Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 12 martie 2015 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Regia Autonomă Administraţia Protocolului de Stat a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A. S.A. Braşov, B., C. şi cu intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de proprietar al imobilului D., să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, încheiat între pârâta S.C. A. S.A., în calitate de vânzător, şi pârâţii B. şi C., în calitate de cumpărători, în privinţa imobilului casă de cărămidă şi garaj, situate în localitatea Timişul de Jos, str. x, înscris în CF x (CF vechi nr. x) sub nr. top x, 7184/4; rectificarea înscrierilor în cartea funciară a imobilului D., în sensul îndreptării înscrierilor necorespunzătoare făcute în cuprinsul acesteia, pentru a pune de acord starea tabulară cu situaţia reală a imobilului; desfiinţarea ipotecii constituite asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare anulat în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 948, art. 968 C. civ., art. 24 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996, H.G. nr. 533/2002 şi H.G. nr. 60/2005.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acţiunii, susţinând că litigiul priveşte un imobil al Statului Român.
Pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei de interes, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind rectificarea înscrierilor în cartea funciară, solicitând, totodată, suspendarea soluţionării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin încheierea din 10 septembrie 2015, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a dispus corectarea citativului în ceea ce priveşte denumirea pârâtei A. S.A., constatând că aceasta poartă denumirea de E. S.A., dispunând, totodată, citarea acesteia la sediul lichidatorului judiciar, F..
În data de 4 noiembrie 2015, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a precizat capătul de cerere privind desfiinţarea ipotecii constituite asupra imobilului, sens în care a arătat că solicită desfiinţarea ipotecii de rang I constituite în favoarea G. S.A., prin contractul de garanţie imobiliară nr. 2075/2005, precum şi a ipotecii de rang II, constituite în favoarea aceleiaşi persoane juridice, prin contractul de garanţie imobiliară nr. 2124/2005. De asemenea, a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a G. S.A..
Prin încheierea din 5 noiembrie 2015, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a dispus introducerea în cauză a G. S.A., în calitate de pârât.
Prin încheierea din 3 decembrie 2015, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
În data de 10 noiembrie 2021, pârâtul B. a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui apărător, dată fiind revocarea mandatului avocatului împuternicit în dosarul rubricat.
Prin încheierea din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de amânare a judecăţii cauzei, formulată de pârâtul B.; a dispus repunerea pe rol a cauzei.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov
Prin sentinţa civilă nr. 272/S din 09 decembrie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind rectificarea înscrierilor în Cartea Funciară, invocate prin întâmpinare de pârâţii B. şi C.; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, S.C. E. S.R.L., prin lichidator judiciar F. şi G. S.A., şi a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, încheiat între S.C. A. S.A., în calitate de vânzător, şi pârâţii B. şi C., în calitate de cumpărători, în privinţa imobilului casă de cărămidă şi garaj, înscrise în CF x Braşov, CF vechi nr. x, nr. top x şi y; a dispus rectificarea înscrierilor din cartea funciară în sensul revenirii la situaţia anterioară încheierii contractului pentru imobilele înscrise la numerele topografice pentru care s-a constatat nulitatea contractului; a respins celelalte pretenţii ale reclamantului şi cererea pârâtei G. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov
Prin decizia nr. 1410/Ap/2022 din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă H. S.A. împotriva sentinţei; a respins apelul declarat de apelanţii-pârâţi B. şi C. împotriva încheierii din 11 noiembrie 2021 şi a sentinţei nr. 272/S din 09 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Braşov; a admis apelurile declarate de apelanta reclamantă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei nr. 272/S din 09 decembrie 2021 a Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor de garanţie imobiliară nr. 2075/2005 şi nr. 2124/2005, astfel cum au fost modificate prin actele adiţionale autentificate sub nr. x/02.03.2010 şi nr. y/03.03.2010 şi a dispus radierea din CF nr. x Braşov a dreptului de ipotecă şi a notărilor de sub C+1, C+2, C+5 şi C+6 privind imobilul cu nr. top x, 7184/4; a constatat că imobilul D. se află în domeniul privat al Statului Român şi în administrarea RA APPS, în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 533/2002 şi H.G. nr. 60/2005, astfel cum a fost modificată; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B. şi C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
- Printr-o primă critică, recurenţii-pârâţi au arătat că soluţia tribunalului, de respingere a cererii lor de amânare a cauzei, a fost dispusă cu încălcarea dreptului fundamental la apărare consfinţit de prevederile art. 24 din Constituţia României, cu încălcarea prevederilor art. 222 C. proc. civ., precum şi cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cererea era prima de acest gen, fiind formulată la primul termen după suspendare, era temeinic justificată şi dovedită şi, prin urmare, se impunea admiterea acesteia, fiind necesară studierea dosarului de către noul avocat ce urma a fi angajat.
O apărare reală şi efectivă a intereselor recurenţilor-pârâţi se putea asigura doar dacă ar fi fost prezenţi la termenul de judecată la care s-au judecat excepţiile şi cererile în probaţiune, când, în condiţii de contradictorialitate, ar fi avut posibilitatea să expună motivele temeinice pe care îşi întemeiau excepţiile şi cererile în probaţiune.
Apreciază că au fost grav afectaţi de soluţia dispusă de instanţă în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu s-a opus cererii de amânare.
- În ceea ce priveşte soluţia de repunere a cauzei pe rol (discutată în lipsa părţilor, contrar prevederilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., şi cu respingerea nelegală a cererii de amânare), arată că este nelegală şi neîntemeiată, creând premisele producerii unei erori judiciare grave, eroare care s-a şi produs şi care poate fi reparată doar prin admiterea recursului.
În ceea ce priveşte nelegalitatea repunerii cauzei pe rol invocă prevederile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă".
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, hotărârea din dosarul asociat de insolvenţă nu devenea definitivă în primă instanţă, ci doar după soluţionarea recursului.
Aşa fiind, instanţa de fond era obligată să menţină suspendarea în condiţiile în care nu era incident niciunul dintre motivele de revenire asupra măsurii suspendării stipulate de art. 413 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, nu exista niciun temei legal pentru ca instanţa să dispună repunerea pe rol a cauzei, nefiind incident niciunul dintre cazurile de redeschidere a judecăţii reglementate de art. 415 C. proc. civ. (redeschidere care, de altfel, nici nu s-a cerut).
În ceea ce priveşte netemeinicia soluţiei de repunere pe rol a cauzei, arată că dosarul nr. x/2009 (care a constituit temeiul măsurii suspendării dispuse de instanţă prin încheierea din data de 03.02.2015) nu era soluţionat definitiv la data repunerii pe rol (11.11.2021), soluţia din acest dosar fiind pronunţată doar în fond de Tribunalul Braşov.
Această sentinţă nu fusese comunicată la data pronunţării hotărârii de către prima instanţă şi nici măcar la data înregistrării apelurilor formulate în cauză, părţile aflându-se în termenul de recurs.
Apreciază că instanţa de apel era singura în măsură să cenzureze această decizie unilaterală, nelegală şi absolut intempestivă a instanţei de fond, fiind fără dubii faptul că nu putea aprecia arbitrar asupra măsurii suspendării de vreme ce ea însăşi a considerat că această suspendare se impune.
Admiterea apelului şi pe acest aspect se impunea cu atât mai mult cu cât consecinţele contradictorii s-au produs: în dosarul nr. x/2009, reclamanta din prezenta cauză (RA-APPS) a avut calitatea de intervenient principal, solicitând, ca şi reclamanta, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, însă cerând reîntoarcerea bunului imobil în patrimoniul acesteia din urmă.
Or, de vreme ce acţiunea în acest dosar (nr. x/2009) a fost respinsă în contradictoriu cu RA-APPS (intervenient principal), iar în cauza de faţă (nr. 1114/62/2015) a fost admisă acţiunea în constatare a nulităţii contractului de vânzare introdusă de RA-APPS, există, la acest moment, două hotărâri contrare, pronunţate de aceeaşi instanţă de judecată, deopotrivă valabile sub aspectul forţei lor obligatorii, situaţie care, în ipoteza în care hotărârea din dosarul de faţă va rămâne definitivă, va fi incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.
- În ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de probe, arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei probe cerute de recurenţii-pârâţi, în condiţii procedurale legale.
Arată că, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, printre alte probe, au solicitat şi proba cu cercetarea locală, iar tribunalul nu s-a pronunţat asupra acesteia.
Nediscutarea, sub nicio formă, a unei probe cerute legal atrage nulitatea hotărârii, fiind încălcate principii fundamentale reţinute în Constituţie şi în tratatele la care România este parte referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare.
Dacă s-ar fi pus în discuţia contradictorie a părţilor această cerere probatorie, s-ar fi putut dovedi că obiectul acţiunii nu mai este în fiinţă la data judecăţii, "casa de cărămidă şi garaj", astfel cum este descrisă în cartea funciară, nemaiexistând pe teren.
Aşa fiind, s-au creat, prin respingerea cererii de probaţiune, premisele incidenţei cazului de casare reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.
În cauză se impunea admiterea probei cu cercetarea locală (la care reclamanta nu s-a opus) astfel cum, de altfel, se impunea a fi admisă şi proba cu expertiză topografică şi construcţii (la care reclamanta nu s-a opus şi care, de altfel, a fost cerută de toate părţile din dosar, inclusiv de către reclamantă), respinsă, de asemenea, nefondat, de prima instanţă de judecată şi de instanţa de apel, probă care tindea la identificarea fizică a obiectului contractului a cărui nulitate s-a cerut, ocazie cu care s-ar fi constatat că această construcţie nu corespunde descrierii cărţii funciare.
- În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes arată că, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta invocă sentinţa nr. 289/S/08.11.2010, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul civil nr. x/2004, proces în care reclamanta RA-APPS a avut calitatea de intervenient în favoarea reclamantului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor.
În cauza pendinte, calităţile au fost inversate, în sensul că titularul acţiunii introductive de instanţă nu mai este Statul Român, ci Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", care a chemat, în calitate de intervenient forţat, şi pe Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Or, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 289/S/08.11.2010, calitatea procesuală activă în formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract având ca obiect derivat o construcţie pretins aparţinând Statului Român a fost stabilită în favoarea Statului Român.
De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care instanţa de fond a respins cel de-al doilea petit din finalul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta solicita să se constate că imobilul D. s-ar afla în proprietatea Statului Român.
Aşadar, singurul care poate fi considerat pretins proprietar al construcţiei ce face obiectul contractului a cărui nulitate absolută se solicită este Statul Român.
Esenţial este faptul că între reclamanta din prezentul dosar (RA-APPS) şi cel care ar putea fi subiect al raportului juridic dedus judecăţii (Statul Român) nu există niciun fel de identitate, motiv pentru care apreciază că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi excepţia lipsei de interes, analizate împreună de prima instanţă.
În ceea ce priveşte apelul RA-APPS şi cel al Statului Român, solicită să se constate că apelanta-reclamantă a formulat, cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, un nou petit prin cererea de apel, respectiv cel referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului D..
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, se observă că apelanta-reclamantă nu a cerut, prin acţiunea introductivă, "să se constate că imobilul D. se află în proprietatea Statului Român şi în Administrarea RAAPPS, în temeiul H.G. nr. 533/2022, H.G. nr. 60/2005, modificată şi completată prin H.G. nr. 265/2005", aspect care reiese cu uşurinţă din lecturarea petitelor formulate de reclamantă în faţa primei instanţe de judecată.
Aşa fiind, instanţa de apel era obligată să aibă în vedere dispoziţiile art. 478 din C. proc. civ.
Formularea unui nou petit în faţa instanţei de apel nu este admisibilă, cererea de constatare a dreptului de proprietate fiind formulată omisso medio, atitudine procesuală interzisă expres de dispoziţiile legale, motiv pentru care se impunea respingerea apelului.
Mai mult decât atât, apelul era inadmisibil în ceea ce priveşte petitul referitor la constatarea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului D., în condiţiile în care era incidentă autoritatea de lucru judecat sub acest aspect.
Astfel, în cauză, apelanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate al Statului Român motivat de cele reţinute în dosarul nr. x/2004, dosar pe care îşi întemeiază pretenţiile.
Or, acest aspect a fost deja soluţionat de instanţă în dosarul invocat, fiind respinsă cererea.
Potrivit celor reţinute în sentinţa nr. 298/SD/2010, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2004:
"capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul întoarcerii în patrimoniul Statului Român a construcţiei ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, va fi respins. (...) Reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii tabulare asupra imobilului construcţie în litigiu, indicând o altă construcţie înscrisă cu denumirea de D., pe alte numere topografice, neconfirmate de expert".
De asemenea, Curtea de Apel Braşov, prin decizia nr. 74/Ap/2011, pronunţată în acelaşi dosar, a reţinut că:
"imobilul construcţie evidenţiat mai sus nu este acelaşi cu imobilul construcţie identic cu D., proprietatea reclamantului, alăturat argumentului de elemente tehnice arătat, putând fi reţinută şi deosebirea de structură constructivă dintre cele două edificate (...) Cât priveşte apelul reclamantului, atâta vreme cât acesta a indicat imobilul ca fiind înscris în altă carte funciară - deşi identitatea edificatului este evidentă - nu poate fi admisă cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară".
În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3858/2013, pronunţată în acelaşi dosar, a stabilit definitiv că:
"soluţia instanţei de apel este legală şi cu privire la respingerea cererii de repunere a imobilului în situaţia anterioară vânzării, în sensul întoarcerii construcţiei şi garajului, reprezentând D., în patrimoniul reclamantului, întrucât numărul de carte funciară indicat de reclamant este diferit, iar expertul nu a confirmat identitatea de carte funciară a imobilelor".
Aşa fiind, instanţa de apel nu se mai putea pronunţa pe acest petit, de vreme ce a fost deja soluţionat, cu autoritate de lucru judecat, în dosarul nr. x/2004.
Apelanta a încercat, prin apelul declarat, să schimbe soluţia definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa supremă în dosarul nr. x/2004.
Soluţia instanţei de apel este contradictorie în condiţiile în care, deşi s-a constatat că Statul Român este proprietarul construcţiei, a neglijat faptul că acesta era pârât şi nu a cerut niciodată acest lucru.
- Pe fondul cauzei, apreciază că cererea de chemare în judecată se impune a fi respinsă în condiţiile în care actul subsecvent actului prin care autorul recurenţilor a dobândit bunul nu putea fi anulat, întrucât obiectul contractului nu mai era în fiinţă la data judecăţii.
Chiar din hotărârile pronunţate cu privire la nulitatea contractului nr. x/11.09.2003 s-a reţinut că există o evidenţă incertă a cărţii funciare (sentinţa nr. 289/2010), iar Înalta Curte a reţinut o evidenţă deficitară a operaţiunilor de carte funciară care a permis confundarea naturii construcţiilor ridicate pe teren.
Motivarea dată de toate instanţele de judecată care au soluţionat dosarul nr. x/2004 pornea de la constatarea certă că în fapt edificatele "casă de cărămidă şi garaj", astfel cum erau descrise în cartea funciară, nu mai există pe terenul care a făcut obiectul contractului a cărui nulitate parţială a fost hotărâtă de instanţă.
Nulitatea actului de dobândire al autorului recurenţilor-pârâţi a fost constatată pentru ca, la rândul acestuia, autorul vânzătorilor recurenţilor nu puteau vinde un bun care nu exista, conform evidenţelor de carte funciară.
Arată că reclamanta a mai învederat şi că actul juridic a cărui nulitate o solicită ar fi lipsit de obiect, acesta nefiind determinat sau determinabil, aspect complet eronat şi contrazis tocmai de înseşi pretenţiile reclamantei care solicită rectificarea cărţii funciare.
În aceste condiţii, obiectul material al contractului există fizic, fiind vorba despre construcţii, este determinat prin numerele topografice, însă nu corespunde sub nicio formă descrierii cărţii funciare, astfel că motivul de nulitate nu poate fi primit.
5. Apărări formulate în cauză
- Intimata-reclamantă RA-APPS a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1-8 din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului, a arătat că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege numai pentru motivele expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., norme imperative de ordine publică.
Recurenţii, prin cererea de recurs, îşi exhibă nemulţumirile personale cu privire la decizia civilă nr. 1410/Ap/12.10.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Simpla invocare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. în petitul cererii nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate de recurenţi în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de normele de procedură civilă.
Precizează că punctul 5 al motivelor de recurs vizează critici la adresa apelurilor formulate de RA-APPS şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, critici care au fost exhibate de recurenţi în faţa instanţei de apel, prin intermediul întâmpinării şi cenzurate de curtea de apel.
Totodată, punctul 6 al motivelor de recurs este inadmisibil, întrucât acesta conţine apărări ce ţin de fondul cauzei şi nu motive de nelegalitate formulate împotriva deciziei instanţei de apel.
Recurenţii, prin motivele de recurs, nu au indicat niciun text de lege pe care instanţa de apel să-l fi încălcat prin decizia sa.
Pe fondul cererii de recurs, respectiv în combaterea criticilor privind respingerea cererii de amânare de către Tribunalul Braşov, formulată la termenul din data de 11.11.2021, intimatul arată că acest motiv de recurs reprezintă o copie fidelă a motivelor de apel şi nu demonstrează încălcarea dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol a cauzei, arată că RA-APPS a formulat o astfel de cerere având în vedere faptul că soluţionarea dosarului nr. x/2009, aflat pe rolul Tribunalului Braşov, trena de foarte mult timp, iar la data de 30.06.2021, prin sentinţa civilă nr. 811, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Curtea a reţinut, în mod legal şi temeinic, că procedura insolvenţei declanşată la 25 noiembrie 2009, sub regimul Legii nr. 85/2006, prevedea numai calea de atac a recursului conform art. 8 alin. (1), iar art. 377 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 statua caracterul definitiv al acestor hotărâri.
Cu privire la respingerea cererii de probe, formulată de pârâţii B. şi C., arată că instanţa de fond s-a pronunţat pe legalitatea, admisibilitatea, concludenţa şi utilitatea fiecărei probe.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes învederează ca reclamanta are interes în prezenta cauză, îndeplinind cele două condiţii care se cer a fi respectate pentru justificarea interesului, şi anume aceea ca interesul să fie personal şi direct, adică folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să aparţină celui care recurge la acţiune.
Soluţia curţii este una corectă, legală şi echilibrată, instanţa de apel explicând că Tribunalul Braşov, prin sentinţa nr. 298/S/2010 pronunţată în dosarul nr. x/2004, a respins repunerea părţilor în situaţia anterioară nu pentru că Statul nu ar fi fost proprietar, ci pentru faptul că imobilul nu s-ar fi reîntors în patrimoniul Statului Român, aşa cum s-a solicitat prin petitul cererii introductive, ci în patrimoniul lui I., statul fiind un terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare.
Recurenţii, în dezvoltarea motivului de recurs privind susţinerea autorităţii de lucru judecat, amestecă, cu bună ştiinţă, noţiunile de repunere a părţilor în situaţia anterioară cu lipsa dovezii tabulare a dreptului de proprietate şi indicarea unei alte construcţii, înscrisă cu denumirea de "D."
Cât priveşte susţinerea recurenţilor potrivit căreia reclamanta nu putea să solicite în mod valabil constatarea dreptului de proprietate al Statului şi a dreptului de administrare al RA-APPS, deoarece în dosarul nr. x/2004 s-a respins cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, iar instanţa de apel nu se mai putea pronunţa pe acest petit, arată că soluţia curţii este una legală şi temeinică, având în vedere că în dosarul nr. x/2004 nu a existat un capăt de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de administrare al RA-APPS, instanţele fiind învestite la acel moment cu soluţionarea unei cereri de repunere a părţilor în situaţia anterioară. Sub acest aspect, nu ne aflăm în faţa unei autorităţi de lucru judecat.
Referitor la motivul de recurs privind fondul cauzei, acesta este inadmisibil şi ar trebui respins ca atare, solicitând, totodată, în subsidiar, respingerea acestuia, ca neîntemeiat.
Arată că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, încheiat între S.C. A. S.A. (actual S.C. E. SA), în calitate de vânzător, şi B. şi C., în calitate de cumpărători, în ceea ce priveşte construcţiile înscrise în CF nr. x (CF vechi x), casă de cărămidă - nr. top. x şi garaj - nr. top x, vânzătorul şi cumpărătorii cunoşteau faptul că imobilele mai sus menţionate nu au fost niciodată proprietatea vânzătorului şi nici a autorului acestuia (I.), astfel încât aceştia nu se pot prevala de prezumţia cumpărătorului de bună-credinţă.
SC A. S.A. (actual S.C. E. SA) avea administrator pe pârâtul B., aspect ce rezultă fără putere de tăgadă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, astfel că ambele părţi erau de rea-credinţă.
Profitând de faptul că litigiul de mai sus nu a fost înscris în cartea funciară înainte de a se pronunţa decizia definitivă şi irevocabilă a instanţei supreme, societatea A. S.A. Braşov a înstrăinat imobilul către reprezentantul său legal, B., şi soţia acestuia, C., în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. x/01.03.2010, a cărui nulitate absolută parţială o solicită prin acţiunea dedusă judecăţii.
- Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a formulat, la rândul său, întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, pentru argumente similare celor expuse în întâmpinarea RA APPS.
- De asemenea, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului formulat de recurenţii-pârâţi B. şi C..
6. Procedura filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 iunie 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 30 octombrie 2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi expuse:
- Susţinerea recurenţilor-reclamanţi în legătură cu greşita respingere a cererii de amânare a judecăţii, de către instanţa de apel, la termenul din 11.11.2021 şi nesocotirea astfel, a dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., art. 6 CEDO, este una lipsită de orice temei, fără corespondent în datele dosarului şi inaptă să atragă incidenţa motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, pretinzând că era vorba despre o "cerere temeinic justificată şi dovedită, impunându-se admiterea acesteia pentru a face posibilă studierea dosarului de către noul avocat", recurenţii ignoră conţinutul dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., care permit amânarea judecăţii "numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentatului ei".
Or, verificând aceste cerinţe, instanţa de apel a constatat corect că ele nu sunt întrunite în speţă, câtă vreme solicitarea de amânare (din 11.11.2021) a intervenit la al doilea termen după repunerea pe rol a cauzei care fusese suspendată în 2015 şi a fost justificată de revocarea, de către pârâţi, a mandatului dat avocatului.
Ca atare, s-a constatat corect că partea însăşi şi-a creat o astfel de situaţie procesuală, în afara diligenţei minime pe care o presupun exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor corespunzătoare desfăşurării procedurii judiciare, de vreme ce revocarea mandatului (inclusiv momentul în care intervine) depinde de voinţa acesteia, fără a se putea constitui, aşadar, într-o circumstanţă excepţională, ci, dimpotrivă, într-una aflată la aprecierea şi dispoziţia părţii.
În acest context, este fără substanţă şi susţinerea conform căreia, prin respingerea cererii de amânare, pârâţii ar fi fost lipsiţi de dreptul unei apărări efective, având în vedere că au fost supuse examinării şi analizei instanţei de apel toate excepţiile şi aspectele de care s-au prevalat pârâţii, ceea ce reprezintă tocmai esenţa efectivităţii dreptului a cărui nesocotire, fără temei, aceştia au invocat-o.
- Este nefondată, de asemenea, critica subsumată tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la greşita repunere pe rol a cauzei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., întrucât judecata în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Braşov, care ocazionase măsura suspendării, nu se definitivase la acel moment.
Sub acest aspect, instanţa de apel reţine corect că dosarul menţionat, vizând materia insolvenţei, a fost soluţionat conform sentinţei nr. 811/30.06.2021 a Judecătorului sindic şi că, raportat la momentul la care a fost declanşată procedura (25.11.2009), era incidentă Legea nr. 85/2006, care reglementa (conform art. 8 alin. (1) doar calea de atac a recursului în privinţa acestor hotărâri, astfel încât, coroborat şi cu dispoziţiile art. 377 pct. 1 C. proc. civ., rezultă caracterul definitiv al actului jurisdicţional al Judecătorului sindic.
De altfel, susţinerea conform căreia părţile s-ar fi aflat încă, la acel moment, în termenul de exercitare a recursului (şi astfel, în ipoteza unei eventuale reformări a hotărârii care justificase măsura repunerii pe rol) este una care nu aduce conţinut criticii, întrucât potrivit verificărilor din sistemul informatizat ECRIS a rezultat că sentinţa menţionată a rămas definitivă prin nerecurare.
- Critica referitoare la modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererilor de probaţiune (respingând proba cu cercetare locală şi cea cu expertiză topografică, în vederea identificării imobilului, obiect al contractelor a căror anulare s-a solicitat) este, astfel cum s-a reţinut şi prin raportul de admisibilitate în principiu, una neîncadrabilă în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează evaluarea necesităţii şi utilităţii administrării probatoriului. Or, aceste aspecte sunt în aprecierea instanţelor fondului, cele chemate să stabilească situaţia de fapt, raportat la pretenţiile concrete ale părţilor, la motivele de nulitate invocate, ceea ce a şi fixat limitele judecăţii. În acest context, instanţa devolutivă de control judiciar, stabilind că se invocă o nulitate subsecventă celei care a afectat actul principal, a cenzurat probatoriul solicitat, din perspectiva caracterului util, statuând, totodată, că prima instanţă a procedat corect în acelaşi sens, atunci când a reţinut că motivele de nulitate invocate nu presupuneau şi o identificare fizică a imobilului.
Astfel cum s-a arătat, aceste aspecte care ţin de aprecierea asupra utilităţii administrării probatoriului în vederea stabilirii situaţiei de fapt rămân - câtă vreme nu se invocă nesocotirea unei norme procedurale în privinţa admisibilităţii sau încuviinţării propriu-zise a unor probe solicitate - la latitudinea instanţelor fondului şi în afara controlului de legalitate din recurs.
- Este nefondată şi critica referitoare la maniera în care s-a dat dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii.
Sub acest aspect, recurenţii-pârâţi au făcut trimitere la judecata anterioară, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 289/S/8.11.2010 a Tribunalului Braşov, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătându-se că în acel litigiu s-a tranşat existenţa calităţii procesuale active în favoarea Statului prin Ministerul Finanţelor Publice, în timp ce RA-APPS a avut doar calitatea de intervenient forţat. Ca atare, s-a arătat, singurul care ar fi putut pretinde nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi în prezenta pricină este tot Statul, iar nu regia autonomă.
Formulând critica în aceşti termeni, recurenţii-pârâţi se raportează fragmentar, trunchiat la dezlegările din procesul anterior - care au vizat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2003, în baza căruia s-a încheiat, chiar în timpul desfăşurării respectivului litigiu, ca act subsecvent, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1.03.2010, a cărui nulitate, în prezenta cauză, se pretinde.
Astfel, instanţa anterioară a reţinut, în analiza valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2003, că înstrăinătorul, numitul I., nu a justificat niciun titlu de proprietate asupra imobilului D., în timp ce reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor "a opus un drept de proprietate, exercitând, erga omnes, prin intervenienta RA APPS, titulara dreptului de administrare, atributele dreptului de proprietate".
Aşadar, s-a statuat că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu se realizează în mod nemijlocit de către titularul acestuia, ci, dimpotrivă, mediat, respectiv prin intermediul RA APPS, căreia i-a fost acordat un drept de administrare.
Or, în această calitate, tocmai pentru îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin în legătură cu administrarea şi punerea în valoare a bunului, RA APPS justifică deopotrivă, legitimare procesuală şi interes în promovarea acţiunii care, prin finalitatea ei - respectiv, constatarea nulităţii unui act prin care s-a dispus de un bun aflat în patrimoniul constituitorului dreptului de administrare - presupune clarificarea situaţiei juridice a bunului.
Acţionând în această modalitate, reclamanta nu face acte de rezistenţă împotriva titularului dreptului (Statul), nu-i neagă acestuia calitatea ci, dimpotrivă, realizează un demers de punere efectivă în aplicare a prerogativelor dreptului ce i-au fost încredinţate, aşa cum, cu efectul opozabilităţii obligatorii, specifice relaţiei dintre părţile procedurii judiciare, s-a reţinut prin decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocată chiar de către recurenţii-pârâţi.
- Printr-o altă critică, subsumabilă tot motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., s-a pretins nesocotirea limitelor devoluţiunii şi a dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel ar fi luat în examinare un nou petit, dedus judecăţii prin cererea de apel, cel "referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului D.".
Critica este neîntemeiată şi fără corespondenţă în datele dosarului, în condiţiile care pretenţia menţionată a fost formulată în termeni expliciţi prin chiar cererea dedusă judecăţii în primă instanţă, unde s-a arătat că se solicită constatarea dreptului de proprietate al Stuatului asupra imobilului în litigiu în baza H.G. nr. 533/2002, H.G. nr. 60/2005, modificată prin H.G. nr. 265/2005.
Aşadar, în speţă, nici măcar nu se putea pune problema explicitării unor pretenţii care să fi fost cuprinse în mod implicit în cererea adresată primei instanţe (în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), câtă vreme obiectul judecăţii a fost clar exprimat.
- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica recurenţilor (încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) conform căreia în soluţionarea cererii privind constatarea dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului D., ar fi fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2004 (sentinţa civilă nr. 289/S/8.11.2020 a Tribunalului Braşov - irevocabilă prin decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) în sensul că, de vreme ce aceste hotărâri au respins solicitarea de repunere în situaţia anterioară, prin reîntoarcerea în patrimoniul Statului a imobilului ce făcuse obiect al înstrăinării, "în mod evident instanţa din prezenta pricină nu se mai putea pronunţa asupra unei astfel de solicitări".
Pretinzând, în aceşti termeni, o imposibilitate a instanţei de a se pronunţa asupra solicitării de constatare a dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu, reclamanţii se prevalează de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, cel care, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză (art. 430 alin. (1) C. proc. civ.) pune obstacol unei a doua judecăţi.
Critica este nefondată, în contextul în care judecata desfăşurată anterior nu a valorificat aceeaşi cauză juridică a dreptului subiectiv afirmat, unde reclamantul a pretins - astfel, cum de altfel, chiar recurenţii menţionează - o repunere în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2003 (încheiat între I. şi S.C. A. S.A. Braşov).
Deşi a fost pronunţată irevocabil nulitatea acestui contract (conform deciziei nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), solicitarea de repunere în situaţia anterioară a fost respinsă datorită inadvertenţelor constatate în legătură cu înscrierile de carte funciară şi a lipsei de corespondenţă cu nr. CF indicat de reclamant, reţinându-se însă, că "identitatea imobilului este evidentă" şi că figurează în patrimoniul Statului. Acesta este contextul în care s-a apreciat că repunerea în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii contractului, ar fi avut drept consecinţă revenirea imobilului în patrimoniul vânzătorului I. (faţă de care se stabilise însă, lipsa titlului de proprietate) iar nu în patrimoniul Statului, care a avut calitatea de terţ faţă de actul a cărui desfiinţare se solicitase.
În demersul ulterior, obiect al prezentei judecăţi, este invocată o altă cauză juridică a dreptului Statului, respectiv actele administrative constând în hotărâri de Guvern (H.G. nr. 533/2002, pct. 9, Anexa 4; H.G. nr. 60/2005 modificată prin H.G. nr. 265/2005, pct. 7, Anexa 7 - conform cărora imobilul - D. face parte din domeniul privat al Statului şi se află în administrarea RA APPS) care, în mod evident, n-au făcut obiect de analiză şi verificare cu ocazia primei judecăţi.
Astfel fiind, recurenţii nu pot pretinde cu temei o încălcare a efectului negativ al autorităţii de lucru judecat decât cu nesocotirea raţiunii reglementării acestei instituţii (interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, cu încălcarea principiului non bis in idem) şi a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.
- Recurenţii au criticat decizia, arătând şi că aceasta ar avea caracter contradictoriu câtă vreme, deşi a constatat că Statul Român este proprietarul construcţiei, nu a observat că acesta nu a solicitat acest lucru, fiind pârât în cauză, iar nu reclamant.
Critica are, de asemenea, caracter nefondat.
Astfel, Statul Român a dobândit calitate procesuală în cauză prin intermediul cererii de intervenţie forţată formulată de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată, potrivit art. 68 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Or, potrivit art. 70 C. proc. civ. "cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa", astfel încât nu se poate susţine că acestuia i-ar fi fost recunoscut un drept pe care l-ar fi pretins, din poziţia procesuală de pârât (fiindu-i indicată eronat această calitate, în raport cu normele procedurale menţionate).
- Susţinând o greşită soluţionare a fondului pricinii, recurenţii au arătat - fără să indice vreun temei legal nesocotit de instanţă, deşi s-au prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - că se impunea respingerea acţiunii, sub motiv că actul nu putea fi anulat întrucât "obiectul acestuia nu mai era în fiinţă la momentul judecăţii, chiar din hotărârile anterioare rezultând o evidenţă incertă a cărţilor funciare".
Critica recurenţilor ignoră faptul că ceea ce s-a dezbătut în speţă a fost nulitatea unui act subsecvent celui a cărui nulitate a fost constatată prin hotărâre irevocabilă (decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), dându-se eficienţă principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, în condiţiile în care nu s-a putut reţine existenţa vreunei excepţii, date de buna-credinţă a subdobânditorului (dimpotrivă, rezultând contrariul, faţă de împrejurarea că a doua înstrăinare a avut loc în timp ce se desfăşura litigiul vizând nulitatea primului contract şi, în plus, societatea vânzătoare, parte în proces, a înstrăinat chiar celui care avea calitatea de preşedinte al consiliului de administraţie al acesteia, pârâtul B.).
Aspectele relevate în cadrul acestei critici, în legătură cu o existenţă incertă a evidenţelor de carte funciară, ceea ce s-ar fi reţinut şi în procesul anterior, sunt unele fără consecinţă asupra legalităţii soluţiei raportat pe de o parte, la cauza de ineficienţă a actului şi, pe de altă parte, la modalitatea în care instanţa anterioară a sancţionat indicarea de către reclamantul Statul Român, în judecata anterioară, a unui alt număr de carte funciară.
Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care în prezenta pricină, deşi s-a constatat existenţa dreptului de proprietate al Statului, s-a reţinut în acelaşi timp, de către instanţele fondului, că aceasta nu implică şi o rectificare a înscrierilor existente de carte funciară, fiind vorba, în realitate, despre o primă înscriere a Statului în CF care urmează a fi realizată (în condiţiile în care în procesul anterior, prin sentinţa nr. 289/S/2010 a Tribunalului Braşov s-a dispus rectificarea CF x Braşov, în sensul radierii dreptului de proprietate al vânzătorului I.).
Pentru toate considerentele arătate, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 1410/Ap/2022 din 12 octombrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.