Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 13 iunie 2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, a solicitat anularea în totalitate a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 13344 din 25 mai 2023.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 136 din 31 iulie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara şi, în consecinţă, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara sub nr. x/25.05.2023, a luat act ca nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în cauză, hotărârea fiind executorie de drept, conform art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 136 din 31 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Ordinului 2456/2016, deoarece a avut în vedere la pronunţare prevederile pct. 16 din acest ordin care fac parte din cap. III referitor la procedura de instituire, ducere la îndeplinire şi ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse de organele de control, în timp ce în speţă sunt aplicabile dispoziţiile cap. IV din acelaşi ordin, care prevăd instituirea, ducerea la îndeplinire şi ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse de către organele fiscale competente, altele decât organele de control.
Recurenta-pârâtă a reiterat situaţia de fapt reţinută în actul administrativ contestat în cauză, prezentată şi în cuprinsul apărărilor susţinute în faţa instanţei de fond, apreciind că instanţa de fond a interpretat foarte strict dispoziţiile legale privitoare la aplicarea măsurilor asigurătorii.
De asemenea, a învederat că, în raport de conduita reclamantei-intimate rezultată din demersurile efectuate de aceasta anterior perioadei de restructurare şi în cursul perioadei de restructurare, precum şi faptul că obligaţiile fiscale neachitate au crescut considerabil de la data preluării contribuabilului în administrarea fiscală a A.J.F.P. Hunedoara (de la 4.597.445 RON la 31 decembrie 2018, la 20.810.726 RON la data de 22 iulie 2021, reprezentând obligaţii pentru care s-a aprobat restructurarea, şi apoi la la 28.479.958 RON la data dispunerii măsurilor asigurătorii), organul fiscal competent a constatat existenţa unor elemente de risc şi a dispus luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată deoarece executarea silită fiind suspendată, aplicarea măsurilor asigurătorii fiind singura posibilitate legală care poate proteja interesul statului de a-şi recupera creanţa.
Creşterea obligaţiilor bugetare într-o perioadă în care executarea silită este suspendată justifică necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii care să asigure recuperarea obligaţiilor fiscale suplimentare născute pe perioada în care intimata beneficiază de dispoziţiile legate care determină suspendarea executării silite.
Recurenta-pârâtă a apreciat astfel că motivele prezentate în susţinerea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii scot în evidenţă cele de mai sus ca şi element de fapt care impune aplicarea unor astfel de măsuri.
În baza acestor elemente organul fiscal a constatat existenţa pericolului sustragerii de la urmărire sau a risipirii patrimoniului, periclitând prin aceasta colectarea creanţelor ce urmează a fi stabilite prin decizia de impunere.
Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că A.J.F.P. Hunedoara a omis să notifice reclamanta cu privire la o posibilă abatere de la măsurile de restructurare prevăzute în Planul de restructurare, astfel cum dispune art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 6/2019, deoarece chiar reclamanta-intimata, constatând că nu va fi în măsură să respecte măsurile de restructurare prevăzute în plan, a depus un plan de restructurare ajustat, nemafiind astfel necesară notificarea efectuată de organul fiscal.
Pe de altă parte, dispunerea măsurilor asigurătorii a fost determinată de comportamentul neadecvat al reclamantei în cursul celor aproape 2 ani scurşi din perioada de restructurare, acest aspect rezultând din motivarea dispunerii acestor măsuri prezentate pe larg în cuprinsul deciziei atacate, astfel că nici sub acest aspect notificarea prevăzută de art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 6/2019 nu era necesară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind temeinică şi legală.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de sentinţa recurată şi de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.
Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.
Înalta Curte reţine că problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ fiscal contestat, a condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenţei pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanţelor fiscale.
Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015(în forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate în cauză):
"Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."
Analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanţial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerinţelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, iar în acest sens trebuie avută în vedere situaţia de fapt atestată probator şi necontestată în cauză de către părţi.
Astfel, societatea intimată A. S.A. se află în administrarea fiscală a pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara începând cu luna noiembrie 2018.
La data de 13 noiembrie 2018 societatea a solicitat eşalonare la plată conform art. 206 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală - eşalonare pentru debitori cu risc fiscal mic. Eşalonarea la plată conform art. 206 se acordă pe o perioadă de cel mult 12 luni, iar garanţia trebuie să fie în valoare de minimum 20% din sumele ce pot face obiectul eşalonării la plată, precum şi a penalităţilor de întârziere şi dobânzilor ce pot face obiectul amânării la plată.
La data de 19 decembrie 2018, prin Decizia nr. 47636, s-a aprobat eşalonarea la plată pe o perioadă de 12 luni (până în decembrie 2019), ulterior fiind emise la cerere mai multe Decizii de modificare a eşalonării la plată.
La data de 22 octombrie 2019 s-a emis Decizie de pierdere a eşalonării ca urmare a neachitării obligaţiilor curente şi s-a reluat executarea silită (aceasta fiind suspendată pe perioada eşalonării) prin emiterea de somaţii. În urma comunicării acestora societatea reclamantă a depus notificare privind intenţia de mediere. În urma întâlnirii cu reprezentanţii societăţii în cadrul procedurii de mediere s-a depus cererea de eşalonare la plată conform art. 184 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală - eşalonare pe termen de 60 de luni cu garanţii. În baza Acordului de principiu nr. 45128/26.11.2019 reclamanta trebuia să constituie garanţii în sumă de 13.206.216 RON, care au fost constituite prin perfectarea Contractului de Ipotecă Imobiliară nr. 24905/19.12.2019 - garant fiind B. S.A. (teren + 81 construcţii). În urma constituirii garanţiei s-a aprobat eşalonarea la plată prin emiterea Deciziei de eşalonare nr. 42920/30.12.2019 pentru suma totală de 11.435.577 RON.
Reclamanta a respectat condiţiile de eşalonare la plată până în luna martie 2020 (prin O.U.G. nr. 48/2020 pe perioada martie - 27 decembrie 2020 au fost suspendate condiţiile de menţinere a eşalonării la plată - COVID). De asemenea, de la 27 decembrie 2020 societăţile au mai avut un termen maxim de plată a obligaţiilor curente până în data de 27 ianuarie 2021, dată la care se putea emite decizie de pierdere a eşalonării.
La data de 29 ianuarie 2021, recurenta-pârâtă a emis Decizia de pierdere a eşalonării nr. 3133 pentru neîndeplinirea condiţiilor de menţinere a eşalonării, în condiţiile în care reclamanta a depus încă de la data de 29 septembrie 2020 notificare privind intenţia de restructurare a obligaţiilor bugetare conform O.G. nr. 6/2019 cu modificările ulterioare (după pierderea eşalonării la plată societatea a intrat sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 6/2019 astfel că executarea silită a fost suspendată.)
La data de 24 iunie 2021 societatea a depus cererea de restructurare, însoţită de testul creditorului privat. La data depunerii cererii societatea a respectat condiţiile prevăzute de O.G. nr. 6/2019, respectiv a achitat toate obligaţiile curente aferente scadenţelor din 2021 precum şi un procent de 15% din obligaţiile care vor face obiectul înlesnirii la plată din cadrul restructurării.
La data de 23 iulie 2021, la cererea intimatei A. S.A., recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a emis Decizia nr. 25927/23.07.2021 de aprobare a restructurării obligaţiilor bugetare, potrivit planului de restructurare, măsurile de restructurare din plan fiind eşalonarea la plată pe o perioadă de 84 de luni a obligaţiilor bugetare principale restante la data de 31 decembrie 2020, amânarea la plată a dobânzilor, penalităţilor şi a tuturor accesoriilor aferente obligaţiilor bugetare principale.
Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara sub nr. x/25.05.2023, s-au dispus măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurător pentru bunuri imobile şi sechestru asigurător pentru bunuri mobile, inclusiv titlurile de valoare şi bunurile mobile necorporale.
Recurenta-pârâtă şi-a motivat în drept emiterea actului pe dispoziţiile art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar în fapt, în esenţă, pe împrejurarea că:
"având în vedere conduita societăţii reclamante rezultată din demersurile efectuate de aceasta anterior perioadei de restructurare şi în cursul perioadei de restructurare, precum şi faptul că obligaţiile fiscale neachitate au crescut considerabil de la data preluării contribuabilului în administrarea fiscală a A.J.F.P. Hunedoara (de la 4.597.445 RON la 31.12.2018, la 20.810.726 RON la data de 22.07.2021reprezentând obligaţii pentru care s-a aprobat restructurarea, şi apoi la 28.479.958 RON la data dispunerii măsurilor asigurătorii), organul fiscal competent a constatat existenţa unor elemente de risc şi a dispus luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată."
Deşi, atât în cuprinsul deciziei atacate, cât şi în cursul procedurilor judiciare declanşate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, raportat la circumstanţele cauzei, aceasta nu a justificat necesitatea instituirii măsurilor asiguratorii printr-un element de fapt, o cauză concretă sau cel puţin o suspiciune motivată de unde să reiesă faptul că intimata-reclamantă ar urmări să se sustragă de la plata unei obligaţii fiscale.
Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, cuantumul mare al obligaţiilor fiscale nefiind un argument suficient, prin el însuşi, de natură să justifice instituirea acestei măsuri excepţionale de indisponibilizare a patrimoniului debitorului.
Aşadar, Înalta Curte reţine că nu este întemeiată critica referitoare la interpretarea greşită dată de instanţa de fond prevederilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul acordat de lege organului fiscal de a dispune măsuri de indisponibilizare şi conservare a patrimoniului debitorului fiscal nu poate fi exercitat decât strict în condiţiile prevăzute de textul legal menţionat, respectiv în acele cazuri excepţionale când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepţionale", "respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".
Înalta Curte reţine ca principiu împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, exigenţă nerespectată de actul atacat în cauză.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.
Nu se poate reţine că reclamanta a dovedit rea-credinţă prin simplul fapt că a beneficiat de anumite înlesniri la plata obligaţiilor bugetare, prevăzute de lege. Recurenta-pârâtă enumeră în detaliu solicitările privind eşalonarea obligaţiilor bugetare întemeiate pe dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi apoi solicitarea de restructurare a obligaţiilor bugetare întemeiată pe dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 6/2019 cu modificările ulterioare, în condiţiile în care chiar autoritatea pârâtă a emis decizii de aprobare a fiecăreia din cererile de acordare a acestor înlesniri la plată, deoarece intimata-reclamantă a îndeplinit prevederile prevăzute de lege pentru a beneficia de aceste înlesniri, fiind corectă concluzia instanţei de fond că istoria comportamentului fiscal concret al intimatei-reclamante denotă intenţia acesteia de a face eforturi pentru redresare şi plata datoriilor către creditori şi nicidecum de a se sustrage de la aceste obligaţii.
Totodată, nu poate fi reţinut ca fiind un "comportamentul neadecvat" al societăţii reclamante A. S.A. care ar fi condus la creşterea obligaţiilor faţă de bugetul statului conduita acesteia care, observând anumite drepturi de care poate beneficia cu privire la modalitatea de onorare a obligaţiilor bugetare, prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură fiscală (art. 184 şi urm.) sau cele prevăzute de O.G. nr. 6/2019 (Capitolul I), a înţeles să şi le exercite, în condiţiile în care, în cauză nu s-a dovedit, dar nici nu s-a invocat ca şi temei, încălcarea legii sau nici cel puţin un abuz de drept.
În doctrină şi practica judiciară s-a decelat cerinţa ca pericolul ce justifică luarea măsurilor asigurătorii să rezulte atât din elemente de fapt care compun comportamentul fiscal considerat necorespunzător prevederilor legale în materie fiscală, cât şi din alte împrejurări ce reliefează o conduită voliţională de diminuare a patrimoniului, în scopul îngreunării colectării obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.
Or, faptul că intimata-reclamantă a înţeles să îşi exercite drepturile conferite de legislaţia fiscală nu poate fi catalogat drept "comportament neadecvat", ci reprezintă efortul societăţii de a reglementa în relaţia cu ANAF -AJFP Hunedoara modalitatea de achitare a obligaţiilor bugetare restante, motiv pentru care, inclusiv la momentul soluţionării cauzei, înlesnirea la plată acordată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 6/2019 era în fiinţă, societatea reclamantă îndeplinind toate condiţiile legale pentru menţinerea valabilităţii ei.
În acest context, instanţa de recurs mai constată şi că sunt lipsite de relevanţă criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a prevederilor Ordinului nr. 2546/2016, în condiţiile în care, indiferent de organul care face aplicarea procedurii reglementată de Ordinul 2546/2016, temeiul de drept, respectiv obligaţia legală încălcată, îl reprezintă prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, instanţa de fond reţinând în mod corect că emiterea actului fiscal contestat în cauză s-a făcut cu nerespectarea acestora.
Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în mod corect a reţinut instanţa de fond ca motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat, aspectul nerespectării obligaţiei legale prevăzute expres de dispoziţiile art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 6/2019, în sensul notificării prealabile a debitorului aflat în procedura/planul de restructurare a obligaţiilor fiscale, în condiţiile în care notificarea era obligatorie şi trebuia să preceadă o eventuală procedură privind instituirea de măsuri asigurătorii, în raport şi de dispoziţiile art. 7 alin. (4) lit. c) din O.G. nr. 6/2019, care stipulează că "(4) Persoana/Persoanele care efectuează supravegherea are/au următoarele obligaţii: (…) c) să discute cu expertul independent şi să propună măsurile şi soluţiile prevăzute la art. 9 alin. (2), în cazul în care se constată abateri în implementarea planului de restructurare. În funcţie de clementele de risc identificate, propune/propun instituirea de măsuri asigurătorii, potrivit Codului de procedură fiscală".
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 136 din 31 iulie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.