Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, solicitând anularea hotărârii nr. 310/25.05.2022, obligarea CNCD la plata sumei de 500.000 RON daune morale în solidar cu cei 7 funcţionari ai consiliului director CNCD care au emis Hotărârea nr. 310 din 25 mai 2022, obligarea la plata sumei de 500.000 RON daune morale în solidar a Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti şi a jandarmilor nominalizaţi, vinovaţi de acte administrative şi acţiuni de susţinere a tratamentului advers şi exercitarea de activităţi interzise prin Constituţia României de cenzură şi pedepse ale opiniei şi sesizării publice, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5584/02.11.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13 decembrie 2022, sub acelaşi număr.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 906 din 19 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Jandarmi a Municipiului Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, fără a se pronunţa pe fond.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 906 din 19 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a eludat încălcările flagrante ale legii, a refuzat să judece cauza pe fond invocând în mod artificial un pretext ca o excepţie ca să împiedice analiza şi judecarea cauzei şi să respingă acţiunea refuzând practic întreaga procedura de judecată prin aplicarea dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004.
Or, cauza în sine avea cap de cerere principal dispoziţiile art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000 în baza căruia legea obliga instanţa să se pronunţe pe fond asupra hotărârii CNCD nr. 310 din 25 mai 2022 şi doar celelalte capete de cerere subsidiare atrăgeau răspunderea pentru actele administrative.
În opinia recurentului-reclamant cauza era clară şi nu se putea inversa ceea ce era clar de la început şi prin urmare pronunţarea pe capetele subsidiare şi nerezolvarea cauzei principale arată premeditarea şi ilegalitatea părtinirii CNCD şi eludarea dispoziţiilor aplicabile prevăzute la art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000.
Or, acest artificiu vădit ilegal de părtinire a CNCD şi de refuz de acces la instanţa în sensul art. alin. (1) CEDO nu poate fi acceptat sub niciun pretext de instanţa de control judiciar învestită cu această cale de atac.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Direcţia de Jandarmi a Municipiului Bucureşti a formulat note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.
Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.
Faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată ori că ar fi refuzat în mod nelegal să judece cauza pe fond.
Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.
Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a stabilit faptele şi a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Astfel, petentul A. a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării arătând că a fost supus unei fapte de victimizare, precum şi unor tratamente injuste şi degradante prin care i s-a restrâns dreptul la opinie de către părţile reclamate Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, B., C., D. şi E..
Petiţia a fost înregistrată sub nr. x/19.04.2021, formând dosarul nr. x/2021, iar prin Hotărârea nr. 310/25.05.2022, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reţinând că acest caz se plasează în afara incidenţei discriminării, astfel cum este reglementată de O.G. nr. 137/2000, a admis excepţia de necompetenţă materială a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Sesizată fiind cu soluţionarea contestaţiei formulate de A. împotriva Hotărârii nr. 310/25.05.2022, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părţi în faţa Consiliului şi, faţă de împrejurarea că niciuna dintre părţi nu a solicitat introducerea acestora în proces, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a respins acţiunea reclamantului fără a se pronunţa în fond.
Soluţia primei instanţe a fost contestată de reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate conform argumentelor expuse în cererea de recurs, critici de nelegalitate pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
În speţă, raportându-se la dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ. şi la cele cuprinse în art. 161 din Legea nr. 554/2004, la termenul din data de 10 februarie 2023, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părţi în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Deşi părţile au fost citate cu această menţiune, niciuna dintre acestea nu a solicitat introducerea în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părţi în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, astfel cum acestea sunt menţionate în hotărârea contestată.
Înalta Curte reţine că în procesul civil operează, în primul rând, principiul disponibilităţii părţilor cu privire la derularea procedurii, art. 9 din C. proc. civ. prevăzând la alin. (1) că "Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public", iar la alin. (2) că "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".
Pe de altă parte reţine că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialităţii şi implicit al dreptului la apărare, art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:
"Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."
Potrivit art. 78 din acelaşi C. proc. civ.:
"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."
În mod similar, art. 161 din Legea nr. 554/2004 prevede:
"Când raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunţa în fond."
Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate supra, forma în vigoare în perioada de referinţă, ce reprezintă norma generală procesual-civilă şi respectiv norma specială, care a preluat ca atare prevederea corespunzătoare din norma generală, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanţelor de judecată o soluţie legislativă clară în interpretarea principiului disponibilităţii şi în stabilirea cadrului procesual.
Astfel, în măsura în care natura juridică a litigiului o impune, este necesară participarea terţilor (ale căror drepturi şi obligaţii ar putea fi lezate de efectele pe care o eventuală declarare a nelegalităţii actului atacat le-ar produce) pentru respectarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât şi a principiului contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 din acelaşi cod, iar stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet este sancţionată cu inadmisibilitatea acţiunii.
Pe de altă parte, este de reţinut că o atare sancţiune nu este aplicabilă în mod automat, prin simpla constatare a viciului actului de sesizare, ci le este conferită părţilor posibilitatea de a solicita complinirea unei astfel de carenţe prin extinderea cadrului procesual.
Ca atare, este evident că în materie contencioasă legea conferă instanţei un drept de apreciere numai în ceea ce priveşte posibilitatea judecării procesului fără participarea terţului, care nu poate fi cenzurat, aceasta punând în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecăţii impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar să fie întrunite condiţiile privind invocarea de către instanţă, din oficiu, precum şi punerea în discuţia părţilor a introducerii altor persoane în proces atunci când apreciază necesar şi raportul juridic dedus judecăţii o impune. Pentru situaţia în care niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, legiuitorul a oferit soluţia respingerii cererii fără a se pronunţa pe fondul cauzei.
În concluzie, Înalta Curte reţine că, deşi specificul raporturilor de drept administrativ impune, în anumite cazuri, prezenţa în proces a unor terţi, dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ. şi cele cuprinse la art. 161 din Legea nr. 554/2004 obligă instanţa de judecată doar la punerea în discuţia părţilor a necesităţii introducerii în cauză a altor persoane, însă nu îi conferă dreptul de a dispune cu privire la cadrul procesual pasiv în contra dreptului de dispoziţie al părţilor, reglementat de art. 9 C. proc. civ.
Aceasta, deoarece, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat o soluţie de compromis între principiul disponibilităţii şi imposibilitatea obiectivă a instanţei de a soluţiona cauza fără participarea terţului. Or, în temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
Cum instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra legalităţii soluţiei adoptate prin Hotărârea CNCD nr. 310/25.05.2022, este evident că această analiză nu putea fi făcută în lipsa tuturor persoanelor ce au făcut obiectul sesizării presupuselor fapte de discriminare, fiind părţi ale raportului de drept administrativ supus examinării realizate de pârât.
În acelaşi sens se reţine şi faptul că, în faza administrativ-jurisdicţională desfăşurată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000, actul dedus judecăţii în prezenta cauză a fost adoptat în scopul soluţionării plângerii formulate de petentul A. împotriva părţilor reclamate Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, B., C., D. şi E., fiind evident necesară prezenţa acestora în proces pentru a beneficia de posibilitatea efectivă de a-şi prezenta apărările în raport de pretenţiile recurentului-reclamant. Aceasta, mai ales în contextul în care o eventuală declarare a nelegalităţii hotărârii contestate ar fi de natură să producă efecte cu privire la drepturile şi obligaţiile lor. De altfel, contrar alegaţiilor recurentului, nu se poate susţine că nu era necesară introducerea în cauză a terţilor, în condiţiile în care procedura desfăşurată în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este guvernată de principiul contradictorialităţii, acesta presupunând citarea, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, atât a persoanei care se consideră discriminată, cât şi a persoanelor împotriva cărora s-a formulat sesizarea.
Similar, procedura judiciară desfăşurată în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal învestite cu soluţionarea căii de atac prevăzute de lege a se exercita împotriva hotărârii emise de CNCD în soluţionarea plângerii formulate, prin care s-a reţinut existenţa faptelor de discriminare, este guvernată de acelaşi principiu al contradictorialităţii, analizarea legalităţii hotărârii contestate neputându-se face în lipsa persoanelor care au făcut obiectul procedurii iniţiate prin intermediul plângerii formulate de recurentul-reclamant.
Respectând spiritul şi litera normelor procedurale reglementate de art. 78 din C. proc. civ. şi art. 161 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a pus în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părţi în faţa Consiliului, soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, în aplicarea tezei a doua a art. 161 din legea specială, fiind determinată de faptul că niciuna dintre părţi nu a solicitat în mod expres introducerea în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părţi în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. De altfel, aşa cum se observă din cererea de recurs, recurentul-reclamant nici nu a formulat critici la adresa încheierii de şedinţă din 10 februarie 2023, prin care instanţa de fond a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a tuturor persoanelor care au figurat în calitate de părţi în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 906 din 19 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 906 din 19 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.