Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2024
Asupra contestaţiei în anulare, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia pronunţată în cauză
Prin decizia nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2023, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 1P din 8 martie 2023 a secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2019; totodată, prin aceeaşi decizie, a fost declinată competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate de acelaşi recurent împotriva Hotărârii nr. 180 din 8 martie 2023 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Hotărârea nr. 1P din 08 martie 2023 a secţiei pentru procurori în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii s-a admis acţiunea disciplinară formulată împotriva contestatorului A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia şi în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 s-a aplicat magistratului sancţiunea "excluderii din magistratură" pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), n) şi t) teza I din acelaşi act normativ.
2. Contestaţia în anulare formulată
Împotriva deciziei nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., a formulat contestaţie în anulare contestatorul A., înregistrată la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub dosar nr. x/2024.
În motivare, contestatorul arată că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la nelegalitatea şi netemeinicia reţinerii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare constând în emiterea ordonanţei şi adreselor aferente, atât sub aspectul laturii obiective cât şi a celei subiective, din perspectiva faptului că acestea nu au fost făcute doar de contestator, iar prin hotărârea contestată nu s-a reţinut chestiunea referitoare la rolul decisiv avut de prim-procuror în această cauză. Arată că motivul de recurs vizând contribuţia prim-procurorului constând în semnarea şi emiterea mai multor adrese vizând aceeaşi ordonanţă a fost omis din cuprinsul hotărârii contestate. Aşadar, s-a omis a se reţine în cuprinsul hotărârii contestate şi faptul că prim-procurorul avea obligaţia de a verifica sub aspectul legalităţii şi temeiniciei oricare act al unui procuror ierarhic inferior şi de a-l infirma din oficiu, potrivit art. 304 C. proc. pen., dacă este nelegal.
Învederează că instanţa de recurs a făcut referire doar la infirmarea ordonanţei de către prim-procuror potrivit prevederilor art. 304 alin. (2) din C. proc. pen. după apariţia în presă a săvârşirii pretinsei abateri disciplinare. Or, instanţa de recurs nu a argumentat în niciun fel de ce aceleaşi dispoziţii nu au fost avute în vedere de prim-procuror anterior comunicării ordonanţei, semnată de către acesta.
În continuare, contestatorul reia prezentarea modului în care a fost emisă ordonanţa de amendare a celor doi poliţişti şi reliefează importanţa contribuţiei procurorului ierarhic superior atât pentru emiterea respectivei ordonanţe, cât şi pentru că a fost sfătuit şi ajutat cum să procedeze. Arată că avea la acel moment o vechime de 3 ani, astfel că atât lipsa de experienţă, cât şi lipsa de imparţialitate în ceea ce priveşte gestionarea situaţiei trebuiau contrabalansate, în opinia contestatorului, de experienţa şi vechimea de peste 20 de ani în magistratură ale prim-procurorului. Precizează că ordonanţa emisă nu a produs prejudicii materiale sau morale deoarece a fost infirmată în câteva ore, după apariţia în presă.
Un alt set de motive prezentate prin contestaţia în anulare se referă la probele administrate în dosar, respectiv, înscrisuri (declaraţii de martor, înscrisuri semnate de prim-procuror, capturi foto), înregistrări audio, CD-urile ataşate dosarului nr. x/2023
Contestatorul invocă faptul că instanţa de recurs a dispus în mod nelegal sancţionarea acestuia cu cea mai gravă dintre sancţiunile prevăzute de lege fără a avea în vedere principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport de fapta săvârşită şi pe care o consideră discriminatorie faţă de alte persoane care săvârşesc infracţiuni grave. În plus, instanţa de recurs nu a analizat în cuprinsul hotărârii atacate caracterul neprevizibil şi neclar al dispoziţiilor tranzitorii din legea nouă invocată, aplicată cauzei, care, în aprecierea contestatorului, este neconstituţională şi contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Mai arată că la individualizarea sancţiunii aplicate, instanţa de recurs nu a avut în vedere faptul că excluderea magistratului cercetat a afectat activitatea parchetului unde acesta funcţiona şi unde exista un volum mare de muncă, dar nici aspecte de ordin personal, respectiv faptul că are un copil bolnav.
Prin contestaţia în anulare, contestatorul solicită, în ipoteza admiterii contestaţiei, revocarea Decretului prezidenţial de eliberare a sa din funcţie.
Pentru aceleaşi motive, solicită anularea deciziei nr. 2770 din 22 mai 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2023.
3. Apărările părţilor
Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată.
Intimata precizează că analizând decizia atacată, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., a constatat că motivarea hotărârii judecătoreşti conţine o amplă analiză a argumentelor relativ la aspectele de nelegalitate şi netemeinicie privind procedura disciplinară, inclusiv sub aspectul aplicării legilor în timp.
În opinia intimatei, în realitate, contestatorul supune judecăţii în contestaţia în anulare elemente factuale care ţin de fondul cauzei, şi nu aspecte de ordin formal din hotărârea atacată, şi care presupun o reapreciere asupra modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente prin prisma probatoriului administrat.
Or, atare analiză excedează limitelor căii extraordinare de atac, cale de atac de retractare a legalităţii şi în cadrul căreia instanţa nu procedează la o nouă judecată ori la examinarea temeiniciei hotărârii atacate.
Referitor la criticile petentului privind lipsa analizării tuturor motivelor invocate, aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia instanţei de a motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, ci este necesar ca aceasta să fi fost examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost deduse spre soluţionare.
Dispoziţiile legale nu permit instanţei reformarea unei hotărâri pe baza unor argumente de fapt sau de drept indicate de parte care oricât de larg ar fi dezvoltate se subsumează unui motiv de casare pe care îl sprijină întrucât instanţa este în drept să grupeze argumentele folosite de parte în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Având în vedere cele arătate anterior, se constată că instanţa de recurs a grupat mai multe critici ale petentului şi le-a răspuns acestora printr-un considerent comun.
Referitor la criticile potrivit cărora instanţa nu a analizat mai multe motive de recurs, se constată că în realitate petentul tinde să supună dezbaterii instanţei motivele invocate de aceasta iniţial, în scopul de a li se conferi o nouă interpretare care să corespundă punctului său de vedere.
De altfel, în opinia intimatei, argumentele invocate nu reprezintă veritabile critici ale hotărârii, ci petentul expune o situaţie de fapt ce a fost examinată de instanţă la analiza elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi cărora contestatorul le conferă o interpretare personală, însă raportat la stadiul procesual al cauzei, contestaţie în anulare, acesteia nu i se poate acorda o altă relevanţă juridică, fără a fi încălcat principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârii.
Tot în acest context, menţionează că modalitatea de a interpreta de către instanţa de recurs a probelor şi dispoziţiilor legale nu este conformă punctului de vedere al petentului nu poate determina admiterea cererii formulate, contestaţia în anulare fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, petentul urmărind în realitate schimbarea hotărârii pronunţate.
Pentru aceste motive, apreciază că, în cauză, nu sunt incidente motivele de contestaţie în anulare invocate şi pe cale de consecinţă, se impune respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 9 septembrie 2024, contestatorul a depus la dosar precizări şi cerere de modificare a contestaţiei cu privire la motivele de recurs necercetate de instanţă referitoare la ignorarea dreptului european, la împrejurarea conform căreia ancheta disciplinară a fost iniţiată de un inspector-şef interimar, deşi acest fapt contravine expres dreptului Uniunii Europene. Mai susţine că prin hotărârea atacată nu a fost cercetat motivul de recurs referitor la faptul că nici Inspecţia Judiciară, nici Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt instanţe de judecată. În continuare, face referire la motivele detaliate pe larg în contestaţia în anulare formulată iniţial.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prin cererea formulată contestatorul a invocat incidenţa art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că va analiza motivele invocate prin prisma acestor dispoziţii legale având în vedere faptul că, indicând temeiul de drept al cererii, contestatorul a precizat că ar exista motive de contestaţie în anulare "îndeosebi" raportate la pct. 3 al acestui articol.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare şi nesuspensivă de executare, prin care se cere instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi anuleze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Dispoziţiile art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială. Condiţia de admisibilitate vizează doar obiectul acesteia, putând fi exercitată împotriva hotărârilor date de instanţe de recurs, precum şi împotriva hotărârilor date de instanţa de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1-4 din C. proc. civ., ele neputând fi extinse prin analogie şi altor situaţii asemănătoare.
Astfel, C. proc. civ. prevede patru motive pentru care poate fi exercitată contestaţia în anulare specială: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
Având în vedere cazurile în care se poate exercita calea de atac a contestaţiei în anulare arătate anterior şi analizând motivele expuse în cererea de contestaţie, reiese că, în realitate, contestatorul este nemulţumit de soluţia de respingere a cererii de recurs susţinând că instanţa de recurs a omis să cerceteze mai multe dintre motivele de casare/nelegalitate invocate în termen. Astfel, instanţa de control judiciar constată că prin motivele invocate contestatorul se referă la ipoteza prevăzută de textul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.
Înalta Curte notează că motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. vizează neexaminarea unor motive de casare/nelegalitate, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 din C. proc. civ. şi sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a acestor motive de casare, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin, constituind elementele silogismului judiciar care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
Aşadar, este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, căci, astfel cum s-a arătat, textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare dintre cele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.
Analizând acest motiv al contestaţiei în anulare, Înalta Curte observă că, de fapt, contestatorul nu se referă la nepronunţarea asupra unui motiv de casare/nelegalitate, ci asupra unor argumente aduse în susţinerea acelui motiv de casare. Cu toate acestea, criticile pot fi relevante din perspectiva incidenţei motivului de casare/nelegalitate invocat şi vor fi analizate în contextul în care, din punct de vedere teoretic, necercetarea completă a temeiurilor de drept invocate ar putea echivala cu neanalizarea pe fond a motivului de casare/nelegalitate respectiv.
Pe de altă parte, pe calea contestaţiei în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat însă modul în care instanţa de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greşeli săvârşite în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalităţii deciziei din recurs.
Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., se constată că în motivarea hotărârii judecătoreşti argumentele din cererea de recurs au fost sistematizate pe categorii de principii şi instituţii de drept substanţial şi procesual, respectiv subsumate tezelor de nelegalitate sau de netemeinicie susţinute de recurent, atât cu referire la faza administrativă, cât şi la cea jurisdicţională a procedurii disciplinare, instanţa de recurs răspunzându-le prin considerente comune, caz în care nu i se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivele de recurs, aşa cum susţine contestatorul din prezenta cauză.
Astfel, din analiza hotărârii contestate, se poate observa că aceasta conţine considerentele instanţei de recurs asupra situaţiei de fapt reţinute, asupra probatoriului administrat în cauza şi a analizat pentru fiecare abatere disciplinară reţinută dacă sunt întrunite condiţiile constitutive ale acestora. De asemenea, se constată că prin hotărârea contestată a fost amplu motivat aspectul referitor la sancţiunea aplicată şi individualizarea acesteia, în raport de circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească şi de cele personale ale contestatorului. În acelaşi context, instanţa de recurs a respins şi critica privind proporţionalitatea sancţiunii aplicate, reţinându-se că în considerentele hotărârii instanţei disciplinare au fost detaliate criteriile de individualizare, aşa cum sunt acestea prevăzute de lege.
Se constată că sub pretextul neanalizării apărărilor şi argumentelor invocate, contestatorul susţine, de fapt, că instanţa nu a lămurit chestiunile de fapt în sensul indicat de acesta, urmărind, în realitate, a supune judecăţii în contestaţia în anulare elemente factuale ce ţin de fondul cauzei, iar nu aspecte de ordin formal din hotărârea atacată, şi care presupun o reapreciere asupra modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente prin prisma probatoriului administrat.
Or, atare analiză excedează limitelor căii extraordinare de atac, cale de atac de retractare în cadrul căreia instanţa nu procedează la o nouă judecată ori la examinarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
Prin urmare, contestaţia în anulare nu poate fi primită dacă ceea ce se impută instanţei de recurs este pretinsa omisiune de a fi cercetat un simplu argument, iar nu un motiv de casare/nelegalitate, câtă vreme analiza acestuia din urmă a intervenit, implicând astfel şi o reflectare a argumentelor care sprijineau acel motiv de recurs.
Altfel spus, instanţa de recurs poate grupa argumentele invocate în susţinerea unui motiv de casare/nelegalitate, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul, aşa cum susţine contestatorul din prezenta cauză.
Înalta Curte constată că decizia contestată nu poate fi anulată din perspectiva criticii privind omisiunea pretinsă de a se fi cercetat critica din recurs referitoare la neanalizarea contribuţiei prim-procurorului în economia situaţiei de fapt. În acord cu opinia intimatei, Înalta Curte observă că prin argumentele invocate contestatorul expune propria apreciere asupra unei situaţii de fapt ce a fost deja examinată de instanţa de recurs în contextul analizei efectuate asupra elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi căreia îi conferă o interpretare personală. Totuşi, pe calea contestaţiei în anulare, unor astfel de critici nu li se poate acorda o altă relevanţă juridică, fără a fi încălcat principiul autorităţii de lucru judecat aferent deciziei pronunţate în recurs.
În acelaşi timp, după cum deja s-a arătat, pretinsa neexaminare în mod separat a tuturor argumentelor folosite pentru susţinerea cererii de recurs, inclusiv referitor la anumite probe, testimonială sau materială cu înregistrări audio, nu constituie temei pentru formularea unei contestaţii în anulare, întrucât instanţa de control judiciar le-a grupat şi le-a analizat prin considerente comune.
Nu se poate accepta nici imputarea făcută instanţei de recurs în sensul pretinsei omisiuni de a fi analizat aspectele invocate de recurent privind proporţionalitatea sancţiunii şi relevanţa unor circumstanţe personale indicate de parte, câtă vreme din lectura atentă a deciziei definitive reiese raportarea expresă a completului atât la «critica privind proporţionalitatea sancţiunilor aplicate domnului procuror», cât şi la «circumstanţele ... personale ale pârâtului procuror», consemnări explicite preluate din considerentele acelei decizii.
Nu în ultimul rând, problema prescripţiei răspunderii disciplinare a procurorului a fost analizată referitor la «critica privind prescripţia dreptului de exercitare a acţiunii disciplinare, respectiv a răspunderii disciplinare», arătându-se inclusiv motivul pentru care nu a fost primită apărarea părţii recurente prin prisma art. 52 din Legea nr. 305/2022.
În sensul celor expuse, sunt edificatoare hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reţinut că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele Perez împotriva Franţei şi Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).
În final, instanţa reaminteşte că nu poate constitui temei valid al contestaţiei în anulare contestarea modalităţii în care instanţa de recurs a procedat la analiza motivelor de casare/nelegalitate în substanţa acestora, astfel că acele critici ale contestatorului privind raţionamentul dezvoltat prin considerentele deciziei nr. 46/2024 nu se circumscriu art. 503 alin. (2) C. proc. civ.
În concluzie, având în vedere considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că nu se poate reţine omisiunea cercetării vreunui motiv de casare, invocat de recurent în termen, în sensul celor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.. În realitate, prin formularea căii de atac a contestaţiei în anulare, contestatorul este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de recurs a apreciat asupra caracterului nefondat al motivelor de casare invocate de acesta, fără a exista vreo omisiune de analiză în sensul normei juridice de la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte solicitarea revocării decretului prezidenţial de eliberare din funcţie şi cea privind anularea hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2023 de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă constată că acestea nu pot fi analizate faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, fiind de altfel cereri ce nu reies a se circumscrie obiectului acţiunii exercitate în proces.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestaţiei în anulare nu atestă existenţa ipotezelor normelor legale invocate şi care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuţie de către contestatorul A. privind nelegalitatea deciziei nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2023, o va respinge, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 46 din 19 februarie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2023.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 9 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ.