronunţată de către care procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul penal nr. x/2012, dispunând începerea judecăţii fată de inculpatul D., sub aspectul comiterii infracţiunilor de vătămare corporală din culpă şi părăsirea locului accidentului, considerând că probele administrate în cursul cercetării/urmăririi penale fiind suficiente în vederea stabilirii adevărului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie inculpatul D. şi, deşi obiectul contestaţiei nu îl putea constitui fondul cauzei penale, completul format din judecătorii B. şi C. ce au activat în completul CCP-2 al Tribunalului Vâlcea, secţia penală, pronunţând hotărârea nr. 114 din data de 08.11.2021, în dosarul nr. x/2021, au admis contestaţia inculpatului, cu rea-credinţă şi cu încălcarea gravă a normelor de drept material şi procesual, dispunând peste puterile şi limitele procesuale cu care au fost învestiţi.
Având în vedere faptul că numita E. (mama inculpatului) a fost magistrat la Tribunalul Vâlcea, secţia penală, fiind colegă de complet de multe ori atât cu judecătorul B. cât si cu judecătorul C., aceştia, cu rea-credinţă, nu au formulat cerere de abţinere în dosar.
Apreciază recurenta că cei doi judecători au încălcat atât art. 99 lit. a) precum şi art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
Precizează recurenta că, ulterior pronunţării hotărârii, a sesizat Inspecţia Judiciară, solicitând să dispună verificarea modului în care şi-au îndeplinit sarcinile de serviciu şi de procedură judecătorii B. şi C., în acest caz.
Prin rezoluţia nr. 771/27.04.2022, emisă în lucrarea nr. 22/885 de către pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători, s-a dispus clasarea sesizării formulate de petentă iar plângerea prealabilă formulată de aceasta fiind respinsă de către inspectorul - şef al Inspecţiei Judiciare, prin rezoluţia din 25.05.2022 emisă în lucrarea nr. C22-841.
Apreciază recurenta că instanţa de fond a analizat doar formal încălcarea normelor de drept material şi procesual de către magistraţii reclamaţi, întrucât aplicarea Deciziei nr. 243/16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale se referă doar la posibilitatea de a formula cereri şi excepţii cu privire la actul de sesizare şi nicidecum cu privire la începerea judecăţii.
Arată că motivele de incompatibilitate ale magistraţilor erau cunoscute de către aceştia însă, cu rea-credinţă, au omis să formuleze cereri de abţinere, tocmai pentru a pronunţa o soluţie favorabilă inculpatului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciază că sunt motive străine de natura pricinii. Instanţa de fond a considerat că nu există motiv de incompatibilitate a magistratului în judecarea cauzei şi că nu s-a făcut dovada că ar fi fost colegi de complet. Totuşi, solicită să se observe că din probatoriul administrat rezultă fără echivoc că intimatul a fost coleg de complet cu aceasta.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră că au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material privind incompatibilitatea. În acest sens, invocă dispoziţiile art. 99 lit. a) şi h) din Legea nr. 303/2004. Practic, magistratul a exercitat funcţia cu rea-credinţă şi cu nerespectarea normelor de procedură.
Susţine că judecătorii investiţi cu soluţionarea cauzei nu au înţeles să formuleze declaraţii de abţinere de la judecarea cauzei, în contextul în care au fost colegi de secţie, chiar de complet cu mama inculpatului. În raportul trimis la Consiliul Superior al Magistraturii şi la Inspecţia Judiciară, magistraţii au afirmat că nu o cunoşteau pe mama inculpatului, însă, din înscrisul ataşat la dosar, reiese clar că au fost colegi de complet timp de aproape 10 ani.
4. Apărările intimatei
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise reluând susţinerile formulate în cererea de recurs.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în urma precizărilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la ipoteza motivelor hotărârii de fond care sunt străine de natura pricinii precum şi motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 cu referire la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 99 lit. a) şi h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, motiv pentru care o va respinge.
Examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a formulat o sesizare la Inspecţia Judiciară prin care a solicitat să se verifice modul în care şi-au îndeplinit sarcinile de serviciu şi de procedură, judecătorii B. şi C., în dosarul nr. x/2021 în care au admis contestaţia formulată de inculpatul D. împotriva încheierii penale nr. 848/30.09.2021 pronunţată de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea (prin care s-a dispus admiterea plângerii împotriva ordonanţei de clasare din data de 25 martie 2021, pronunţată de către care procurorul şef din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul penal nr. x/2012 şi începerea judecăţii fată de inculpatul D., sub aspectul comiterii infracţiunilor de vătămare corporală din culpă şi părăsirea locului accidentului).
În susţinerea plângerii, recurenta a susţinut că judecătorii investiţi cu soluţionarea cauzei nu au înţeles să formuleze declaraţii de abţinere de la judecarea cauzei, în contextul în care au fost colegi de secţie, chiar de complet, cu mama inculpatului. Arată că, din raportul trimis la Consiliul Superior al Magistraturii şi la Inspecţia Judiciară, rezultă că magistraţii au afirmat că nu o cunoşteau pe mama inculpatului, însă din înscrisul ataşat la dosar reiese clar că au fost colegi de complet timp de aproape 10 ani.
Prin rezoluţia nr. 771/27.04.2022 emisă în lucrarea nr. 22/885 de către pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători s-a dispus clasarea sesizării formulate de petenta iar plângerea prealabilă formulată de aceasta a fost respinsă de către inspectorul - şef al Inspecţiei Judiciare prin rezoluţia din 25.05.2022 emisă în lucrarea nr. C22-841.
Împotriva acestor rezoluţii, recurenta-reclamantă a formulat cerere în anulare, instanţa de fond dispunând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că în cadrul controlului exercitat de Inspecţia Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor şi, implicit, cel al instanţei de contencios administrativ asupra actului autorităţii administrative menţionate, nu se poate pune în discuţie soluţia procesuală, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale. Astfel, partea pârâtă nu are, potrivit normelor juridice în vigoare, vreo atribuţie de exercitare a unui control referitor la modul de purtare a unui proces civil sau penal, ci competenţa limitată se exercitată sub aspectul abaterilor disciplinare expres şi limitativ indicate la art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată, nerevenindu-i în principiu să aprecieze asupra legalităţii procedurii desfăşurate de judecător ori a soluţiei dispuse de acesta.
Curtea a reţinut că actele administrative litigioase sunt motivate, fiind examinate argumentele relevante ale petentului, incluzând expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, considerentele dezvoltate de Inspecţia Judiciară fiind în legătură cu obiectul şi motivele sesizării şi că analiza pretinsă de reclamantă ar avea ca finalitate infirmarea raţionamentului judiciar dezvoltat de instanţa judecătorească penală, implicând, astfel, efectuarea unui control specific celui judiciar dintr-o cale de atac.
Spre a se ajunge la rezultatul urmărit de partea reclamantă, Inspecţia Judiciară ar fi trebuit să aprecieze ea însăşi contestaţia formulată împotriva încheierii penale nr. 848/30.09.2021 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Or, o asemenea conduită solicitată de partea reclamantă Inspecţiei Judiciare ar avea ca rezultat supunerea unei instanţe judecătoreşti unui control administrativ efectuat de o autoritate publică asupra elementelor esenţiale activităţii judecătoreşti, respectiv verificarea raţionamentul logico-juridic al magistratului, deşi nu acesta este sensul reglementării specifice răspunderii disciplinare a magistraţilor.
Înainte de a trece la analiza efectivă a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Astfel, pentru început, se constată că, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin criticile formulate, recurenta susţine că motivele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat sentinţa sunt străine de natura cauzei, această situaţie rezultând din faptul că instanţa a reţinut că cei doi judecători, împotriva cărora a formulat sesizare la Inspecţia Judiciară, nu au fost colegi cu mama inculpatului, deşi acest lucru nu era adevărat.
Verificând considerentele sentinţei atacate este de observat că acest motiv de casare este nefondat întrucât instanţa de fond, analizând suspiciunea privind lipsa de imparţialitate a judecătorilor, a reţinut că "niciunul dintre judecătorii vizaţi de sesizare nu a făcut parte în mod constant din compunerea aceluiaşi complet de judecată alături de dna. E., iar de la momentul eliberării acesteia din funcţie prin pensionare (2012) şi până la data dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Vâlcea, secţia penală a trecut un interval semnificativ de timp, anume 9 ani, aspecte ce nu permit prin simpla lor existenţă prezumţia simplă a subzistenţei unor legături care să afecteze imparţialitatea sau aparenţa de imparţialitate privindu-i pe d-nii. judecători B. şi C.."
Referitor la recursul recurentei-reclamante întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că deşi este invocată interpretarea şi aplicarea greşită a art. 99 lit. a) şi h) din Legea nr. 303/2004, din parcurgerea motivării recursului cât şi a cererii în anulare a rezoluţiilor intimatei-pârâte, în realitate se invocă încălcarea şi aplicarea greşită art. 99 lit. i) şi lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei şi, desigur, asupra formei de vinovăţie prevăzută de una din cele două teze ale art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, respectiv cea prevăzută la lit. i) şi cea prevăzută la lit. t).
Potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în varianta normativă a tezei I, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa.
Această abatere constă într-o inacţiune, respectiv conduita judecătorului de a rămâne în pasivitate, deşi cunoaşte că există un motiv pentru a formula o cerere de abţinere.
Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) prima ipoteză din Legea nr. 303/2004 nu este condiţionată de alte cauze, spre exemplu, de soluţia pronunţată în dosar, de formularea ulterioară a unor cereri de recuzare sau de existenţa mai multor dosare în care nu se formulează cerere de abţinere, etc. şi se consumă în momentul în care judecătorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa şi totuşi nu formulează declaraţie de abţinere.
Cazurile în care judecătorul, din cauza unor împrejurări de natură personală, nu poate participa la judecarea unui dosar, precum şi formele procesuale de rezolvare a unei astfel de situaţii se regăsesc cuprinse în art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 41- 44 C. proc. civ., art. 64 C. proc. pen., art. 90 alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 105 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară, statuează că imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare. Judecătorul îşi va exercita îndatoririle judiciare fără favoruri, subiectivism şi prejudecăţi. Judecătorul se va strădui să adopte o conduită, atât în instanţă, cât şi în afara acesteia, care să menţină şi să întărească încrederea publicului, a juriştilor şi a justiţiabililor în imparţialitatea judecătorului şi a corpului judiciar. (Valoarea nr. 2 Imparţialitatea).
Mijloacele procesuale pentru rezolvarea situaţiilor de incompatibilitate a judecătorilor şi procurorilor, prevăzute de C. proc. pen., sunt abţinerea şi recuzarea. Normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului şi procurorului sunt norme de ordine publică, fiind de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât nu pot fi extinse prin analogie şi la alte situaţii.
În analiza aspectului de imparţialitate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) prima teză din Legea nr. 303/2004, instanţa supremă reaminteşte că, pentru a constitui abatere disciplinară în această primă modalitate, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1) nerespectarea de către judecător sau procuror a îndatoririi de a se abţine şi 2) cunoaşterea de către judecător sau procuror că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa.
În speţă, Înalta Curte constată că nu sunt incidente obligaţiile de abţinere prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) - e) din C. proc. pen. sau cele prevăzute de alin. (2) -(6) ale aceluiaşi articol, urmând a verifica dacă instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. privind existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea judecătorului este afectată.
Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. trebuie analizate prin raportare la exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv prin prisma "dreptului la un tribunal imparţial".
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele de judecată, indiferent de tipul şi de scara ierarhică pe care sunt plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparţialităţii fiind definit, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare şi poate fi analizată în diverse moduri [Kyprianou împotriva Ciprului (MC), pct. 118; Micallef împotriva Maltei (MC), pct. 93].
În ce priveşte criteriile de apreciere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a identificat două criterii după care trebuie analizată respectarea cerinţei imparţialităţii, respectiv: demersul subiectiv, care înseamnă încercarea de a se determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, adică "imparţialitatea subiectivă" şi demersul obiectiv prin care se urmăreşte a se determina dacă judecătorul cauzei oferă garanţii suficiente spre a se exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă, adică "imparţialitatea obiectivă" a tribunalului.
În cadrul demersului subiectiv, Curtea a considerat întotdeauna că imparţialitatea personală a unui magistrat este prezumată până la proba contrariului [Kyprianou împotriva Ciprului (MC), pct. 119; Hauschildt împotriva Danemarcei, pct. 47]. Se poate vorbi de lipsa imparţialităţii personale sau subiective ori de câte ori judecătorul, din cauza unor convingeri proprii devine incompatibil cu rolul de a soluţiona echilibrat cauza dedusă judecăţii.
În ce priveşte demersul obiectiv aceasta presupune să se examineze dacă, independent de atitudinea personală a unuia dintre membrii acesteia, anumite fapte verificabile permit să i se pună la îndoială imparţialitatea (Castillo Algar împotriva Spaniei, pct. 45). În cazul demersului obiectiv, este necesar să se decidă în fiecare caz specific dacă natura şi gradul legăturii în cauză sunt de natură să indice o lipsă de imparţialitate din partea instanţei (Pullar împotriva Regatului Unit, pct. 38).
Analizând incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., prin prisma susţinerilor reclamante, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a acestora.
În constatarea lipsei de imparţialitate a judecătorilor, viziunea celui care o contestă are relevanţă dar nu este esenţială ci trebuie stabilit dacă temerile părţii interesate pot fi considerate justificate în mod obiectiv.
Aprecierea obiectivă se poate baza pe legăturile ierarhice sau de alt tip dintre judecător şi părţi însă acestea trebuie să justifice îndoielile referitoare la imparţialitatea instanţei şi, prin urmare, să nu respectă standardele Convenţiei privind imparţialitatea obiectivă [a se vedea Micallef împotriva Maltei (MC), pct. 97].
În cauză, recurenta-reclamantă susţine că cei doi judecători aveau obligaţia să se abţină de la soluţionarea cauzei pentru că mama inculpatului (E.) a fost magistrat la Tribunalul Vâlcea pe secţia Penală, fiind colegă de complet de multe ori atât cu judecătorul B., cât şi cu judecătorul C..
Analizând situaţia expusă de recurenta-reclamantă prin prisma criteriilor demersului subiectiv, instanţa supremă constată că aceasta nu invocă o lipsă a imparţialităţii judecătorilor din cauza unor convingeri personale care să-i facă incompatibil cu rolul de a soluţiona echilibrat cauza dedusă judecăţii, astfel, prezumţia imparţialităţii personale nefiind răsturnată cu o probă contrară.
În ce priveşte analiza imparţialităţii judecătorilor prin prisma criteriilor obiective, Înalta Curte aminteşte că, potrivit legilor procedurale, căile de atac formulate împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de fond se soluţionează de instanţe colegiale. Astfel, împrejurarea că judecătorii B. şi C. au făcut parte, în anumite cazuri, din completuri compuse cu mama inculpatului, deşi ar putea să justifice o temere privind lipsa de imparţialitate a instanţei, aceasta nu este legitimă, întrucât legătura a fost una profesională ce a decurs din lege, nefiind de natură să indice o lipsă de imparţialitate din partea instanţei şi, prin urmare, să nu respecte standardele Convenţiei privind imparţialitatea obiectivă.
Instanţa de fond, a reţinut în mod corect că împrejurarea că mama inculpatului s-a pensionat din anul 2012 şi că niciunul dintre judecătorii vizaţi de sesizare nu a făcut parte în mod constant din compunerea aceluiaşi complet de judecată, alături de dna. E., sunt aspecte ce nu permit, prin simpla lor existenţă, prezumţia subzistenţei unor legături care să afecteze imparţialitatea sau aparenţa de imparţialitate a celor doi judecători.
Concluzionând, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că temerile recurentei-reclamante privind imparţialitatea instanţei nu pot fi considerate justificate în mod obiectiv, motiv pentru care abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 nu putea fi reţinută.
În analiza abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, este de precizat că nu se examinează raţionamentul logico-juridic al magistratului privind interpretarea şi aplicarea normelor de drept, întrucât acesta nu poate forma obiectul unei verificări disciplinare, raţionamentul logico-juridic putând fi cenzurat numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
Conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, ceea ce se sancţionează este conduita judecătorului astfel că săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi privită din perspectiva modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, în cazul în care asemenea neregularităţi intervin în procesul interpretării şi aplicării legii, întrucât acestea apar în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
În speţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta speculează asupra soluţiei şi considerentelor deciziei CCR nr. 243/2019, în sensul unei aplicări limitate exclusiv la verificarea prin contestaţie a chestiunilor de legalitate a încheierii judecătorului de cameră preliminară referitor la probe şi excepţii ce ar fi putut fi formulate împotriva rechizitoriului.
În plus, reţine că aspectele învederate de către partea reclamantă, vizând încheierile pronunţate anterior de către judecătorul de cameră preliminară, altele decât cea din 30.09.2021, nu implicau vreo autoritate de lucru judecat în sensul că suspectul D. ar fi săvârşit faptele penale imputate ca infracţiuni în sarcina sa, pentru ca hotărârea din 08.11.2021 pronunţată de judecătorii B. şi C. să nu poată contrazice acele aprecieri prin soluţia dispusă.
Astfel, în acord cu cele apreciate de instanţa de fond, ceea ce a reclamat recurentul-reclamant ca fiind rea-credinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu este tocmai raţionamentul logico-juridic al magistraţilor privind interpretarea şi aplicarea normelor de drept aplicabile contestaţiei formulate de inculpat, împotriva încheierii penale nr. 848/30.09.2021, pronunţată de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus admiterea plângerii împotriva ordonanţei de clasare din data de 25 martie 2021, în dosarul penal nr. x/2012, formulate de reclamant. Or, aceasta poate face obiectul unui control judiciar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, Inspecţia Judiciară neavând competenţe în acest sens.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2211 pronunţate la 28 noiembrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2211 pronunţate la 28 noiembrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.