Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1 . Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 02 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A Bucureşti - Turn, C. S.A Satu Mare, C. S.A Baia Mare şi C. S.A - Agenţia Jibou, au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 9.717,5 RON - cheltuieli de judecată fond; 12.658 RON cheltuieli apel+ cheltuieli de executare silită imobil din str. x Baia Mare; 1500 de RON - valoare expertiză; 1.000 euro - chirie pe lună începând cu decembrie 2005 până în 1 iunie 2018, respectiv 151.000 euro; daune morale în valoare de 500.000 euro, ca urmare a afectării imaginii, precum şi a afacerilor; contravaloarea imobilului şi a terenului, respectiv 175.000 RON - valoarea terenului şi 475.600 RON - valoarea imobilului înainte de îmbunătăţiri, imobil aflat în executare silită în favoarea adjudecatarului; 702.005,5 RON - lucrări amenajare; 12.223,23 RON - cheltuieli executare; 10.000 RON - cheltuieli de judecată.

La data de 27 noiembrie 2018, reclamanţii au depus completare la acţiune, prin care au precizat că acţiunea formulată are drept fundament răspunderea civilă delictuală, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 557/2018 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 699 din 20 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2018, s-a anulat ca netimbrată pretenţia reclamanţilor A. şi B., de obligare a pârâtei C. S.A. la plata sumei de 14.322,6 RON.

S-a luat act de renunţarea reclamantului A. la judecata capătului de cerere vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 882.000 RON reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - februarie 2015, respectiv 1 mai 2018-30 iunie 2021.

S-a anulat ca netimbrată cererea reclamantei B. vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 657.250 RON, reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - 15 octombrie 2014, respectiv 1 mai 2018 - 31 mai 2019.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte cererea reclamanţilor A. şi B. de obligare a pârâtei C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată din dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Baia Mare şi, în consecinţă, s-au respins ca prescrise aceste pretenţii.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind celelalte pretenţii.

S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. Bucureşti - Turn - C. S.A. Satu Mare, C. Baia Mare şi C. S.A. Agenţia Jibou.

A fost obligată pârâta C. S.A. să achite fiecărui reclamant suma de câte 10.000 RON cu titlu de daune morale.

S-au respins celelalte pretenţii formulate de reclamanţi.

S-a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 699 din 20.07.2020 au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 16l/A din 16 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pronunţată în dosar nr. x/2018 s-a admis, în parte, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 699 din 20.07.2020 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pronunţată în dosar nr. x/2018, care a fost schimbată în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale, care au fost stabilite la suma de câte 25.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, în loc de suma de câte 10.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, cu acelaşi titlu; au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., în cererea având ca obiect acordarea de daune morale în favoarea reclamanţilor; a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 699/20.07.2020 şi a încheierii civile din 23.10.2019, ale Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pronunţate în dosar civil nr. x/2018; a fost obligată apelanta C. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanţii apelanţi suma de câte 25 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin Decizia nr. 2048 din 27.10.2022 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosar nr. x/2018 s-au admis recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

S-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

5. Decizia pronunţată în rejudecare de curtea de apel

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 132A din 19 aprilie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă a admis în parte apelul declarat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 699 din 20 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2018, pe care o schimbă în parte după cum urmează:

A obligat pârâta C. S.A. să achite reclamanţilor A. şi B. suma de 692.570,17 de RON (650.600 de RON + 41.970,17 de RON), daune materiale cu dobândă legală penalizatoare începând din data de 08.06.2021 şi până la plata integrală a acestui debit.

A obligat pârâta C. S.A. să achite reclamantului A. suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale şi reclamantei B. suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate.

A respins apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva încheierii civile din data de 23 octombrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 699 din 20 iulie 2020, ambele pronunţate de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2018.

Cheltuielile judiciare în cuantum de 11231,47 de RON au rămas în sarcina statului.

A obligat intimata C. S.A. să plătească statului suma de 133,45 RON contravaloarea ajutorului public judiciar.

A obligat apelanţii A. şi B. să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.000 de RON cheltuieli de judecată în ambele faze ale apelului.

A obligat intimata C. S.A. să plătească apelanţilor-reclamanţi suma de 100 de RON cu titlu de taxă judiciară de timbru în apel.

A dispus compensarea cheltuielilor de judecată ale apelanţilor şi ale intimatei şi, în final, a obligat apelanţii A. şi B. să plătească intimatei C. S.A. suma de 900 de RON.

A respins cererea C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

6. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei nr. 132A din 19 aprilie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâta C. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs formulate de pârâta C. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii recurate şi rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs în temeiul art. 498 alin. (1) C. proc. civ. şi având în vedere limitele casării, cu consecinţa admiterii apelului pârâtei; în subsidiar, a solicitat casarea, în parte, a deciziei civile nr. 132/A/2023 din 19.04.2023 cu consecinţa reducerii daunelor materiale şi morale acordate de către instanţa de apel; obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurenta a arătat că, deşi nu a fost parte în litigiul dintre reclamanţi şi terţul adjudecatar referitor la stabilirea obligaţiei de restituire a contravalorii îmbunătăţirilor, respectivele hotărâri definitive din dosarul nr. x/2008 au statuat obligaţia reclamanţilor la repararea prejudiciului adjudecatarului, neexecutarea obligaţiilor statuate prin hotărâre definitivă constituind culpa exclusivă a soţilor D., pentru care recurenta nu este obligată a răspunde. Statuarea instanţei de apel potrivit căreia neexecutarea de către reclamanţi a obligaţiilor stabilite în favoarea adjudecatarului nu întrerupe lanţul cauzal, întrucât reclamanţii nu au fost de rea-credinţă atunci când nu şi-au achitat datoriile către adjudecatar, încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor din dosarul x/2008, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Analizând legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtei de a vinde nelegal imobilul reclamanţilor şi cea de-a doua adjudecare a acestui imobil în contul creanţei unui terţ împotriva reclamanţilor, instanţa de apel a conchis că lanţul cauzal nu a fost întrerupt, întrucât nici reclamanţii D. şi nici terţul adjudecatar nu au fost de rea credinţă.

Întreruperea lanţului cauzal nu este condiţionată de buna sau reaua credinţă a nimănui, lanţul cauzal putând fi întrerupt atât de fapte ilicite (săvârşite cu rea-credinţă), cât şi de fapte licite (cum ar fi spre exemplu gestiunea de afaceri etc), dar şi de forţă majoră sau caz fortuit, analiza instanţei de apel depăşind aşadar ceea ce era necesar, potrivit limitelor de casare.

Decizia din apel încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor din dosarul nr. x/2008, în care s-a stabilit definitiv, obligaţia soţilor D. de a achita adjudecatarului evins costul îmbunătăţirilor efectuate de acesta, îmbunătăţiri de care urmau a beneficia cei dintâi (care pierduseră un imobil la roşu, nelocuibil, şi urmau a reintra în posesia lui finisat la înalte standarde de calitate, cu piscină etc).

A arătat recurenta că lanţul cauzal a fost întrerupt de conduita culpabilă a reclamanţilor care nu constă în obligarea acestora la plata îmbunătăţirilor, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci însăşi neexecutarea de către aceştia a obligaţiei de plată stabilită definitiv prin hotărârile din dosarul x/2008

Instanţa de apel a reţinut că neexecutarea obligaţiilor stabilite definitiv prin hotărârile din dosarul x/2008 nu se datorează culpei reclamanţilor, care nu aveau resursele materiale efectuării plăţii, în pofida faptului că în dosarul x/2008 s-a reţinut definitiv culpa soţilor D. care nu au achitat către adjudecatarul evins costul îmbunătăţirilor efectuate de el, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care s-a admis cererea adjudecatarului de obligare a soţilor D. la plata contravalorii îmbunătăţirilor.

Dintr-o altă perspectivă a susţinut recurenta, că instanţa de apel a încălcat hotărârile definitive din dosarul x/2008, atunci când a cuantificat atât prejudiciul material, cât şi prejudiciul moral: reclamanţii nu şi-au pierdut locuinţa familiei, bunul imobil în discuţie fiind executat iniţial când se afla în construcţie, "la roşu", aspecte deja reţinute definitiv în dosarul x/2008, în care au fost obligaţi la plata îmbunătăţirilor aduse de adjudecatar imobilului care a fost finisat "la cheie", ceea ce atrage incidenţa aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens, a subliniat că atât întinderea prejudiciului material, cât şi a celui moral au fost greşit stabilite de instanţa de apel, care a pornit analiza sa de la premisa greşită a pierderii de către reclamanţii D. a locuinţei lor, urmare a executării silite nelegale efectuate de pârâtă.

În continuare, a învederat că decizia recurată încalcă odată în plus autoritatea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2008, care au stabilit definitiv că a fost adjudecat un imobil la roşu, nelocuibil, căruia adjudecatarul i-a adus îmbunătăţiri substanţiale transformând casa într-un imobil finisat, mobilat şi pregătit pentru a fi locuit, realizând inclusiv finisaje de lux (piscină etc), la plata cărora soţii D. au fost obligaţi.

Aşadar, recurenta a executat nelegal nu locuinţa familiei D., ci o proprietate a acestora aflată în construcţie, într-un oarecare stadiu de execuţie impropriu locuirii.

Prejudiciul material şi moral trebuia determinat având în vedere această situaţie de fapt definitiv stabilită prin hotărâre judecătorească, raportarea instanţei de apel la ipoteza pierderii locuinţei familiei fiind nelegală.

Vânzarea nelegală a imobilului reclamanţilor de către pârâtă nu a produs prejudiciul constând în obligarea soţilor D. la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse de adjudecatar, ci doar a prilejuit producerea acestui de-al doilea prejudiciu, care este distinct de primul.

Al doilea prejudiciu nu a fost produs de societatea pârâtă, care a fost străină atât de dosarul nr. x/2008, cât şi de executarea silită ulterior demarată de terţul adjudecatar împotriva soţilor D., aşadar cauza acestui al doilea prejudiciu nu poate fi acţiunea recurentei pârâte.

Prin următoarea critică formulată, recurenta a imputat instanţei de apel aplicarea nelegală a teoriei cauzei sine qua non, instanţa de apel pronunţând astfel o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând critica întemeiată pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a precizat că decizia recurată încalcă prevederile art. 1357 din C. civ., lanţul cauzal dintre fapta ilicită a recurentei şi prejudiciul suferit de reclamanţi fiind întrerupt de fapta reclamanţilor, care nu şi-au executat obligaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea terţului adjudecatar. Instanţa de apel a aplicat nelegal teza condiţiei sine qua non considerând că fără fapta culpabilă a pârâtei de a vinde nelegal imobilul reclamanţilor, aceştia nu ar fi datorat nimic către adjudecatar (care nu ar fi făcut nicio îmbunătăţire) şi deci nu ar fi putut pierde a doua oară imobilul - prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză.

Astfel, recurenta a precizat că teoria condiţiei sine qua non a fost combătută în doctrina de drept civil, aceasta neputând constitui temeiul neîntreruperii lanţului cauzal, nelegal reţinut de instanţa de apel.

A arătat recurenta că vânzarea nelegală a imobilului reclamanţilor nu a produs prejudiciul constând în obligarea soţilor D. la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse de adjudecatar, ci doar a prilejuit producerea acestui al doilea prejudiciu, care este distinct de primul. Al doilea prejudiciu nu a fost produs de recurentă care a fost străină atât de dosarul nr. x/2008, cât şi de executarea silită ulterior demarată de terţul adjudecatar împotriva soţilor D., aşadar cauza acestui al doilea prejudiciu nu poate fi acţiunea sa.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că decizia din apel încalcă prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ., instanţa de apel reţinând nelegal că numai o altă faptă ilicită săvârşită fie de terţ, fie de victimă însăşi, ar putea întrerupe lanţul cauzal. În realitate art. 1371 C. civ. nu stabileşte condiţiile legăturii de cauzalitate, ci reglementează cauze exoneratorii de răspundere care sunt incidente în prezenta cauză şi care nelegal au fost înlăturate, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Citând dispoziţiile art. 1371 din C. civ., instanţa de apel a reţinut că, potrivit normei legale evocate anterior, lanţul cauzal generat de fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie poate fi întrerupt de o altă faptă ilicită săvârşită fie de un terţ, fie chiar de persoana vătămată, ipoteză în care se impune stabilirea proporţiei culpei fiecărei persoane vinovate în prejudiciul final.

Recurenta susţine că art. 1371 C. civ. nu stabileşte condiţiile legăturii de cauzalitate, ci reglementează cauze exoneratorii de răspundere (fapta victimei înseşi, respectiv fapta terţului), care sunt incidente în prezenta cauză şi care nelegal au fost înlăturate de instanţa de apel.

Or, astfel cum s-a arătat încă din primul ciclu procesual, şi cum a reţinut de altfel şi în decizia de casare, instanţa de apel era chemată să verifice lanţul cauzal inclusiv din perspectiva alegaţiilor pârâtei referitoare la întreruperea acestuia prin fapta proprie a victimelor, care nu şi-au executat propriile obligaţii stabilite în sarcina lor prin hotărâre definitivă.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel în decizia recurată că numai în ipoteza unei fapte ilicite a victimei s-ar întrerupe lanţul cauzal, textul citat de instanţă nefăcând o asemenea distincţie.

A subliniat recurenta că textul art. 1371 alin. (1) din C. civ. exonerează de răspundere ori de câte ori victima participă la cauzarea prejudiciului propriu, răspunderea victimei fiind, la fel ca şi cea a autorului, chiar şi pentru culpă, nefiind cerută dovada relei credinţe a victimei pentru ca exonerarea de răspundere să opereze.

Textul este o evidentă aplicaţie a legăturii obiective de cauzalitate dintre faptele prejudiciabile (independent de forma de vinovăţie cu care au fost săvârşite - cu intenţie sau din culpă) şi prejudiciul efectiv produs. Dacă între fapta victimei înseşi şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, aptă a înlătura răspunderea autorului, atunci cauza de exonerare de răspundere prevăzută de textul legal operează.

În speţă, fapta victimei înseşi - de a nu îşi achita datoriile stabilite în sarcina lor prin hotărâre judecătorească definitivă - este în mod evident săvârşită din culpă - cele reţinute de instanţa de apel privind condiţiile financiare pretins precare ale reclamanţilor care nu le-ar fi permis plata sumelor respective către adjudecatar fiind străine de prezenta cauză.

Întregul demers juridic dintre soţii D. şi adjudecatar nu poate fi imputat pârâtei, acesta putând fi evitat, prin intermediul procedurii deschise la momentul la care au aflat de efectuarea lucrărilor. Cu toate acestea, culpa procesuală a intimaţilor reclamanţi, nu a fost recunoscută de către instanţa de apel, aceasta considerând nelegal că neutilizarea unui remediu juridic accesibil la acel moment, în scopul obţinerii de foloase necuvenite în eventualitatea întoarcerii executării, reprezintă o manifestare juridică întemeiată pe o veritabilă bună-credinţă, pasând întreaga răspundere băncii, ca entitate care a demarat procedura iniţială de valorificare a titlurilor executorii legale pe care le deţinea împotriva soţilor D..

De asemenea, a mai precizat recurenta că soarta acordării cheltuielilor de judecată trebuia să urmeze soluţia întreruperii nexului cauzal, instanţa de apel oferind o interpretare greşită prin extinderea dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea delictuală prin nesocotirea evidentă a intenţiei sau a culpei victimei în tot acest demers juridic.

În acest sens, a învederat că raţionamentul instanţei de apel este viciat şi în privinţa concluziei la care a ajuns din faptul neplăţii de către reclamanţi a sumei pe care o datorau adjudecatarului pentru îmbunătăţiri statuând că în raport de situaţia particulară a apelanţilor D. aceştia nu au avut resursele necesare plăţii unei asemenea creanţe, altfel, nu s-ar fi ajuns la executarea silită a propriei case, a doua oară.

Este adevărat că în prezenta cauză instanţa de apel s-a raportat la veniturile declarate de reclamanţi în cererea de ajutor public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru, însă această raportare este greşită, pentru că veniturile reclamanţilor nu au fost cele din prezent întotdeauna, valoarea creditului în discuţie pentru care s-a demarat executarea silită a imobilului acestora a fost de un milion de euro. Reclamanţii au avut permanent venituri mult peste medie, fiind proprietarii unor afaceri de succes, afaceri finanţate de recurentă până la momentul declinului economic şi al intrării în insolvenţă - aspecte necontestate de altfel de către reclamanţi.

Pasivitatea reclamanţilor şi chiar acordul acestora privind darea în plată a imobilului în contul creanţei adjudecatarului pentru îmbunătăţiri nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii reclamanţilor pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat de a doua adjudecare, operând exonerarea recurentei de răspundere, potrivit tezei finale a art. 1371 alin. (1) C. civ.

Reiese în mod indubitabil că de la momentul manifestării acestei pasivităţi întemeiate pe o veritabilă rea-credinţă (prin tentativa de asumare nelegală a îmbunătăţirilor aduse imobilului) nexul cauzal între fapta recurentei şi prejudiciul final cuantificat cu ocazia adjudecării secundare este întrerupt, iar cuantificarea oricărui prejudiciu se impune a fi analizat de la momentul primei adjudecări, iar nu în raport cu orice eveniment ulterior.

Concluzionând, recurenta a subliniat că noua adjudecare este complet străină de executarea silită demarată de pârâtă, aceasta fiind străină de actul de adjudecare din data de 08.06.2021.

În ceea ce priveşte prejudiciul material, recurenta subliniază că acesta a fost deja reparat, el nemaiexistând în patrimoniul reclamanţilor.

Astfel, a arătat că reclamanţii au fost lipsiţi de proprietatea construcţiei la roşu, vândută silit nelegal de recurentă pentru suma de 157.860 de RON. Valoarea îmbunătăţirilor realizate de adjudecatar este de 676.000 de RON, în timp ce valoarea la care imobilul finisat a fost a doua oară adjudecat de adjudecatarul iniţial a fost de 828.000 de RON. Adjudecatarul a depus creanţa sa în sumă de 714.228,73 de RON în contul unei părţi din preţul de evaluare al imobilului, diferenţa de 113.771,27 de RON fiind achitată ulterior soţilor D.. Această diferenţă de 113.771,27 de RON reprezintă valoarea actualizată a imobilului "la roşu", fără îmbunătăţiri, de care reclamanţii au fost lipsiţi prin acţiunea recurentei, valoarea actualizată a prejudiciului material suferit de reclamanţi, valoare ce a fost deja achitată de adjudecatar.

Aşadar, în patrimoniul reclamanţilor nu mai există niciun prejudiciu material, prima instanţă obligând nelegal pârâta la plata unui prejudiciu material inexistent, cu consecinţa îmbogăţirii fără justă cauză a reclamanţilor D., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 8 C. proc. civ.

Printre condiţiile prejudiciului este esenţial ca prejudiciul să nu fi fost reparat, fiind inadmisibilă dubla dezdăunare a victimei, care astfel s-ar îmbogăţi fără justă cauză.

Chiar şi în ipoteza în care repararea prejudiciului a fost făcută de către o altă persoană (în cazul pendinte, adjudecatarul E.) şi pe un alt temei juridic (adjudecare imobil), principiul rămâne aplicabil, victima neputând cumula mai multe despăgubiri pentru aceeaşi pagubă.

Din cele reţinute de însăşi instanţa de apel în decizia recurată, imobilul reclamanţilor a fost adjudecat a doua oară la o valoare superioară valorii de evaluare, sumă din care adjudecatarul E. şi-a reţinut propria creanţă (valoarea îmbunătăţirilor plus cheltuielile de executare), diferenţa achitând-o reclamanţilor din prezenta cauză (fapte necontestate).

Cum reclamanţii din prezenta cauză au fost lipsiţi de un imobil nefinisat, valoarea acestuia la stadiul nefinisat este exact diferenţa dintre valoare integrală a imobilului finisat şi valoarea finisajelor (reţinută de adjudecatar).

Drept urmare, obligarea recurentei de către instanţa de apel la plata atât a valorii iniţiale a imobilului la roşu, cât şi la valoarea îmbunătăţirilor efectuate de adjudecatar este profund nelegală, niciunul dintre cele două prejudicii neexistând în patrimoniul reclamanţilor.

A apreciat, totodată, că nu se poate reţine caracterul cert, lichid şi exigibil al sumei de 650.000 RON la a cărei plată a fost obligată recurenta, prin ignorarea flagrantă a normelor juridice ce definesc aceste caracteristici a creanţei, a căror respectare este obligatorie pentru a putea fi valorificată.

O altă critică adusă hotărârii pronunţate în apel, este cea prin care se reclamă încălcarea prevederile art. 1391 C. civ., instanţa de apel reţinând nelegal vătămarea integrităţii fizice a reclamanţilor urmare a faptei culpabile a pârâtei de vânzare nelegală a imobilului proprietatea acestora, în condiţiile în care reclamanţii nu au alegat niciodată vreo vătămare fizică decurgând din fapta ilicită a recurentei, afecţiunile de care aceştia suferă nefiind produse din cauza recurentei, acestea fiind mai degrabă inerente vârstei şi activităţii profesionale a reclamanţilor, care a presupus un înalt nivel de efort şi stres, cu repercusiuni asumate de reclamanţi asupra stării lor de sănătate, motivul de recurs fiind întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut recurenta că, în ce priveşte prejudiciul moral, a fost obligată la acoperirea acestuia decurgând din vătămarea integrităţii fizice a reclamanţilor.

Reclamanţii nu au alegat niciodată (şi nici nu ar fi putut alega) vătămarea de către pârâtă a integrităţii lor fizice - fapt imposibil absolut, având în vedere că recurenta este o persoană juridică - o ficţiune a legii, inaptă deci a vătăma fizic pe cineva (întrucât persoana juridică nu are o existenţă fizică).

Rapoartele medicale depuse de reclamanţi nu dovedesc că afecţiunile respective ar fi cauzate de pârâtă sau exclusiv de pârâtă, fiind afecţiuni inerente vârstei reclamanţilor şi mai ales activităţii lor profesionale, care a presupus un nivel foarte ridicat de efort şi stres, reclamanţii fiind proprietarii celei mai de succes afaceri din România la un moment dat.

Reclamanţii, dacă nu şi-au asumat conştient, cel puţin puteau şi trebuiau să prevadă că efortul şi stresul la care s-au supus pentru bunăstarea economică a afacerii lor, precum şi stresul generat de declinul economic al acesteia vor avea repercusiuni inclusiv asupra sănătăţii lor, fără nicio culpă a recurentei, astfel că obligarea acesteia la repararea unui astfel de prejudiciu este profund nelegală.

În ceea ce priveşte daunele morale la care a fost obligată, recurenta a învederat că instanţa de apel a încălcat principiul proporţionalităţii atunci când a cuantificat daunele morale pretins suferite de reclamanţi, acordând nelegal fiecăruia dintre soţii D. câte 250.000 RON cu titlu de daune morale. În mod nelegal, recurenta a fost obligată la plata unor daune morale totale de 100.000 euro (500.000 RON) pentru fapta culpabilă de a fi vândut la o licitaţie nelegală un imobil proprietatea reclamanţilor, acest motiv de recurs fiind întemeiat tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faptul că pe tot parcursul procesului, reclamanţii-intimaţi au sugerat în mod direct că pârâta este răspunzătoare pentru declinul societăţilor, denotă tocmai tentativa de reducere a propriei responsabilităţi în raport cu cele efectiv petrecute, fiind cert faptul că imaginea şi sănătatea acestora nu a fost distrusă prin actul adjudecării în sine, nefiind un eveniment capabil să destructureze un veritabil imperiu după cum tocmai aceştia susţineau (având chiar 1.500 de angajaţi).

Instanţa de apel, nesocotind probele existente la dosar, precum şi starea de fapt reţinută în cadrul tuturor proceselor desfăşurate între părţi, a acordat daune morale în cuantum total de 500.000 RON, câte 250.000 RON pentru fiecare soţ în parte.

Chiar dacă nu impută în mod direct băncii acest declin, instanţa nu reţine nici faptul că în pofida întâmpinării unor dificultăţi financiare încă din 2001, reclamanţii-intimaţi au continuat să acceseze credite de mari valori, pentru investiţii speculative, în contradicţie totală cu poziţia absolută de victimă manifestată în cadrul prezentului litigiu.

Ulterior, instanţa de apel a arătat că fundamentul principal al acordării daunelor materiale este durata excesivă a tuturor litigiilor însumate (deşi banca nu a fost parte în toate) de 17 ani, care a avut consecinţe nefaste asupra sănătăţii fizice şi psihice a soţilor D.. Or, durata procedurilor judiciare nu poate fi imputată recurentei.

Nu se poate susţine faptul că stresul şi dificultăţile în a conduce firma care a ocupat locul 1 la categoria întreprinderi mari este unul neglijabil, chiar dacă societatea se află în declin, iar adevărata suferinţă începe la momentul în care apar repercusiunile neexecutării obligaţiilor asumate voluntar între profesionişti, nefiind vorba despre un consumator mediu abuzat de vreo poziţie dominată a pârâtei - cum greşit reţine instanţa de apel.

Astfel, considerentele deciziei din apel referitoare la această pretinsă inechitate dintre reclamanţi şi pârâtă trebuie înlăturate de către instanţa de recurs, întrucât obiectul prezentei cauze nu este acţiune în constatarea clauzelor abuzive (cum lasă să se înţeleagă instanţa de apel), ci acţiune în răspundere civilă delictuală, în care forţa economică a părţilor nu are nicio importanţă în stabilirea existenţei sau inexistenţei cazului de răspundere pretins.

A apreciat recurenta că instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 1357 raportat la art. 1391 C. civ., prin imputarea tuturor dificultăţilor întâmpinate de către intimaţii reclamanţi.

Prin urmare, a considerat că se impune analiza regulii proporţionalităţii despăgubirilor acordate în raport cu fapta imputată recurentei, din prisma jurisprudenţei şi a doctrinei naţionale.

7. Apărările formulate în cauză

Reclamanţii A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, raportat la situaţia de fapt concretă.

Totodată, au învederat că argumentele dezvoltate de reclamantă sunt parţial false şi parţial nefondate.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 132A/2023 din 19 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a acordat termen pentru soluţionarea căii de atac la 19 septembrie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Printr-o primă categorie de critici, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurenta pretinde nelegalitatea deciziei recurate ca urmare a nesocotirii de către instanţa de apel a aceasta efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2008, prin care reclamanţii din cauza de faţă au fost obligaţi la repararea prejudiciului adjudecatarului, instanţele statuând culpa exclusivă a soţilor D. în neexecutarea acestor obligaţii, iar acest aspect a fost contrazis de instanţa de apel care a reţinut că reclamanţii nu au fost de rea-credinţă atunci când nu şi-au achitat datoriile către adjudecatar.

Se mai susţine că instanţa de apel a încălcat hotărârile definitive din dosarul x/2008 şi atunci când a cuantificat atât prejudiciul material, cât şi prejudiciul moral, reţinând eronat că reclamanţii şi-au pierdut locuinţa familiei, întrucât bunul imobil în discuţie a fost executat nelegal de recurentă când se afla în construcţie, "la roşu", iar aceste aspecte au fost deja reţinute definitiv în dosarul nr. x/2008, în care au fost obligaţi la plata îmbunătăţirilor aduse de adjudecatar, care a finisat "la cheie" imobilul.

Aceste critici se vădesc a fi nefondate în considerarea celor ce succed.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti şi cunoaşte două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Sub acest aspect, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

După cum s-a anticipat, efectele lucrului judecat sunt reglementate în cuprinsul art. 431 C. proc. civ., acest temei legal dispunând, în alin. (1), că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar, potrivit alin. (2), că "oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), fiind însă necesară identitatea părţilor şi existenţa unei identităţi de chestiune litigioase, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional între aceleaşi părţi).

Constatările anterioare sunt întărite şi de dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. care reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Raportat la aceste consideraţii de ordin teoretic şi legal, Înalta Curte constată că, deşi a participat în dosarul nr. x/2008, recurenta nu a fost parte în litigiul care s-a purtat între reclamanţii din prezenta cauză şi E., având doar calitatea de pârâtă în cererile de chemare în garanţie formulate de ambele părţi principale din acel dosar şi care vizau raporturi juridice distincte de cel dintre părţile principale ale litigiului.

Prin urmare, sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, nefiind parte în judecata desfăşurată între E., pe de o parte, şi A. şi B., pe de altă parte, recurenta nu poate opune reclamanţilor intimaţi dezlegările date de instanţe prin hotărârile pronunţate în acel dosar cu privire la raporturile juridice dintre aceştia şi E..

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că între litigiul care a făcut obiect al dosarului anterior menţionat şi cauza de faţă nu există identitatea de chestiune litigioasă prevăzută de lege pentru a se putea reţine efectul pozitiv al lucrului judecat anterior.

Astfel, dosarul nr. x/2008 a avut ca obiect obligarea reclamanţilor din cauza de faţă la restituirea către adjudecatarul E., pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, a contravalorii îmbunătăţirilor pe care acesta le-a adus imobilului adjudecat, reintrat în proprietatea lor ca urmare a anulării actului de adjudecare şi întoarcerii executării silite.

Or, îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit care dă naştere unui raport obligaţional avându-le ca subiecte pe titularul unui patrimoniu (subiect pasiv al raportului juridic) al cărui activ este mărit ori al cărui pasiv este diminuat pe seama patrimoniului unei alte persoane (subiectul activ al raportului izvorât din faptul juridic analizat), în conţinutul căruia se regăsesc dreptul subiectului activ (al titularului patrimoniului pe seama căruia s-a realizat îmbogăţirea fără justă cauză) de a solicita şi obţine restituirea şi obligaţia corelativă a subiectului pasiv.

Pentru a se constitui raportul juridic specific îmbogăţirii fără justă cauză, este necesar ca, pe de-o parte, în relaţia dintre cele două patrimonii, astfel cum a fost prezentată mai sus, să se identifice o legătură de cauzalitate şi, pe de altă parte, îmbogăţirea să nu fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogăţit. Dacă îmbogăţirea este imputabilă, devin aplicabile regulile răspunderii civile (delictuale sau contractuale, după caz).

Prin urmare, se constată că este fără fundament susţinerea recurentei conform căreia în cauza care a format obiectul dosarului mai sus menţionat s-a reţinut culpa reclamanţilor întrucât obligaţia de restituire rezultată din îmbogăţirea fără justă cauză există independent de culpă.

În opoziţie, în cauza de faţă, s-a analizat de către instanţa de apel măsura în care intimaţii reclamanţi au avut posibilitatea să execute hotărârea pronunţată în dosarul anterior, culpa acestora fiind apreciată în relaţie cu resursele materiale şi financiare a soţilor D. de a achita creditorului E. sumele de bani la care au fost obligaţi prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2008.

În ce priveşte susţinerea recurentei vizând pretinsa reţinere de către instanţa de apel a faptului că reclamanţilor intimaţi le-a fost executată silit nelegal "locuinţa familiei", iar această statuare ar fi contrară celei a instanţelor din dosarul nr. x/2008 care au stabilit că s-a executat un imobil aflat în construcţie în stadiul "la roşu", în plus faţă de cele anterior precizate, Înalta Curte constată că aceasta nu îşi găseşte fundament în considerentele deciziei recurate.

Astfel, deşi este real că în cuprinsul hotărârii instanţei de apel supuse controlului judiciar în acest dosar se menţionează de mai multe ori că s-a executat o casă, rezultă cu evidenţă că această noţiune este folosită cu sensul de imobil, construcţie, iar nu de locuinţă a familiei. De asemenea, se constată că printre argumentele reţinute de instanţa de apel pentru evaluarea daunelor morale solicitate se reţine că s-a executat o "casă ce urma a fi locuinţa familiei reclamanţilor", iar nu chiar locuinţa acestora cum se susţine prin recurs. Oricum, referirea la "pierderea locuinţei" din decizia curţii de apel nu apare decât ca o simplă inadvertenţă neputând fi calificată ca un considerent decisiv de natură a contrazice o altă hotărâre.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o primă critică invocată vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., recurenta susţinând că instanţa de apel a aplicat nelegal "teza condiţiei sine qua non" atunci când a statuat că fără fapta culpabilă a băncii de a vinde nelegal imobilul reclamanţilor, aceştia nu ar fi datorat nimic către adjudecatar (care nu ar fi făcut nicio îmbunătăţire) şi deci nu ar fi putut pierde a doua oară imobilul, pretinzându-se, astfel, că lanţul cauzal dintre fapta ilicită a recurentei şi prejudiciul suferit de reclamanţi a fost întrerupt de fapta reclamanţilor înşişi care nu şi-au executat obligaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea terţului adjudecatar.

Critica nu este întemeiată în considerarea celor ce succed.

Motivul de recurs analizat pune în discuţie greşita aplicare a normelor legale care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din C. civ., în cauză nu este incident temeiul legal invocat de recurentă, în raport de data comiterii faptei ilicite reclamate, care corespunde cu data încheierii procesului-verbal de licitaţie din 16.12.2005, prin care imobilele reclamanţilor au fost adjudecate de către E. (actul de adjudecare având nr. 399 din 16.01.2006), aplicabile fiind dispoziţiile C. civ. de la 1864.

De altfel, acest aspect a fost tranşat în primul ciclu procesul prin decizia nr. 2048/27.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Oricum, această constatare nu împiedică analiza motivului de recurs invocat întrucât dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864 au fost transpuse, într-o nouă formulare, în conţinutul articolului 1357 din noul C. civ. consacrat răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acest temei legal sintetizând aspectele esenţiale care caracterizează instituţia răspunderii delictuale, în ansamblul său, aplicabile tuturor ipotezelor reglementate de dreptul pozitiv, condiţiile răspunderii civile delictuale fiind identice în ambele reglementări.

Din dispoziţiile legale evidenţiate în precedent rezultă că pentru angajarea obligaţiei făptuitorului de despăgubire a victimei prin repunerea ei în situaţia anterioară este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiţii: existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse şi vinovăţia făptuitorului.

Prin critica în analiză se susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru motivul că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală prin reţinerea de către instanţa de apel pentru stabilirea raportului de cauzalitate a "tezei condiţiei sine qua non", recurenta pretinzând că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul material solicitat, întrucât vânzarea ilicită la licitaţie a imobilelor reclamanţilor nu constituie cauza prejudiciului, ci doar a prilejuit producerea acestuia.

Deşi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este o condiţie esenţială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile pentru repararea prejudiciului, cu toate acestea în legea civilă nu există o reglementarea specială dedicată acesteia. Astfel, a revenit doctrinei şi jurisprudenţei sarcina de a elabora reperele necesare pentru stabilirea legăturii de cauzalitate indispensabilă atragerii răspunderii civile. În acest sens, au fost elaborate mai multe teorii printre care şi sistemul echivalenţei condiţiilor (care mai este cunoscut şi ca teoria condiţiilor sine qua non) potrivit căruia fiecare fapt care precedă rezultatul prejudiciabil şi în lipsa căruia, ipotetic, acesta nu s-ar fi produs este considerat cauzal alături de celelalte fapte.

Este real că doctrina şi jurisprudenţa românească a adoptat, de principiu, o altă teorie, respectiv cea privind unitatea indivizibilă dintre cauză şi condiţie, potrivit căreia, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat. Această teorie are în vedere premisa coexistenţei dintre cauză şi condiţii, incluzând în complexul cauzal nu numai faptele ce constituie "cauză necesară", dar şi "condiţiile cauzale", respectiv faptele ilicite care au făcut posibilă producerea prejudiciului.

Pornind de la aceste premise teoretice, sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că aplicarea uneia sau alteia dintre metode pentru stabilirea legăturii de cauzalitate nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, doar absenţa acestei legături fiind de natură a invalida decizia instanţei de apel ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864. Or, această situaţie nu se regăseşte în cauză, instanţa de prim control judiciar statuând în mod corect că între fapta ilicită a recurentei constând în executarea nelegală a imobilelor reclamanţilor prin vânzarea acestora la licitaţie publică şi prejudiciul material solicitat există legătură de cauzalitate, pierderea dreptului de proprietate deplină asupra imobilelor, însoţită de cheltuielile de judecată şi de executare la care au fost obligaţi reclamanţii în încercarea de a păstra în patrimoniul lor aceste imobile, fiind consecinţa faptei ilicite a pârâtei.

Analiza acestei critici, ca şi înţelegerea nexului cauzal, presupune o succintă prezentare a istoricului litigiilor dintre părţi, astfel cum se decelează acestea din hotărârile instanţelor de fond, dar şi din cele pronunţate în dosarul nr. x/2008, invocat de recurentă.

Astfel, s-a reţinut că S.C. F. S.R.L. Baia Mare a contractat la C. S.A. un credit în valoare de 362.000 euro, garantat cu o ipotecă asupra imobilului(teren şi construcţie) aflat în proprietatea reclamanţilor A. şi B. înscris în CF x Baia Mare, situat în Baia Mare, str. x.

Urmare declarării scadenţei anticipate a creditului, în executarea silită a creanţei sale, C. a procedat la vânzarea imobilului sus menţionat, în dosarul execuţional nr. x/2003, acesta fiind adjudecat de E., pentru suma de 157.860 RON, conform procesului-verbal de licitaţie din 16.12.2005, prin actul de adjudecare nr. x din 16.01.2006, iar prin încheierea nr. 931/17.01.2006 şi-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. x Baia Mare.

Prin sentinţa civilă nr. 2729/18.04.2006 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr. x/2006 s-a admis în parte contestaţia la executare(înregistrată a doua zi după întocmirea actului de adjudecare) formulată de A. şi B. în contradictoriu cu reclamantul E. şi pârâta C. Satu-Mare şi s-a dispus "anularea procesului-verbal de licitaţie încheiat la data de 16.12.2005 de către executorul bancar G. prin care s-a încuviinţat executarea silită a imobilului situat în Baia Mare, str. x, cf x Baia Mare", identificat în CF x Baia Mare nr. topo x şi y, fiind respinsă cererea contestatorilor de restituire a sumelor achitate.

Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 478/R/27.10.2006 a Tribunalului Maramureş, ca urmare a respingerii recursurilor declarate, care statuează cu autoritate de lucru judecat că executarea silită a fost nelegală pe considerentul că C. S.A. Satu Mare a fost de rea credinţă întrucât avea posibilitatea să recupereze creditul din vânzarea unui alt imobil aparţinând societăţii debitoare care avea o valoarea mai mare decât imobilul scos la licitaţie, culpa fiind a băncii creditoare.

În baza sentinţei civile nr. 2729/18.04.2006 a Judecătoriei Baia Mare, prin încheierea nr. 27301/29.11.2006, s-a restabilit situaţia anterioară de CF în favoarea A. şi B. prin reînscrierea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor în discuţie.

Prin cererea înregistrată la data de 28.12.2007 în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Baia Mare, A. şi B. au învestit instanţa de judecată cu o cerere principală de întoarcere a executării silite conform art. 404 indice 2 alin. (3) C. proc. civ. 1865, solicitând inclusiv anularea actului de adjudecare nr. 399 din data de 16.01.2006.

În acest dosar s-a formulat cerere reconvenţională de către E. prin care s-a solicitat, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, obligarea soţilor A. şi B. la plata către E. a contravalorii lucrărilor de amenajare a imobilului situat în Baia Mare str. x 5A, precum şi constatarea în favoarea acestuia din urmă a unui drept de retenţie asupra imobilului menţionat anterior, până la achitarea sumei reprezentând contravaloare lucrărilor de amenajare.

Această cerere a fost disjunsă, fiind înregistrată, ulterior, după declinarea competenţei, sub nr. x/2008 pe rolul Tribunalului Maramureş. În acest dosar A. şi B. au formulat "cerere reconvenţională" prin care solicitau obligarea lui E. la plata sumei de 8.000 euro şi dobânzi aferente, reprezentând chirie lunară începând cu data de 29.11.2006 şi până la predarea imobilului.

Parcurgând două cicluri procesuale, dosarul nr. x/2007 (înregistrat în rejudecare sub nr. x/2007*) s-a soluţionat irevocabil la 02.07.2013, prin decizia civilă nr. 751/R/02.07.2013 a Tribunalului Maramureş, instanţele dispunând anularea actului de adjudecare nr. 399/2006 şi întoarcerea executării silite, cu consecinţa revenirii imobilului în proprietatea soţilor A. şi B..

Similar, după parcurgerea a două cicluri procesuale, dosarul nr. x/2008 (înregistrat în rejudecare sub nr. x/2008*) a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 571 din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 64/A/2016 din 13 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă prin decizia nr. 1251 din 29.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, aceste din urmă două decizii pronunţate în dosarul nr. x/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 571 din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul nr. x/2008, printre altele, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul E. în contradictoriu cu pârâţii A. şi B..

Au fost obligaţi pârâţii A. şi B. la plata către reclamantul E. a sumei de 676.000 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a imobilului situat în Baia Mare str. x 5A.

S-a constatat existenţa în favoarea reclamantului E. a unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Baia Mare str. x, înscris în CF x Baia Mare nr. topo x şi y, până la achitarea sumei de 676.000 RON reprezentând contravaloare lucrări de amenajare.

S-au respins cererea soţilor D. prin care solicitau obligarea lui E. la plata chiriei pentru imobilul pe care l-a folosit în perioada 2006 - la zi.

Au fost obligaţi pârâţii A. şi B. la plata către reclamantul E. a sumei de 9.717,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 64/A/2016 din 13 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Cluj a fost respins ca nefondat apelul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 571 din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul nr. x/2008, pe care a menţinut-o şi a obligat apelanţii la plata către E. a sumei de 12.658 RON reprezentând onorariu avocat parţial, cheltuieli de transport şi cheltuieli de cazare.

E. a pus în executare silită sentinţa civilă nr. 571 din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureş ocazie cu care a adjudecat din nou imobilele potrivit procesului-verbal de licitaţie imobiliară încheiat în dosarul execuţional nr. x/2017 al BEJ H. în data de 08.06.2021, imobile în posesia cărora a rămas pe temeiul dreptului de retenţie obţinut. În plus, soţii A. şi B. au fost obligaţi la plata cheltuielilor de executare în cuantum de 15.853,23 de RON, potrivit procesului-verbal de licitaţie imobiliară anterior menţionat, la care s-au adăugat 3.741,44 RON tot cu titlu de cheltuieli de executare, potrivit încheierii din 07.07.2021 dată în acelaşi dosar execuţional.

Se mai notează că în decizia civilă nr. 64/A/2016 din 13 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Cluj s-a reţinut că E. a efectuat lucrările la a căror contravaloare au fost obligaţi soţii D., "în calitatea lui de proprietar al imobilului de la momentul adjudecării şi în prima jumătate a anului 2006", precum şi că acesta "nu poate fi obligat la plata chiriei pentru imobilul pe care l-a folosit ca proprietar în perioada 2006-2013 şi în virtutea dreptului de retenţie ulterior acestei perioade."

Din cele anterior evidenţiate rezultă că reclamanţii din cauza de faţă au pierdut proprietatea şi posesia imobilelor teren şi construcţie situate în Baia Mare, str. x la momentul vânzării acestora prin executare silită în dosarul execuţional nr. x/2003, executare constatată ilicită de către instanţele judecătoreşti, şi au rămas lipsiţi de această posesie(ca atribut al dreptului de proprietate deplin) până în prezent, deşi vremelnic au redevenit proprietari neposesori(în perioada 29.11.2006 - 08.06.2021).

În acest context, nu se poate reţine afirmaţia recurentei potrivi căreia prejudiciul material principal a cărui reparare se solicită în prezenta cauză îl reprezintă contravaloarea imobilelor pierdute ca urmare acelei de -a doua adjudecări. Aceasta şi pentru că cererea de chemare în judecată care formează obiect de analiză în cauza de faţă a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 02.07.2018, anterior adjudecării de către E. a imobilelor în contul creanţei rezultate din valoarea îmbunătăţirilor care a avut loc la data de 08.06.2021.

Totodată, se mai constată, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti anterior precizate, că toate demersurile judiciare ale reclamanţilor, începând cu cererea de contestaţie la executare care a făcut obiectul primului dosar (nr. 953/2006 al Judecătoriei Baia Mare soluţionat prin sentinţa nr. 2729/18.04.2006), continuând cu cererea de întoarcere a executării şi anularea actului de adjudecare obţinut de E. din dosarul nr. x/2007 (înregistrat în rejudecare sub nr. x/2007*) şi terminând cu cele din dosarul disjuns nr. x/2008 (înregistrat în rejudecare sub nr. x/2008*) care finalmente au dus la pierderea definită a bunurilor, au avut drept scop redobândirea proprietăţii depline asupra imobilelor, fapt care nu s-a mai întâmplat niciodată.

Faţă de acest context factual, Înalta Curte consideră că în mod judicios curtea de apel a constatat că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită a băncii de a executa silit ilegal imobilele teren şi construcţie a reclamanţilor şi prejudiciul material reclamat de aceştia, acţiunea băncii neavând aptitudinea de a fi calificată ca reprezentând doar un "prilej" al producerii prejudiciului, ci reprezintă chiar elementul cauzal determinant al daunei.

În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi nesocotit, în pronunţarea deciziei atacate, dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864, privind răspunderea civilă delictuală, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la argumentele analizate.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o altă critică, recurenta afirmă că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1371 alin. (1) C. civ.. Se susţine că instanţa de apel a reţinut nelegal că, pe temeiul acestei dispoziţii legale, numai o altă faptă ilicită săvârşită fie de terţ, fie de victimă însăşi, ar putea întrerupe lanţul cauzal, aceasta întrucât art. 1371 C. civ. nu stabileşte condiţiile legăturii de cauzalitate, ci reglementează cauze exoneratorii de răspundere care sunt incidente în prezenta cauză şi care nelegal au fost înlăturate de instanţa de prim control judiciar.

Similar criticii anterior analizată, Înalta Curte constată că, deşi curtea de apel a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 1371 C. civ., faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din C. civ., în cauză nu este aplicabil acest temei legal, în raport de data comiterii faptei ilicite reclamate, care, după cum anterior s-a arătat, corespunde cu data încheierii procesului-verbal de licitaţie din 16.12.2005, prin care imobilele reclamanţilor au fost adjudecate de către E. (actul de adjudecare având nr. 399 din 16.01.2006), aplicabile fiind, aşadar, dispoziţiile vechiul C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, prin critica de referinţă, recurenta invocă două argumente principale care se impun a fi cercetate, în raport de dispoziţiile legale incidente după cum se va arăta în continuare, respectiv: 1) întreruperea legăturii de cauzalitate, dintre fapta ilicită şi prejudiciul material solicitat, prin omisiunea reclamanţilor de a achita contravaloarea îmbunătăţirilor la restituirea căreia au fost obligaţi prin sentinţa civilă nr. 571 din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul nr. x/2008; 2) existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere constând în participarea reclamanţilor la provocarea prejudiciului prin aceeaşi faptă de a nu achita sumele la care au fost obligaţi prin sentinţa anterior menţionată.

Primul argument evidenţiat readuce în discuţie problema legăturii de cauzalitate, aşadar a legalităţii deciziei recurate din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864.

Afirmaţiile recurentei nu pot fi reţinute ca fundamentate în considerarea celor ce succed.

Astfel, după cum anterior s-a explicitat reclamanţii au solicitat repararea unui prejudiciu material constând, în principal, în pierderea proprietăţii depline a imobilelor teren şi construcţie situate în Baia Mare, str. x, iar acest prejudiciu s-a produs ca urmare a vânzării bunurilor prin executare silită în dosarul execuţional nr. x/2003 conform procesului-verbal de licitaţie din 16.12.2005, executare constatată ilicită de către instanţele judecătoreşti, legătura de cauzalitate fiind stabilită prin raportare la aceste repere.

Pornind de la această premisă, se constată că recurenta invocă drept motiv de întrerupere a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul material principal un fapt la reclamanţilor săvârşit ulterior producerii pagubei principale pretinse.

Nici în privinţa prejudiciului material reprezentat de cheltuielile de judecată şi de executare silită legătura de cauzalitate nu este întreruptă întrucât aceste cheltuieli au fost determinate de încercarea reclamanţilor de a înlătura efectele faptei ilicite a pârâtei recurente, reclamanţii urmărind restabilirea situaţiei anterioare executării nelegale prin reintrarea în posesia bunurilor şi redobândirea dreptului de proprietatea deplină asupra imobilelor

Că este aşa rezultă din considerentele de mai sus prin care s-a stabilit că reclamanţii au pierdut proprietatea deplină asupra bunurilor(incluzând, aşadar, posesia ca atribut esenţial al dreptului de proprietate) în momentul adjudecării bunurilor de către E. la 16.12.2005, prin toate demersurile lor ulterioare urmărind recuperarea acestor bunuri.

A doua susţinere a recurentei relevă incidenţa unei cauze cu efect de înlăturare sau diminuare a vinovăţiei şi de limitare a răspunderii sale, aspect care presupune verificarea legalităţii deciziei recurate tot prin raportare la dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864.

Pentru considerentele arătate în precedent nici această alegaţie a recurentei nu poate fi reţinută, fapta pretins aptă a produce efectele arătate anterior fiind ulterioară atât săvârşirii faptei ilicite imputată recurentei, cât şi producerii prejudiciului material principal solicitat de reclamanţi.

Prin urmare, nici prin raportare la aceste din urmă argumente invocate de recurentă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi nesocotit, în pronunţarea deciziei atacate, dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864 privind răspunderea civilă delictuală, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind, astfel, incident din perspectiva susţinerilor analizate.

Prin criticile numerotate de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs cu nr. 6 şi nr. 7, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva soluţiei date cererii vizând obligarea recurentei pârâte la plata daunelor morale.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt, în parte, nefondate, iar în parte nu pot fi examinate de Înalta Curte.

Printr-o primă serie de argumente invocate de recurentă(nr. 6 în memoriul de recurs) se susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel pretinzându-se că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea prevederile art. 1391 C. civ., arătându-se că instanţa de apel a reţinut nelegal "vătămarea integrităţii fizice" a reclamanţilor urmare a faptei culpabile a recurentei constând în vânzarea nelegală a imobilului proprietatea acestora, în condiţiile în care reclamanţii nu au alegat niciodată vreo vătămare fizică decurgând din această faptă ilicită.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din C. civ., în cauză nu este incident temeiul legal invocat de recurentă şi avut în vedere de instanţa de apel în raport de data comiterii faptei ilicite reclamate, astfel cum s-a statuat anterior în cuprinsul prezentelor considerente.

Această constatare nu zădărniceşte analiza motivului de recurs invocat întrucât, chiar dacă în cuprinsul C. civ. 1864 nu existau dispoziţii similare celor cuprinse în art. 1391 C. civ., în unanimitate, doctrina şi jurisprudenţa au admis posibilitatea acordării de despăgubiri şi pentru daunele morale suferite de victimă, pe temeiul dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864.

Pe de altă parte, ceea ce se invocă prin această critică este nepretinderea de către reclamanţi a reparării unui prejudiciu moral în legătură cu "vreo vătămare fizică".

Referitor la daunele morale, în primul ciclu procesual instanţele reţinut că "reclamanţii au arătat că au solicitat valoarea de 500.000 E ca daune morale, ţinând cont de faptul că în decursul celor 13 ani de procese, precum şi de starea de fapt în care se aflau, fără locuinţă, au fost supuşi la traumă psihică care a avut efect asupra stării lor de sănătate şi a acţiunilor lor ulterioare." .

Cu privire la această pretenţie tribunalul a răspuns în cuprinsul aceleiaşi sentinţe statuând că "Raportat la daunele morale solicitate, în valoare de 500.000 E, se reţine că reclamanţii au invocat în esenţă cei 13 ani de procese, situaţia lor actuală, fără locuinţă, traumele psihice care au avut efect asupra stării de sănătate. (..).

Prejudiciul nepatrimonial s-a produs şi dezvoltat în timp, având, raportat la argumentaţia invocată de reclamanţi, parţial, un caracter permanent."(fila x din sentinţa civilă nr. 699/20.07.2020)

Cererea pentru acordarea daunelor morale a fost admisă de tribunal, pârâta fiind obligată să achite fiecărui reclamant suma de câte 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Această hotărâre a tribunalului a fost analizată de curtea de apel în primul ciclu procesual, instanţa de prim control judiciar majorând suma acordată reclamanţilor cu acest titlu la 25.000 RON fiecare.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare din primul ciclu procesual(decizia nr. 2048/27.10.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2018) a statuat că pretenţia vizând obligarea pârâtei la plata daunelor morale a fost cuprinsă în cererea de chemare în judecată cu care reclamanţii au învestit instanţele.

Prin urmare, se constată că reclamanţii au învestit instanţele cu solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor morale pentru "traumele psihice care au avut efect asupra stării de sănătate".

Susţinerea pe care o face recurenta prin afirmaţia că reclamanţii nu au solicitat daune morale pentru "vreo vătămare fizică" sugerează faptul că instanţa de apel ar fi acordat daunele morale pentru un prejudiciu corporal.

Or această susţinere nu îşi are fundament nici în cererea de chemare în judecată, dar nici în decizia curţii de apel, relevând o greşită înţelegere a considerentelor instanţei de apel.

Astfel, în decizia pronunţată, cu privire la daunele morale, instanţa de apel reţine următoarele:

"În mod cert, pe parcursul celor 17 ani de procese, apelanţii-reclamanţi au rămas fără locuinţă, au fost tracasaţi de stresul inerent lipsei unei case, de purtarea unor litigii civile cu arme inegale, în care reclamanţii s-au apărat singuri, fiind evident că nedreptatea pierderii propriei locuinţe datorită unei executări cu rea-credinţă din partea unui profesionist care deţine toate resursele, într-un conflict inegal, generează o profundă suferinţă şi presiune psihică ce au afectat în mod cert starea de sănătate atât psihică, cât şi fizică a celor doi apelanţi-reclamanţi, chiar dacă nu se poate cuantifica exact fiecare diagnostic în parte, Curtea reţine că o asemenea consecinţă - afectarea stării de sănătate psihică şi fizică pe toată această îndelungată perioadă de timp - este indiscutabilă.

Mai mult, faptul că, deşi au încercat să îşi recâştige proprietatea, la finalul acestor litigii civile, s-au văzut nevoiţi a pierde din nou acest imobil, faptă pentru care tot banca este ţinută să răspundă, a amplificat în mod evident suferinţa psihică şi fizică a celor doi reclamanţi.

Ca urmare, instanţa de apel stabileşte că fapta ilicită a băncii săvârşită cu rea-credinţă, deci cu intenţie a generat, pe lângă prejudiciul material stabilit, şi un evident prejudiciu moral care, în temeiul art. 1357 raportat la art. 1391 C. civ., se impune a fi reparat, instanţa de apel apreciind raportat la criteriile de fapt reţinute mai sus că suma de 250.000 de RON pentru fiecare reclamant este una echitabilă, care nu generează o îmbogăţire fără justă cauză, şi ţine cont de conduita băncii de-a lungul timpului şi pe parcursul acestor litigii, de durata extrem de mare a purtării acestor procese civile, generate evident de fapta ilicită, pe parcursul celor 17 ani, de pierderea locuinţei în două rânduri şi în mod definitiv, situaţia de fapt neputând fi restabilită în favoarea proprietarilor executaţi nelegal, de vârsta reclamanţilor, toate aceste aspecte producând iremediabile traume de natură psihică şi care, în mod inerent şi indiscutabil, afectează şi starea de sănătate fizică."

Prin urmare, se constată că nu este reală susţinerea recurentei prin care se pretinde că instanţa de apel a acordat daune morale pentru vătămarea fizică a reclamanţilor, nefiind vorba despre repararea unui "prejudiciu corporal", ci despre acordarea unor daune morale "pure",ca o compensare a patrimonială a durerii psihice pe care au suportat-o reclamanţii şi cu privire la care instanţa de apel a apreciat că le-a afectat şi starea de sănătate.

Printr-o a doua serie de argumente invocate (nr. 7 în memoriul de recurs), subsumate aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva încălcării principiului proporţionalităţii cu ocazia cuantificării daunelor morale.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o conotaţie juridică, implică un grad mare de apreciere din partea instanţelor de fond.

Pornind de la aceste premise, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deşi în susţinerea criticii analizate a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi art. 1391 din C. civ..(neaplicabile, de altfel, după cum mai sus s-a arătat), faţă de modul în care recurenta a formulat aceste critici, rezultă cu evidenţă că aceasta este nemulţumită de suma la care a fost obligată cu titlu de daune morale prin decizia curţii de apel, reclamând supradimensionarea cuantumului acestor daune, cu încălcarea principiului proporţionalităţii.

Or, se observă că prin astfel de critici se supun analizei elemente prin care se tinde la o altă evaluare a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţa de apel. Însă asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de Înalta Curte în raport cu structura recursului, care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei atacate, concluzia la care a ajuns instanţa de apel după evaluarea probelor administrate în cauză neputând fi cenzurată prin prisma acestui motiv de casare, întrucât nu este rezultatul aplicării eronate a dreptului material.

Pe de altă parte, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale, care reprezintă atributul instanţelor de fond, curtea de apel a ţinut seama de o serie de criterii pentru stabilirea întinderii acestora, astfel cum rezultă din paragrafele evidenţiate în precedent din decizia recurată, elemente ce constituie chestiuni de esenţă în conturarea dimensiunii prejudiciului moral ce trebuie acoperit.

Printr-o altă critică, încadrată tot în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde nelegalitatea deciziei recurate urmare aplicării greşite a aceloraşi dispoziţii legale, susţinându-se că prejudiciul material reprezentând contravaloarea construcţiei şi a terenului la acoperirea căruia a fost obligată recurenta a fost deja reparat, el nemaiexistând în patrimoniul reclamanţilor.

Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurenta susţine, în esenţă, că prejudiciul material mai sus indicat nu îndeplineşte condiţia certitudinii, pretinzându-se astfel că decizia instanţei de apel este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864, incidente.

Această critică este întemeiată în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Prejudiciul este o cerinţă esenţială a răspunderii civile delictuale reprezentând nu numai cea mai importantă condiţie a răspunderii, dar şi o măsură a ei, în sensul că autorul faptei ilicite răspunde numai în limita prejudiciului cauzat.

În lipsa unei definiţii legale a prejudiciului, doctrina şi jurisprudenţa au determinat elementele sale specifice. Astfel, prin prejudiciu se înţeleg efectele negative, dăunătoare, patrimoniale sau morale, pe care le încearcă o persoană ca urmare a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor sale legitime.

Deşi, de principiu, condiţia existenţei unui prejudiciu este suficientă pentru angajarea unei forme de răspundere civilă reparatorie, totuşi, pentru a fi reparabil prejudiciul, ca instituţie(noţiune) juridică, trebuie să îndeplinească anumite condiţii respectiv: să fie cert, atât din punct de vedere al existenţei sale, actuale sau viitoare, cât şi al posibilităţilor concrete de evaluare, şi să nu fie încă reparat.

În ceea ce priveşte prima condiţie, se consideră a fi îndeplinită când prejudiciul este sigur, neîndoielnic, atât în ce priveşte existenţa sa, dar şi sub aspectul întinderii sale, fiind reparabil inclusiv prejudiciul care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare.

Referitor la a doua condiţie, s-a arătat că înlăturarea totală a efectelor faptei ilicite prin repararea prejudiciului reprezintă scopul angajării răspunderii delictuale. Dacă însă prejudiciul a fost deja reparat de asigurator sau de o terţă persoană fără a avea această obligaţie, acţionând în numele şi pe seama persoanei responsabile sau prin plata pensiei de asigurări sociale, raportul obligaţional delictual a fost stins. În aceste cazuri, prejudiciul fiind reparat, victima nu este îndreptăţită de a pretinde, din nou, plata despăgubirilor.

Analiza acestui motiv de recurs presupune examinarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a rămas învestită instanţa de apel urmare parcurgerii primului ciclu procesual.

Astfel, în rejudecare, instanţa de prim control judiciar apel s-a considerat învestită cu următoarele cereri ale reclamanţilor:1) contravaloarea construcţiei şi a terenului, în cuantum de 475.600 RON+175.000 RON, proprietatea reclamanţilor care au fost executate silit nelegal; 2) contravaloarea chiriei casei executate silit pentru intervalul decembrie 2005- ianuarie 2023, în cuantum de 206.000 euro, plus dobândă legală; 3) cheltuielile de judecată şi de executare silită; 4) daunele morale.

Critica în analiză vizează pretenţia referitoare la prejudiciul material constând în contravaloarea construcţiei şi a terenului.

Într-adevăr, din examinarea deciziei instanţei de apel se constată că recurenta a fost obligată să achite reclamanţilor intimaţi A. şi B. suma de 692.570,17 de RON, daune materiale, din care 650.600 RON reprezintă contravaloarea construcţiei şi terenului, iar 41.970,17 RON cheltuieli de judecată şi de executare silită.

Pentru determinarea întinderii prejudiciului material constând în contravaloarea construcţiei şi terenului instanţa de apel a reţinut că "Astfel cum reiese din procesul-verbal de licitaţie imobiliară încheiat în dosarul execuţional nr. x/2017 al BEJ H., în data de 08.06.2021 s-a procedat la licitaţia publică a imobilului casă P+2 nivele+Teren în suprafaţă de 516 mp înscris în CF nr. x Baia Mare, nr. top. x, 4145/7/4-C1, situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureş, proprietatea debitorilor A. şi B. în valoare de 827.316.000 RON. După cele trei strigări succesive, imobilul de mai sus a fost declarat adjudecat de creditorul E. cu suma de 828.000 de RON, care a depus creanţa sa în sumă de 714.228,73 de RON în contul unei părţi din preţul de evaluare al imobilului, urmând ca diferenţa de 113.771,27 de RON să fie depusă de creditorul adjudecatar în contul debitorilor, această diferenţă fiind achitată ulterior, după cum reiese din adresa din 04.08.2021 întocmită de BEJ H. în acelaşi dosar execuţional.".

S-a mai reţinut că "Referitor la cuantificarea casei şi a terenului, apelanţii-reclamanţi au solicitat suma de 175.000 de RON evaluată la data de 16.12.2010 pentru contravaloarea terenului şi suma de 475.600 de RON pentru contravaloarea casei evaluată în data de 13.09.2011, valori pe care aceştia le-au preluat din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosarul nr. x/2008 de expertul tehnic judiciar I., în total apelanţii reclamanţi solicitând suma de 650.600 de RON.

Prin raportare la evaluarea imobilului în cadrul dosarului execuţional nr. x/2017 al BEJ H., instanţa de apel reţine că în data de 08.06.2021 s-a adjudecat acest imobil casă P+2 nivele + Teren în suprafaţă de 516 mp, situat în Baia Mare, str. x pentru un preţ de 827.316.000 RON. Având în vedere faptul că suma de 650.600 de RON pretinsă de reclamanţi este inferioară valorii din anul 2021 a acestui imobil şi date fiind limitele învestirii instanţelor de fond, Curtea constată caracterul cert, lichid şi exigibil al sumei de 650.600 de RON, urmând a dispune obligarea băncii la repararea acestui prejudiciu."

Recurenta susţine, pe de o parte, că reclamanţii din prezenta cauză au fost lipsiţi de un imobil nefinisat, iar valoarea acestuia la stadiul nefinisat este exact diferenţa dintre valoare integrală a imobilului şi valoarea finisajelor, valoarea de care au fost lipsiţi reclamanţii fiind achitată acestora de către adjudecatarul E..

Se mai arată că obligarea recurentei, atât la plata valorii iniţiale a imobilului la roşu, cât şi la valoarea îmbunătăţirilor efectuate de adjudecatar este profund nelegală, niciunul dintre cele două prejudicii neexistând în patrimoniul reclamanţilor.

Asemenea recurentei, Înalta Curte remarcă neclaritatea modului de determinare de către instanţa de apel a întinderii prejudiciului solicitat de reclamanţi cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea terenului şi a construcţiei de care au fost lipsiţi prin fapta ilicită a recurentei constând în executarea silită nelegală finalizată prin procesul-verbal de licitaţie din 16.12.2005.

Astfel, pe de o parte, nu este stabilit dacă prejudiciul solicitat de reclamanţi cuprinde valoarea ansamblului imobiliar reprezentat de teren şi construcţie cu finisaje sau fără aceste îmbunătăţiri. Determinarea este cu atât mai incertă cu cât instanţa de apel se raportează la expertiza efectuată în dosarul nr. x/2008(înregistrat sub nr. x/2008* în rejudecare) care a avut ca obiect principal stabilirea valorii îmbunătăţirilor efectuate la construcţie, pretinse de E. de la soţii A. şi B. şi obligarea acestora din urmă la restituirea lor.

Acest aspect este relevant a se fixa întrucât prin fapta ilicită a recurentei reclamanţii au fost privaţi de dreptul de proprietate asupra unei construcţii nefinisate, fără îmbunătăţiri.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar concluziona că sumele pretinse şi acordate de către curtea de apel cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea imobilelor teren şi construcţie s-ar raporta la construcţia nefinisată, Înalta Curte constată că decizia recurată nu relevă dacă la stabilirea întinderii prejudiciului la care a fost obligată recurenta s-a avut în vedere faptul că urmare adjudecării imobilului de către E. prin licitaţia imobiliară din 08.06.2021 reclamanţii au primit de la acesta suma de 113.771,27 RON, astfel cum a reţinut instanţa de apel că rezultă din adresa din 04.08.2021 a executorului judecătoresc H. emisă în dosarul execuţional nr. x/2017.

Şi acest aspect este relevant de stabilit întrucât, dacă a fost efectiv încasată de reclamanţi, suma de referinţă este parte din valoarea bunurilor imobile a căror proprietate aceştia au pierdut-o, pierdere pe care o impută recurentei-pârâte şi a cărei reparaţie o solicită prin prejudiciul material pretins cu acest titlu.

În acest context factual, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la argumentele analizate, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. 1864 relative la condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale, din perspectiva condiţiei prejudiciului, cu referire la prejudiciul material constând în contravaloarea terenului şi a construcţiei, motiv pentru care va admite recursul şi va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Casarea se impune întrucât potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, iar, în speţă, raportat la cele anterior constatate, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, relevante fiind sub acest aspect şi statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 79/2002 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor de către aceeaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a determina prejudiciul material reprezentând contravaloarea terenului şi construcţiei ţinând seama de dezlegările date prin prezenta decizie, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 132A/2023 din 19 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite spre rejudecare apelurile aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2024.