Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea din 23.08.2021, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.489.158 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 4.215.617 RON, reprezentând preţul stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.09.2008 întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC de către A. S.R.L. şi valoarea de 1.726.558 RON, reprezentând preţul stabilit cu respectarea standardelor Internaţionale de Evaluare în legătură cu terenul intravilan în suprafaţă de 6456 mp situat în Cluj Napoca, judeţul Cluj.
Reclamantul a solicitat actualizarea sumei de 2.489.158 RON cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
Prin încheierea de la termenul din data de 08.06.2022, tribunalul a reţinut că dreptul material la acţiune al reclamantului s-a născut la data de 10.08.2020 şi a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului ca tardivă.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 476/20.04.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 57A din 18 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 476/20.04.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul.
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În motivarea recursului, recurentul reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269 - 271 C. proc. civ. şi a prevederilor art. 1241 C. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul reclamant a arătat că noţiunea "probă" are mai multe accepţiuni, în cauză relevant fiind sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, şi a invocat dispoziţiile art. 1170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ".
Recurentul reclamant a precizat că noţiunii "înscris" se circumscriu adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.
Recurentul reclamant a invocat şi faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit, astfel că, de aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale - în cauză, funcţionari ai intimatei-pârâte.
Recurentul-reclamant a susţinut că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel care invocă un act autentic fiind dispensat de sarcina probei. Recurentul-reclamant a subliniat, de asemenea, că în raport cu dispoziţiile art. 1171 C. civ. de la 1864, înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.
Recurentul-reclamant a precizat că partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.
A arătat recurentul-reclamant că înscrisurile, pe care le-a depus la dosar şi care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă, reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.. Prin urmare, a susţinut că intimata-pârâtă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.
A menţionat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului, reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de B. S.R.L., şi care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Prin urmare, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost comunicată chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.
În opinia recurentului-reclamant, atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269 - 271 C. proc. civ. şi a art. 1241 C. civ., situaţie care atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
A precizat că a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă.
De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă şi corespondenţa prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat.
A mai arătat recurentul-reclamant şi că, atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi practic, încuviinţând o apărare pe care aceasta nu a solicitat-o.
În concluzie, recurentul reclamant a afirmat că susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia nu a dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia.
5. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac prin raportare la faptul că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument asupra căruia deja s-a statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esenţă, a invocat că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 9 şi ale art. 269 - 271 din acelaşi cod, prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie, conferită de art. 269, înscrisurilor emise de intimata-pârâtă pe care le-a depus la dosar, substituindu-se părţii adverse şi încuviinţând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o.
Toate criticile formulate de recurentul-reclamant vizează împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar şi care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.
Potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.
Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Altfel spus, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat aceste prevederi legale, iar dacă, în urma raţionamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a normei de procedură mai-sus enunţate.
În litigiul pendinte, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, soluţia fiind menţinută prin respingerea apelului. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 2.489.158 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii, în temeiul angajării răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/23.09.2008, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate.
În susţinerea cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a depus înscrisuri cu privire la care a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 269 - 270 C. proc. civ., precum şi că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă următoarele: raportul de evaluare nr. x/23.09.2008, întocmit în dosarul 34250/CC; raportul de verificare nr. 13569/2/37 a raportului de evaluare nr. x/2008; raportul de evaluare întocmit de către societatea B. S.R.L. la 24.11.2019; titlurile de conversie; decizia nr. 4996 din 30.06.2009, emisă în dosarul ANRP nr. x/CC din 21.06.2006.
În cauză, instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor. Astfel, a arătat că, în acţiunea introductivă, sunt indicaţi ca prepuşi ai pârâtei, atât expertul care a efectuat raportul de expertiză în anul 2008, cât şi consilierii din cadrul intimatei-pârâte cu atribuţii în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă. A constatat că raportul dintre intimata-pârâtă prin CCSD şi expert este un raport contractual, neexistând bază legală pentru a se reţine existenţa unui raport de prepuşenie, însă există raporturi juridice de tipul comitent-prepus între intimata-pârâtă şi consilierii din cadrul acesteia cu atribuţii în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză, iar conform art. 1000 C. civ. de la 1864, comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta prepuşilor, săvârşită în funcţiile ce le-au fost încredinţate.
Raportat la împrejurarea că faptele ilicite indicate în cererea introductivă constau în întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare şi avizarea de către consilierii din cadrul intimatei-pârâte a raportului de evaluare care nesocoteşte standardele internaţionale de evaluare, instanţa de apel a verificat respectarea de către expertul evaluator a standardelor internaţionale de evaluare, instituite drept criteriu de evaluare prin Legea nr. 247/2005, arătând că, în funcţie de aceasta se stabileşte dacă s-a săvârşit sau nu o faptă ilicită la momentul avizării raportului de către consilierii din cadrul autorităţii intimate-pârâte.
În urma analizei efectuate, instanţa de apel a ajuns la concluzia existenţei unei fapte ilicite acesta, arătând că expertul nu a ţinut seama de dispoziţiile legale care stabileau rigorile specifice ale evaluării şi puneau la dispoziţia evaluatorului mijloace de accesare a informaţilor relevante, evaluarea realizându-se exclusiv pe baza unor oferte de vânzare. Prin urmare, curtea de apel a reţinut că, atât timp cât s-a dovedit că raportul de evaluare nu era conform din punct de vedere metodologic cu standardele internaţionale de evaluare, rezultă săvârşirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză bazat exclusiv pe oferte de vânzare, în condiţiile în care aceştia erau datori să constate că expertul nu a accesat bazele de date prevăzute de lege pentru identificarea unor tranzacţii efective şi să sesizeze membrii Comisiei Centrale în vederea trimiterii dosarului spre reevaluare.
Pentru a fi stabilite urmările faptei ilicite săvârşite de prepuşi, adică prejudiciul suferit de recurentul-reclamant, instanţa de apel a reţinut că este necesar să se identifice diferenţa dintre valoare stabilită cu încălcarea Legii nr. 247/2005 şi valoarea care ar respecta standardele internaţionale de evaluare.
Sub acest aspect a reţinut că, în opinia reclamantului, căruia îi revine sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., dovedirea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză întocmit de B. S.R.L. în anul 2019, raport de expertiză cu privire la care a constatat că nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaţionale de evaluare.
Instanţa de apel a apreciat că nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor impune concluzia că nici unul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerinţele Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare şi, prin urmare, raportul de evaluare întocmit în anul 2008 nu dovedeşte prejudiciul, motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare fiind aplicabile şi concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2019. Faţă de cele reţinute, curtea de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale, reclamantul nedovedind prejudiciul invocat.
Or, deşi a invocat că instanţa de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înţeles să se folosească, în realitate criticile recurentului-reclamant vizează relevanţa dată acestora de către curtea de apel în soluţionarea cauzei, aspect ce nu poate fi supus cenzurii instanţei de recurs.
Din susţinerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2008, depus, de asemenea, la dosar de către recurentul-reclamant, afirmându-se că, din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei-pârâte cu privire la conţinutul înscrisurilor.
Înalta Curte reţine că înscrisurile depuse de către recurentul-reclamant nu pot avea valoare absolută, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, întrucât ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.
În plus, susţinerile recurentului-reclamant privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, aşa cum s-a arătat anterior, a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză, respectiv raportul de evaluare din anul 2008 şi raportul de reevaluare din anul 2019, aşadar recunoscând acestora o valoarea probatorie egală, neexistând argumente pentru a se reţine prevalenţa unuia dintre cele două înscrisuri, astfel cum pretinde recurentul-reclamant.
De altfel, aşa cum a arătat chiar recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta a invocat prevederile art. 269 - 270 C. proc. civ., cu privire la toate înscrisurile de care a înţeles să se folosească în susţinerea acţiunii, neafirmând că doar unele dintre acestea ar reprezenta acte autentice, iar celelalte nu.
Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanţei de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nesocotirea prevederilor art. 269 - 271 C. proc. civ., în contextul în care, în cauză, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurentul-reclamant a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce al doilea raport nu este în măsură să facă dovada existenţei prejudiciului (întrucât nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaţionale de evaluare), în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât şi a art. 269 - 271 din acelaşi act normativ.
De asemenea, pentru aceleaşi motive, Înalta Curte reţine că este nefondată şi critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a art. 1171 vechiul C. civ., argumentele părţii, sub acest aspect, fiind aceleaşi cu cele invocate în afirmarea incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu care s-a reţinut că sunt nefondate.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în şedinţa publică din 5 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, cum susţine intimata, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. De altfel, se constată că, prin decizia nr. 501/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, nu a fost soluţionată aceeaşi problemă de drept, în acea cauză fiind invocată şi admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune or, prin motivele prezentului recurs, este vizat fondul cauzei.
Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a susţinerilor formulate prin cererea de recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 57A din 18 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 57A din 18 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.