Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 27 iulie 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare şi Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat constatarea nulităţii absolute/anularea/revocarea avizului negativ din 03 martie 2021 şi a rezoluţiei nr. 690/12.03.2021 a Inspecţiei Judiciare, cu consecinţa constatării caracterului definitiv al rezoluţiei de clasare nr. 185/A/2021.

La data de 08 septembrie 2021 reclamanta A. a completat cererea de chemare în judecată şi a invocat:

- excepţia de nelegalitate a actelor emise de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare prin care a numit ca inspector şef adjunct pe dna. procuror B. (ordinul nr. 145/29.12.2020) şi ca inspector şi director al Direcţiei inspecţie pentru judecători pe dna judecător C.;

- nulitatea tuturor actelor emise de inspectorul şef al IJ în perioada 01.09.2018-14.05.2019;

- nulitatea actualului mandat al inspectorului şef al IJ şi a tuturor actelor subsecvente îndeplinite de acesta în funcţia deţinută în prezent;

- nulitatea Regulamentului de organizare a concursului pentru numirea în funcţie a inspectorilor judiciari aprobat cu ordinul nr. 131/2018 şi a actelor subsecvente, respectiv ordinul de numire în funcţie a dnei. inspector C.;

- anularea tuturor actelor administrative efectuate de dna. inspector C. în lucrarea nr. 20-4045/a1 a Inspecţiei Judiciare;

- anularea ordinului de numire în funcţia de inspector şef adjunct a dnei. inspector B., inclusiv în ce priveşte actele îndeplinite în cauză de inspectorul şef adjunct în mod special fiind nulă rezoluţia întocmită în cadrul lucrării 20-4045/a1.

Prin sentinţa civilă nr. 196 din 01 noiembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 noiembrie 2021, sub acelaşi număr.

2. Hotărârea recurată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 551 din 15 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare ale întâmpinărilor şi nulităţii întâmpinărilor;

- a respins cererea privind constatarea decăderii pârâţilor din dreptul de a invoca excepţii şi de a propune probe;

- a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare;

- a respins ca neutilă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

- a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 în raport cu prevederile art. 1 alin. (3), art. 124, art. 125 alin. (2) din Constituţia României, a dispoziţiilor art. I şi II din O.U.G. nr. 77/2018 în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4 alin. (2), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (4), art. 148 alin. (2) din Constituţia României, a soluţiei legislative cuprinse în art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 care nu prevede posibilitatea atacării rezoluţiei de infirmare a rezoluţiei de clasare sau în măsura în care se interpretează în sensul că nu permite atacarea separată a acesteia, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3), art. 21, art. 1 alin. (5) din Constituţia României, respectiv a soluţiei legislative cuprinse în art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 care nu prevede un termen pentru emiterea rezoluţiei de infirmare a rezoluţiei de clasare, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3), art. 1 alin. (5) din Constituţia României;

- a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 în măsura în care se interpretează în sensul că după infirmarea rezoluţiei de clasare începe să curgă un nou termen de 45 de zile care poate fi, eventual, prelungit cu încă 45 de zile, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 124 din Constituţia României;

- a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la pronunţarea Curţii Constituţionale a României;

- a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată;

- a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere în anularea rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021 şi a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecţiei Judiciare şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere în anularea rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021 şi a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecţiei Judiciare;

- a respins în rest excepţia inadmisibilităţii şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare şi Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 551 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs principal reclamanta A. şi recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3.1. Recurenta-reclamantă A. a declarat recurs principal în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată fie reia pur şi simplu argumentele expuse în apărare de pârâţi, fără ca instanţa de fond să procedeze la un examen propriu al motivelor acţiunii, fie nu răspunde tuturor motivelor de nelegalitate pe care le-a invocat.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în mod greşit a reţinut prima instanţă că cererea de anulare a rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021 şi a actelor ulterioare este inadmisibilă.

Astfel, dacă actul administrativ nu este exclus în mod expres de la controlul de legalitate în contencios administrativ, faptul că o lege specială în baza căruia se emite nu prevede posibilitatea sesizării instanţei de contencios administrativ nu înseamnă că persoana interesată nu are deschis dreptul de a sesiza instanţa.

Din perspectiva art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, actele a căror anulare a solicitat-o nu sunt excluse de la controlul de legalitate în contencios administrativ. Este evident că acestea nu se încadrează în categoria prevăzută de alin. (1) al acestui articol şi nu se încadrează nici în categoria prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol tocmai pentru că, aşa cum reţine şi prima instanţă, în privinţa acestora legea organică nu prevedere o altă procedură judiciară pentru modificarea sau desfiinţarea lor.

De altfel, deşi admite excepţia inadmisibilităţii, prima instanţă nu face nicio referire la art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, care este textul esenţial pentru soluţionarea acestei excepţii, iar dacă ar fi avut în vedere acest text legal ar fi fost imposibil pentru prima instanţă să argumenteze soluţia de admitere a excepţiei.

Doar în referire la celelalte acte din dosarul administrativ prima instanţă arată că ar fi supuse controlului în procedura disciplinară, care are o reglementare specială.

În referire la avizul negativ şi rezoluţia de infirmare a soluţiei de clasare prima instanţă nu aduce nici măcar acest argument, singurul argument fiind acela că nu s-a prevăzut în mod expres posibilitatea contestării acestor acte în contencios administrativ, raţionament greşit pentru argumentele expuse anterior.

Referitor la Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018, recurenta-reclamantă a precizat că nu a solicitat constatarea nulităţii/inexistenţei acestuia nici pe cale principală, nici pe cale de excepţie şi a invocat aspecte de nelegalitate ale acestuia numai ca motive de nelegalitate ale actelor administrative individuale contestate.

Ulterior acestor precizări, recurenta-reclamantă a reiterat motivele de nelegalitate rezultate din efectele Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018 invocate şi în faţa instanţei de fond, respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 65 alin. (4), art. 45 alin. (3) şi (4), art. 46 şi art. 72 din Legea nr. 317/2004 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 în sensul că Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie şi Ordinul inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018 (prin care s-a aprobat acest regulament) nu sunt publicate în Monitorul Oficial, fiind afectate astfel posibilităţile de apărare ale judecătorului cercetat, că au fost adoptate de inspectorul-şef în perioada de interimat conferită de O.U.G nr. 77/2018 contrar dreptului Uniunii Europene, fiind de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi şi că prin acesta au fost stabilite termene şi reguli în plus şi contrare legii ceea ce duce la o cercetare disciplinară nelegală, în cadrul căreia este încălcat dreptul la apărare al magistratului cercetat.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai susţinut şi că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu a procedat nici la numirea unei echipe intermediare de conducere a Inspecţiei Judiciare, nici la numirea unei noi echipe de conducere, numind de fapt, aceeaşi conducere şi încălcând, astfel, obiectivul trasat în raportul întocmit în anul 2018 de Comisia Europeană.

3.2. Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a declarat recurs incident în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în urma rejudecării, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că toate actele contestate de recurenta-reclamantă sunt acte ce aparţin Inspecţiei Judiciare, nefiind emise de Consiliul Superior al Magistraturii şi nu există nicio dispoziţie legală sau regulamentară care să prevadă că Plenul CSM ar avea calitate de autoritate ierarhic superioară Inspecţiei Judiciare sau că ar putea revoca rezoluţii emise de inspectorul judiciar sau de inspectorul şef.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. şi recursul incident declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin rezoluţia nr. 185 din 27 ianuarie 2021, inspectorul judiciar din cadrul Inspecţiei Judiciare a dispus în baza art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării în lucrarea nr. 21-4045.

Această rezoluţie de clasare a fost avizată negativ la data de 04 martie 2021 de directorul Direcţiei inspecţie pentru judecători, doamna judecător C., fiind propusă infirmarea soluţiei în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004. Rezoluţia a fost emisă având în vedere procedura de avizare reglementată de art. 18 din Ordinul nr. 136/2018, emis de inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare.

Prin rezoluţia nr. 690/12.03.2021, emisă în lucrarea 20-4045 inspectorul şef adjunct al Inspecţiei Judiciare, dna procuror B., în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 şi art. 29 alin. (5) din Ordinul nr. 136/2018, a dispus infirmarea rezoluţiei nr. 185/2021 şi completarea verificărilor prealabile de către inspectorul judiciar cu privire la toate aspectele reţinute în motivarea avizului negativ şi a rezoluţiei de infirmare.

Învestită cu o cerere în anularea rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021, precum şi a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecţiei Judiciare, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere în anularea rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021 şi a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecţiei Judiciare.

II.1. Recursul principal al recurentei-reclamante A.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Faptul că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. Totodată, împrejurarea că instanţa de fond a înţeles să respingă cererea de chemare în judecată, ceea ce exclude, în mod logic, apărările formulate de partea reclamantă şi însuşirea punctului de vedere formulat de părţile pârâte, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

De altfel, instanţa de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care a fost soluţionată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei-reclamante A. privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză, reclamanta reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Criticile privind soluţia de inadmisibilitate a capetelor de cerere în anularea rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021 şi a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecţiei Judiciare, sunt nefondate.

Instanţa de control judiciar reţine că întreaga procedură disciplinară este descrisă în amănunt în cuprinsul Legii nr. 317/2004, în vigoare în perioada de referinţă, relevant fiind faptul că soluţiile dispuse de către inspectorii judiciari nu sunt definitive, acestea putând fi contestate atât în faţa secţiilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi, ulterior, dacă este cazul, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioară, "Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. Rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului şef. Rezoluţia poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-şef, care poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, completarea verificărilor".

De asemenea, art. 45¹ alin. (1) - (3) din Legea nr. 317/2014 prevede următoarele:

"(1) Împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-şef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluţionează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecţia Judiciară.

(2) Soluţiile pe care inspectorul-şef le poate dispune sunt:

a) respingerea plângerii şi menţinerea rezoluţiei atacate;

b) admiterea plângerii şi completarea verificărilor. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-şef.

(3) Rezoluţia inspectorului-şef prin care au fost respinse plângerea şi rezoluţia de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluţionarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere."

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor anterior enunţate rezultă că doar împotriva rezoluţiei de clasare emise de inspectorul judiciar se poate formula plângere şi respectiv contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, nu şi împotriva rezoluţiei de infirmare emise de inspectorul-şef în baza art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, cum este şi rezoluţia nr. 690 din 12 martie 2021 contestată în prezenta cauză.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cadrul acestui litigiu nu pot fi cercetate aspecte caracteristice procedurii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară. În cazul unei acţiuni disciplinare, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor, partea având cale de atac distinctă împotriva unei soluţii posibil vătămătoare.

Aşadar, analizând capetele de cerere în anularea rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021 şi a actelor emise în lucrarea 20-4045/al a Inspecţiei Judiciare, instanţa fondului în mod justificat a reţinut că legiuitorul, referitor la procedura de avizare a rezoluţiei de clasare (nr. 185/2021) şi de emitere a rezoluţiei (nr. 690/2021) de infirmare a rezoluţiei de clasare şi de completare a verificărilor prealabile, nu a prevăzut o cale de atac.

Aşa cum s-a reţinut şi anterior, art. 45¹ alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a prevăzut posibilitatea de a se contesta în instanţă doar rezoluţia inspectorului-şef prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei de clasare, împreună cu rezoluţia de clasare, precum şi în ceea ce priveşte rezoluţia de respingere a sesizării formulate în faţa Inspecţiei Judiciare.

Prin urmare, acţiunea împotriva avizului negativ asupra rezoluţiei de clasare şi a rezoluţiei de infirmare a rezoluţiei de clasare a sesizării nu au prevăzută cale de atac separată, acestea putând fi, eventual, criticate în cadrul procedurii disciplinare pe rol. Astfel, toate criticile şi apărările formulate împotriva rezoluţiei de infirmare emise de inspectorul-şef se pot face în faţa instanţei disciplinare şi, respectiv în faţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul formulat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa disciplinară, respectându-se astfel dreptul de acces la instanţă şi dreptul la apărare ale magistratului vizat.

Orice cale de atac este guvernată de principiul legalităţii, iar judecătorul nu poate să creeze pe cale jurisprudenţială căi de atac neprevăzute de lege întrucât s-ar substitui legiuitorului cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, actele criticate reprezintă acte premergătoare, iar nu de sine stătătoare, astfel că nu era nevoie ca instanţa de fond să le analizeze din perspectiva prevederilor art. 5 din Legea nr. 554/2004. În plus, trebuie avut în vedere că o rezoluţie de clasare devine definitivă nu prin lipsa avizului negativ, ci prin neexercitarea căii de atac împotriva sa, cale de atac expres prevăzută de legea organică, respectiv Legea nr. 317/2004, republicată.

Nu în ultimul rând, referitor la actele emise în lucrarea 20-4045/al a Inspecţiei Judiciare, în mod corect s-a reţinut, de asemenea, caracterul inadmisibil al contestării acestora în procedura de faţă, în condiţiile în care faţă de reclamantă se derula o procedură disciplinară, fiind pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară dosarul x/2021

În acest context, referitor la Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit precizărilor formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, aceasta nu a solicitat constatarea nulităţii/inexistenţei acestuia nici pe cale principală, nici pe cale de excepţie şi a invocat aspecte de nelegalitate ale acestuia numai ca motive de nelegalitate ale actelor contestate în cauză, cu privire la care s-a admis excepţia inadmisibilităţii or, în materie procesuală, inadmisibilitatea este sancţiunea care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.

În consecinţă, dacă cererea în anularea rezoluţiei nr. 690/2021, a avizului negativ privind rezoluţia de clasare nr. 185/2021 şi a actelor emise în lucrarea 20-4045/a1 a Inspecţiei Judiciare a fost respinsă ca inadmisibilă, atunci nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate formulate cu privire la acestea, inclusiv cele formulate din perspectiva nulităţii/inexistenţei Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018.

În orice caz, instanţa de recurs reţine că recurenta-reclamantă A. a formulat deja o cerere în constatarea nulităţii absolute a Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie aprobat prin Ordinul IJ nr. 136/2018, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021, acţiune ce a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 4169/22.09.2022, astfel că legalitatea acestui act administrativ nu ar mai putea fi analizată nici din perspectiva unei eventuale excepţii de nelegalitate, în acest caz demersul fiind inadmisibil raportat la principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", în caz contrar fiind afectate de asemenea atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Nu în ultimul rând, referitor la pretinsa nulitate a mandatelor conducerii Inspecţiei Judiciare şi a actelor subsecvente, în lumina hotărârii CJUE din 18 mai 2021 în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C- 355/19 şi C-397/19, se reţine că, raportat la paragrafele 205, 206 şi 207 din considerentele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene anterior menţionate, revine instanţei naţionale în faţa căreia se invocă dreptul Uniunii să analizeze dacă, în concret, legislaţia naţională în discuţie respectă standardele impuse de normele europene, astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Or, fiind în prezenţa unor interpretări divergente, a rezultat cu evidenţă că este iminentă apariţia unei practici judiciare neunitare care ar avea un impact negativ semnificativ asupra sistemului judiciar atât timp cât ar da naştere unor îndoieli asupra legalităţii exercitării funcţiilor de conducere de inspector-şef şi inspector-şef adjunct ale Inspecţiei Judiciare, cu consecinţe asupra procedurilor disciplinare derulate în perioada asigurării interimatului acestor funcţii în temeiul dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, astfel că a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept în analiză.

Prin Decizia nr. 15/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"Dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt de natură să confere Guvernului o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi."

În cuprinsul acestei decizii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat:

"66. Aşadar, atât în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, cât şi în jurisprudenţa sa din cauze similare [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. şi alţii (Independenţa Camerei Disciplinare a Curţii Supreme), C-585/18, C-624/18 şi C-625/18, EU:C:2019:982], CJUE acceptă, de principiu, că interimatul, în situaţii de felul celei în cauză, nu este de natură să genereze, per se, îndoieli precum cele la care se raportează instanţa europeană (paragraful 203 din hotărâre), fiind necesară verificarea condiţiilor de fond şi de procedură în care se realizează numirile respective.

67. Însă, chiar şi în aceste condiţii, se impune a fi subliniat faptul că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, Guvernul nu a procedat la numirea directă a persoanelor care au exercitat cu caracter interimar funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare. Acest act normativ nu conţine dispoziţii propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcţiile de conducere respective, neavând, prin urmare, caracter intuitu personae.

68. Examinând dispoziţiile art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, prin care se introduc, în cuprinsul art. 67 din Legea nr. 317/2004, alin. (7) şi (8), care reglementează procedura de asigurare a interimatului în situaţia vacantării funcţiilor de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare, ca urmare a expirării mandatului ori a altor situaţii, se constată că acestea reprezintă un eveniment legislativ menit a asigura soluţionarea unei ipoteze neacoperite de dispoziţiile în vigoare.

69. În aceste condiţii, este evident că legiuitorul delegat a urmărit completarea cadrului normativ existent cu norme cu aplicabilitate generală şi permanentă, iar nu doar la acel moment. Drept urmare, soluţia normativă introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 se regăseşte în prezent în fondul activ al legislaţiei, constituind forma actuală a art. 67 din Legea nr. 317/2004.

70. Deopotrivă, nu poate fi asimilat unei numiri directe nici faptul că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 vizează situaţia particulară a vacanţei funcţiilor de conducere la data intrării sale în vigoare, ipoteză în privinţa căreia Executivul a dispus aplicarea aceleiaşi soluţii legislative, respectiv ca interimatul să fie asigurat de inspectorii aflaţi în funcţie ale căror mandate expiraseră la acel moment.

71. Din perspectiva tehnicii de reglementare, prin modul de redactare şi măsurile instituite cu privire la derularea situaţiilor juridice aflate în curs la data intrării în vigoare, dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 prezintă caracteristicile unor norme tranzitorii în sensul art. 54 din Legea nr. 24/2000, articol care prevede obligaţia emitentului de a reglementa expres şi în privinţa raporturilor juridice născute anterior, dar ale căror efecte continuă să se producă şi după adoptarea actului normativ, nefiind aşadar epuizate la intrarea în vigoare a acestuia."

Aşadar, prin O.U.G. nr. 77/2018 nu a fost efectuată o numire în funcţia de inspector-şef, ci au fost stabilite norme generale pentru asigurarea interimatului funcţiilor de conducere ale inspecţiei Judiciare. Actul normativ menţionat nu conţine dispoziţii propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcţiile de conducere respective, ci completează Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior ai Magistraturii, cu norme cu aplicabilitate permanentă, iar nu doar la acel moment.

Astfel, nu se poate reţine nelegalitatea mandatului interimar al inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nici în ceea ce priveşte actele ulterioare şi, prin urmare nu se poate reţine ca efect subsecvent al hotărârii CJUE din 18 mai 2021, o nelegalitate a mandatului interimar, prin urmare, nici asupra noului mandat al inspectorului-şef începând cu 15 mai 2019, ca urmare a validării concursului din 27 martie 2019.

În acest context, în mod corect instanţa de fond nu a reţinut nici caracterul întemeiat al cererilor părţii reclamante privind nulitatea tuturor actelor emise de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare în perioada 01 septembrie 2018-14 mai 2019, nulitatea actualului mandat al inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare şi a tuturor actelor subsecvente îndeplinite de acesta în funcţia deţinută în prezent, nulitatea Regulamentului de organizare a concursului pentru numirea în funcţie a inspectorilor judiciari aprobat prin Ordinul nr. 131/2018 şi a actelor subsecvente, respectiv ordinul de numire în funcţie a doamnei inspector C., respectiv nulitatea ordinului de numire în funcţia de inspector şef adjunct a doamnei inspector B..

În concluzie, hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 551 din 15 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

II.2. Recursul incident al recurentului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii

Potrivit dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În cauză, contrar susţinerilor recurentului-pârât, prin cererea modificată sub aspectul obiectului şi motivării, partea reclamantă a învestit instanţa în mod expres cu o cerere privind anularea mandatului inspectorului şef or, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţia numirii inspectorului şef, context de natură să justifice calitatea procesuală pasivă a acestuia în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii şi, în consecinţă, având în vedere că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. şi recursul incident declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ambele împotriva sentinţei civile nr. 551 din 15 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.