Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, anularea în parte a ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021 şi a Ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 51/13.01.2022 prin care a fost soluţionată (respinsă) contestaţia formulată de reclamanţi împotriva ordinului nr. 547/08.12.2021, ordin prin care, deşi li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în acelaşi timp s-a limitat, în mod nelegal, plata diferenţelor salariale ce decurg din recunoaşterea acestui drept doar pentru o perioadă de trei ani calculată de la data emiterii ordinului şi a deciziei menţionate anterior.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 971 din 24 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă contestaţia formulată de către reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 emis de pârâtă.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanţii, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia.
În motivarea recursului, au arătat că, în anul 2021, prin emiterea unui act scris, ordinul nr. 547/08.12.2021), li se recunosc diferenţe salariale provenite din utilizarea de către intimată a unui cuantum al VRS inferior celui corect de 605,225 RON, pentru perioada 2016-2018.
În ciuda recunoaşterii acestor drepturi băneşti care li se cuvin începând cu data recunoaşterii acestor drepturi prin ordinul menţionat, până la acest moment recurenţii nu au încasat nicio sumă de bani.
Au mai arătat recurenţii cu argumentele reţinute de instanţa de fond nu sunt judicioase, întrucât Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice are mecanisme speciale prin care bugetele pot fi rectificate, iar aplicarea unor hotărâri judecătoreşti nu este ţinută de existenţa în buget a unor sume de bani.
În ciuda existenţei instituţiei recunoaşterii dreptului, ca act întrerupător de prescripţie a dreptului la acţiune, instanţa de fond statuează că această instituţie ar fi condiţionată de existenţa unor fonduri bugetare alocate în temeiul Legii nr. 500/2002, respectarea termenului de prescripţie de trei ani prin raportare la momentul emiterii ordinului iniţial contestat.
În mod defectuos instanţa consideră că termenul de prescripţie se calculează trei ani în urmă, întrucât ordinul contestat este chiar actul prin care se recunosc drepturile recurenţilor, iar termenul de prescripţie se calculează spre viitor pornind de la 08.12.2021.
Totodată, recunoaşterea dreptului prin act scris constituie ea însăşi o excepţie de la prescripţia extinctivă, care conduce la stabilirea unui nou termen de prescripţie de acelaşi fel.
Recurenţii-reclamanţi au învederat faptul că, prin sentinţa nr. 1221/2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2022, având ca obiect contestaţia altor reclamanţi împotriva aceluiaşi Ordin nr. 547/2021, instanţa de fond a anulat în parte art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 în sensul înlăturării de la art. 4 a menţiunii "cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin" urmând ca la recalculare şi plată să fie avută în vedere data de 1 august 2016 menţionată la art. 1 din ordin, respectiv a înlăturării de la art. 6 a menţiunii "cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege".
4. Apărările intimatei
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat anularea în parte a ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021 şi a Ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 51/13.01.2022 prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţi împotriva ordinului menţionat.
Soluţionând cauza, prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată, reţinând, în esenţă, că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale, inclusiv a celor care reglementează prescripţia dreptului la acţiune.
Reclamanţii au contestat sentinţa de fond, apreciind că este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
În esenţă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care rezultă că pârâtul a recunoscut printr-un act scris, anume Ordinul nr. 547/08.12.2021, în mod neîndoielnic, dreptul acestora de a fi salarizaţi de la 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, şi nu de 484,18 cât a fost luată în considerare în toată această perioadă. Prin urmare, au considerat că în speţă este incidentă situaţia prevăzută de art. 2506 alin. (4) din C. civ., determinată de emiterea ordinului menţionat, fiind aplicabil şi art. 2510 din acelaşi act normativ, care prevede la alin. (1) că, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.
Contrar alegaţiilor recurenţilor şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acţiunii recurenţilor-reclamanţi.
Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.
Cu alte cuvinte, instanţa a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamanţilor dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, şi dacă această recunoaştere are sau nu valoarea unei renunţări la prescripţie, astfel cum pretinde partea reclamantă.
Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.
Din conţinutul ordinului contestat rezultă că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.
În speţă este de observat că reclamanţii nu au indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data menţionată, astfel că în această ipoteză le sunt aplicabile prevederile art. 4 şi art. 6 din ordinul contestat, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, însă în condiţiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care deţin hotărâri judecătoreşti şi la cele care nu deţin astfel de hotărâri.
Sub un prim aspect, recurenţii invocă nelegalitatea Ordinului nr. 547/08.12.2021 în ceea ce priveşte acordarea drepturilor salariale aferente valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON pentru ultimii 3 ani, apreciind că pârâtul a întrerupt prescripţia prin recunoaşterea dreptului efectuată la articolul 1.
Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.
Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.
Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.
Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii, teză susţinută de recurentul-reclamant în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021 curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune.
În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.
Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordin, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.
În consecinţă, teza susţinută de recurenţii-reclamanţi cu privire la "recunoaşterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaştere în cursul termenului de prescripţie, ci pe un potenţial act de renunţare emis după împlinirea acestui termen.
Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.
Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.
Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.
De altfel, inclusiv în hotărârile judecătoreşti în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţele sesizate cu acest tip de cereri au reţinut incidenţa termenului de prescripţie, admiţându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acţiunilor.
Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, nu se poate susţine cu suficient temei că limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretinde recurentul-reclamant.
Dimpotrivă, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.
În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.
În ceea ce priveşte hotărârea nr. 1221/29.06.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, la care fac trimitere recurenţii, efectele acesteia privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.
Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluţiei criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 971 din 24 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 971 din 24 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024.