Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 14.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a solicitat instanţei de judecată ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să fie obligat acesta la acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.04.2017 în suma de 832 RON constând:
- în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2 %/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată până la data plăţii efective. (până în data de 06/09/2021 penalităţile sunt în cuantum de 2491,01 RON);
- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 325 din 23 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii.
A fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate.
A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea recursului, a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.
A criticat soluţia primei instanţe din perspectiva faptului că cererea de chemare în judecată ar fi neîntemeiată în lipsa contestării de către reclamantă a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.
Astfel, a apreciat că se poate prevala de considerentele Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a justifica în cauză caracterul ilegal al deciziei nr. 16517/27.08.2018, precum şi temeinicia cererii de chemare în judecată.
În opinia recurentei - reclamante, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia corelativă de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege, prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contractul de asigurare, reprezintă lipsirea unora dintre aceste drepturi de protecţia oferită de lege.
Mai mult decât atât, a susţinut că refuzul intimatului-pârât de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentei cauze, a fost reiterat şi prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate; anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor menţiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri de plată menţionate în mod expres în decizia nr. 18140/28.01.2019.
Or, decizia FGA menţionată anterior a fost desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021.
Concluzionând, a arătat că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie, fie în baza soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, respectiv anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018. Totodată, condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea deciziei nr. 16517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, a considerat că prima instanţă a încălcat normele de drept material care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.
Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.
4. Apărările intimatului şi recursul incident formulat în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
Odată cu întâmpinarea, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs incident întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a acţiunii pe cale de excepţie ca fiind inadmisibilă şi, în secundar, ca tardiv formulată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Preliminar, în ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecării recursului, Înalta Curte reţine că, raportat la obiectul acţiunii formulate în dosarul nr. x/2022, astfel cum rezultă din susţinerile şi înscrisurile depuse la dosar de către recurenta-reclamantă, nu poate fi decelată o legătură între cele două dosare, în sensul existenţei unui drept de care ar depinde soluţionarea prezentului litigiu, de natură să impună temporizarea soluţionării căii de atac.
Prin urmare, urmează să fie respinsă cererea formulată de recurenta-reclamantă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., privind suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2022
Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.
Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
În esenţă, aşa cum s-a arătat, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greşită a cadrului legislativ incident în materia răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, respectiv a dispoziţiilor art. 19 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greşit a reţinut prima instanţă caracterul neîntemeiat al acţiunii sale pe motiv că nu ar fi contestat decizia nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante şi în acord cu opinia primei instanţe, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte constată că acţiunea formulată de parte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este neîntemeiată raportat la situaţia de fapt constatată.
Astfel, instanţa de control judiciar constată că prin acţiunea formulată reclamanta a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/26.04.2017.
Deşi a invocat faptul că cererea de plată nr. x/26.04.2017 a fost respinsă prin decizia nr. 18140/28.01.2019, în realitate, această cerere nu a făcut obiectul deciziei indicate de reclamantă.
Din circumstanţele de fapt ale cauzei reiese că cererea de plată nr. x/26.04.2017 pentru suma de 832 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 (poziţia 194 anexa 2), comunicată reclamantei la data de 03 septembrie 2018, iar cu privire la această din urmă decizie reclamanta nu a făcut dovada că a formulat acţiune în anulare în faţa instanţei de contencios administrativ competente.
În concluzie, cererea de plată nr. x/26.04.2017 a fost respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în instanţă în termen de 10 zile de la comunicare, iar nu prin Decizia nr. 18140/28.01.2019, la care în mod eronat s-a raportat reclamanta prin cererea de chemare în judecată, atunci când a motivat acţiunea în plata despăgubirilor.
Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004:
"(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (...). (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. (...)."
Art. 19 din Legea nr. 554/2004 prevede următoarele:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, se constată că legiuitorul a recunoscut părţii vătămate posibilitatea de a pretinde despăgubiri în faţa instanţei de contencios administrativ, pentru prejudiciile cauzate de un act administrativ nelegal, acest drept fiind însă condiţionat de constatarea, în prealabil, a nelegalităţii actului vătămător, iar pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităţii publice se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse şi emiterea actului administrativ, anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ.
Aşadar, acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. În lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.
Natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal).
Atât textul constituţional stipulat la art. 52, cât şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd expres că persoana vătămată în dreptul sau interesul său printr-un act administrativ poate cere, pe lângă anularea actului şi recunoaşterea acelui drept sau interes, şi repararea pagubei cauzate, în acelaşi sens dispunând şi art. 18 alin. (3) din aceeaşi lege antereferit.
În aceste condiţii, din economia dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 rezultă că prejudiciul suferit de un reclamant poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi: printr-un act administrativ ilegal care este anulat de instanţa de judecată şi prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri sau, după caz, prin refuzul administrativ explicit (respingerea cererii de către autoritate).
În lumina acestor considerente şi în raport de elementele de fapt stabilite în cauză, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că nu este îndeplinită această condiţie premisă reprezentată de constatarea de către instanţa de contencios administrativ a nelegalităţii deciziei de soluţionare a cererii de plată, respectiv Decizia nr. 16517 din 27 august 2018 a FGA.
Astfel, în contextul în care reclamanta nu a făcut dovada faptului că împotriva Deciziei nr. 16517 din 27 august 2018 a FGA prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/26.04.2017 a formulat acţiune în anulare şi că aceasta a fost admisă, iar instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea deciziei, nu poate suplini neîndeplinirea acestei condiţii faptul că pentru anumite cereri de plată, care iniţial au fost respinse de pârât, considerându-se că A. a depăşit plafonul maxim de 450.000 RON, au fost efectuate plăţi ulterior pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 29/2020, astfel cum în mod eronat susţine recurenta prin memoriul de recurs.
În consecinţă, având în vedere că în cauză nu este îndeplinită cerinţa premisă stabilită pentru acoperirea prejudiciului - constatarea nelegalităţii unui act administrativ tipic sau asimilat - se impunea adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată.
Prin urmare, în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, astfel că Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de recurenta-reclamantă, cu consecinţa menţinerii ca legale a sentinţei atacate.
Pentru argumentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul principal declarat de reclamanta A., ca nefondat.
Examinând cu prioritate excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum impun dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes". În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acţiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia, iar interesul trebuie să fie "determinat, legitim, personal, născut şi actual", conform art. 33 din acelaşi cod. Acţiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerinţe, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004.
Interesul constituie una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii în justiţie, necesară nu numai în momentul declanşării procedurii judiciare, ci pe tot parcursul derulării cauzei.
În prezenta cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiilor invocate prin întâmpinare, respectiv excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii acţiunii.
Având în vedere că soluţia de respingere a acţiunii ca neîntemeiată a fost menţinută prin respingerea căii de atac promovate de reclamantă, este evident că la acest moment nu mai subzistă interesul pârâtului în promovarea recursului împotriva hotărârii curţii de apel.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 325 din 23 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Va respinge recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de A. S.A.
Respinge cererea de suspendare a judecăţii.
Respinge recursul principal declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 325 din 23 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024.