Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia Civilă la data de 27.10.2021 sub nr. x/2021 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
-obligarea pârâţilor la înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi să se dispună uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 1.01.2018 şi în continuare;
-obligarea pârâţilor la plata efectivă a salariilor calculate prin raportare la VRS
605,225, începând cu data de 1.01.2018 şi în continuare, conform sentinţei civile nr. 549/21.07.2020 a Tribunalului Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 191/A din 31.03.2021 a Curţii de Apel Mureş, executorie de drept;
-actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul
Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate, începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate până la plata efectivă a sumelor cuvenite, solicitate anterior.
Prin sentinţa nr. 348/16.03.2022, Tribunalul Mureş, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că litigiul are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamanţii solicită în contradictoriu cu pârâţii obligarea la plata unor drepturi băneşti despre care afirmă că i-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale. Potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (individuale/colective) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa ori, după caz, sediul.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă la data de 14.04.2022 sub acelaşi număr.
Prin sentinţa nr. 539/28.06.2023, Tribunalul Bacău, la rându-i, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În argumentele prezente, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat obligarea angajatorului la uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 1.01.2018 şi în continuare. Tribunalul a considerat că, chiar dacă reclamanţii solicită în principal obligarea la plata drepturilor salariale şi folosesc noţiunea de uniformizare a modului de calcul al salariilor, cererile nu ar putea fi disociate de faptul că, implicit, ar fi contestate prevederile dispoziţiilor/deciziilor de salarizare deja emise sau s-ar solicita implicit emiterea unor noi astfel de dispoziţii/decizii care reprezintă acte administrative or, dispoziţiile legale incidente conţin o procedură specială de valorificare a dreptului reclamanţilor, derogatorie de la prevederile comune ale Codului muncii şi care, prin urmare, prevalează faţă de acestea. Astfel, instanţa de dreptul muncii nu ar putea statua cu privire la drepturile salariale cuvenite reclamanţilor fără a verifica mai întâi legalitatea deciziilor/dispoziţiilor de salarizare emise, încălcând, însă dispoziţiile legale imperative referitoare la competenţa materială.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.12.2023 sub nr. x/2021, iar la termenul de judecată din 14.05.2024 a fost invocată din oficiu excepţia de necompetenţă materială.
Prin sentinţa nr. 843 din 14.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti, a admis excepţia de necompetenţă materială şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, în favoarea Tribunalului Bacău, secţia/completul specializat în litigii de muncă.
Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza în vederea soluţionării conflictului de competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, în speţă reclamanţii nu au învestit instanţa cu o acţiune prin care să conteste o hotărâre a Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău prin care ar fi fost soluţionată o contestaţie a acestora împotriva unor acte administrative de stabilire a drepturilor salariale, ci se solicită obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare lunare şi a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăruia dintre reclamanţi potrivit solicitărilor acestora, respectiv prin înlăturarea plafonării instituite urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 1.01.2018 şi în continuare, precum şi obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale.
Ca tare, norma prevăzută de art. 7 din Secţiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017 este o normă de competenţă specială, care se aplică doar în cazul strict prevăzut în cadrul său, neputând fi extins şi în alte situaţii, potrivit regulii de interpretare specialia generalibus derogant.
În concluzie, faţă de obiectul cererii de chemare in judecată, Înalta Curte constată că prezenta cauză reprezintă un litigiu de muncă tipic, astfel că in temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tribunalului Bacău, secţia/completul specializat în litigii de muncă, instanţă competentă potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi I. şi pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 9 octombrie 2024.