Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 12.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., C. S.A. şi D., în temeiul art. 563 C. civ., obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din două construcţii şi teren în suprafaţă de 544 mp, imobil înscris în cartea funciară nr. x Bucureşti, sector 5; în temeiul art. 907 şi urm. C. civ., rectificarea cărţii funciare nr. x, în sensul radierii din cartea funciară a pârâtei S.C. B. S.R.L. şi intabularea dreptului de proprietate, recunoscut prin sentinţa civilă nr. 499/24.01.2001 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/1999, rămasă definitivă potrivit deciziei civile nr. 1748A din 06.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2001; în temeiul art. 908 şi urm. C. civ., radierea contractului de ipotecă nr. x/20.12.2006, contractului de ipotecă nr. x/29.02.2008 şi a actului adiţional nr. x/01.04.2010, precum şi a contractului de ipotecă nr. x/01.04.2010, contractele de ipotecă fiind încheiate cu C. S.A., cu excepţia contractului de ipotecă nr. x/01.04.2010 care este încheiat atât cu C. S.A., cât şi cu C., în calitate de mandatar Sucursala Londra; în temeiul art. 908 şi urm. C. civ., radierea din cartea funciară a contractului de închiriere încheiat între S.C. B. S.R.L. şi D., autentificat sub nr. x/04.10.2017; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5769/08.10.2020, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 19.11.2020, sub nr. x/2019.

2. Actele procedurale şi hotărârile pronunţate de prima instanţă

Prin cererea depusă la data de 08.03.2021, pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a precizat cadrul procesual pasiv al cererii reconvenţionale în sensul că alături de reclamantul-pârât A. a înţeles să cheme în judecată şi pe E. (intervenientă forţată introdusă în cauză la termenul din 26.02.2021) şi F..

La data de 29.04.2021, pârâta E. a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii reconvenţionale ca neîntemeiată.

La data de 29.04.2021, faţă de decesul reclamantului-pârât, A., s-a constatat transmisă calitatea procesuală a acestuia către E., (intervenientă forţată în cererea principală şi pârâtă în cererea reconvenţională).

Prin încheierea de şedinţă din data de 11.06.2021 au fost respinse excepţiile invocate de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. şi pârâta G. cu privire la cererea principală şi a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului F. pe cererea reconvenţională şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante pe cererea reconvenţională.

Prin cererea formulată la data de 30.09.2021, H. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, iar prin încheierea de şedinţă din 25.11.2021, tribunalul a respins ca inadmisibilă această cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 1943/22.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea principală şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să lase reclamantei-pârâte E. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 544 mp şi două corpuri de construcţie. A dispus rectificarea cărţii funciare nr. x Bucureşti sector 5, în sensul radierii din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L. şi înscrierea în calitate de proprietar al imobilului a reclamantei-pârâte. A dispus radierea din cartea funciară nr. x Bucureşti sector 5 a contractelor de ipotecă nr. x/20.12.2006 autentificat de I., nr. 548/29.02.2008 autentificat de J. şi a actului adiţional nr. x/01.04.2010 autentificat de acelaşi notar, precum şi a contractului de ipotecă n. x/01.04.2010 autentificat de J.. A dispus radierea din cartea funciară nr. x Bucureşti sector 5 a contractului de închiriere autentificat sub nr. x/04.10.2017 de J., încheiat între S.C. B. S.R.L. şi pârâta D.. A anulat cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu pârâtul F. pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi a respins cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă E. pentru lipsa calităţii procesuale active. Totodată, a obligat-o pe pârâta-reclamantă, pârâta D. şi pârâta G. la plata sumei de 9.000 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă.

Împotriva încheierii de şedinţă pronunţate la data de 11.06.2021(în realitate împotriva celei din 25.11.2021) şi a sentinţei civile nr. 1943/22.12.2021, a formulat apel H. S.R.L..

Împotriva sentinţei civile nr. 1943/22 decembrie 2021, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.06.2021, a încheierii de şedinţă din 29.04.2021 şi a încheierii de şedinţă din data de 25.11.2021, pronunţate în dosarul nr. x/2019, a formulat apel pârâta S.C. B. S.R.L..

De asemenea, împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la data de 11.06.2021 şi a sentinţei civile nr. 1943/22.12.2021, a formulat apel şi pârâta G. S.A. (fostă C.).

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1932 A din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus următoarele:

Au fost admise apelurile formulate de apelantele - pârâte G. S.A. (fostă C.) şi S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.06.2021, a încheierii de şedinţă din 29.04.2021 şi a încheierii de şedinţă din data de 25.11.2021, pronunţate în dosarul nr. x/2019, precum şi apelul declarat de apelanta - intervenientă H. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la data de 11.06.2021 şi a sentinţei civile nr. 1943/22.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. şi cu intimata - reclamantă E..

A fost anulată, în parte, sentinţa atacată, precum şi încheierile din 11.06.2021 şi 25.11.2021 şi trimisă cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, cu privire la cererea reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară principală şi cererii de rectificare a cărţii funciare prin radierea ipotecilor.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1932 A din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta E. şi pârâta S.C. B. S.R.L..

i) Recursul formulat de reclamanta E.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 5 C. proc. civ., vizează greşita admitere în parte a apelului formulat de către B. S.R.L, în sensul "admiterii capătului din cererea formulată de B. S.R.L cu privire la cererea de intervenţie în nume propriu formulată de către H. S.R.L."

Se susţine că, în speţă, pârâta-reclamantă B. S.R.L putea invoca prin motivele de apel drepturile sale proprii, încălcate prin pronunţarea hotărârii apelate. Aspectele ce vizau cererea intervenientului în interes propriu erau la latitudinea acestuia, în sensul că numai acesta putea decide dacă formulează sau nu apel cu privire la soluţia pronunţată de către prima instanţă referitoare la cererea sa de intervenţie în nume propriu.

În acest sens, critică decizia recurată prin aceea că instanţa de apel nu se putea pronunţa în mod legal pe acest motiv de apel formulat de către B. S.R.L., deoarece în cazul în care intervenienta în nume propriu H. S.R.L. nu ar fi formulat apel, admiterea apelului pârâtei reclamante ar fi încălcat principiul disponibilităţii, consacrat de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care cererea de intervenţie în nume propriu este asimilată unei cereri de chemare în judecată, intervenientul în nume propriu invocând aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, calitatea acestuia putând fi asimilată reclamantului.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constă în faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, respectiv declanşarea acestuia şi libertatea de a-i pune capăt, dar şi posibilitatea stabilirii cadrului procesual. Aşadar, principiul disponibilităţii cuprinde şi posibilitatea părţilor de a efectua acte de dispoziţie, acestea fiind desistarea (renunţarea reclamantului), achiesarea şi tranzacţia judiciară. Atât renunţarea la judecată, cât şi la dreptul subiectiv pretins sunt acte de dispoziţie care provin de la reclamant. Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Chiar dacă intervenienta în nume propriu H. S.R.L. a formulat apel, acest aspect nu conduce implicit la admiterea motivului de apel formulat de către pârâta-reclamantă B. S.R.L cu privire la cererea de intervenţie, putând fi admis cel mult apelul formulat chiar de intervenientă.

Al doilea motiv de recurs vizează admiterea greşită de către instanţa de apel al celui de-al doilea motiv de apel, respectiv calitatea procesuală activă a pârâtei-reclamante cu privire la pretenţiile din cererea reconvenţională. Consideră că au fost încălcate dispoziţiile legale în materie, pe de-o parte hotărârea cuprinzând motive contradictorii, iar pe de altă. parte, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale în materie, fiind incidente motivele de nulitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de apel, pârâta-reclamantă B. S.R.L a criticat sentinţa primei instanţe, motivând că tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale active cu privire la solicitarea contravalorii îmbunătăţirilor, considerând că sunt efectuate de autoarea sa şi nesocotind faptul că a solicitat inclusiv îmbunătăţirile proprii aduse imobilului. Acest motiv de apel nu putea fi primit deoarece depăşea solicitarea pârâtei-reclamante făcută prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă nemaiputând formula cereri noi în apel, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, susţine că prin cererea reconvenţională, s-a solicitat "plata către pârâta-reclamantă, B. S.R.L, a sumei de 150.000 Euro (echivalentul în RON al acestei sume fiind la data introducerii acţiunii de 725.000 RON, la un curs de schimb de în euro=4,834 RON)"- a se vedea fila x paragraf 1 din întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin urmare, în apel nu puteau fi solicitate îmbunătăţirile proprii aduse de pârâta-reclamantă, în cazul în care ar fi existat, deoarece la data formulării cererii reconvenţionale a solicitat doar îmbunătăţirile aduse de autoarea sa, precizând cuantumul acestora şi achitând taxa judiciară de timbru potrivit pretenţiilor sale. Tot cu privire la această solicitare, recurenta-reclamantă a formulat apărări prin întâmpinare, astfel că este nelegală soluţia instanţei de apel.

Totodată, instanţa de apel a dat o greşită interpretare dispoziţiilor legale aplicabile, interpretând faptul că deşi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1673 alin. (2) C. civ., şi, implicit nici dispoziţiile art. 566 alin. (3) şi (4) C. civ., fiind aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, totuşi instanţa de apel afirmă că şi în vechiul C. civ. existau dispoziţii similare, fără a indica respectivele dispoziţii. Recurenta susţine că în vechiul C. civ. nu există corespondent al art. 566 alin. (2) şi (3) C. civ., astfel că instanţa trebuia să arate în mod expres care este temeiul juridic, de drept, care a condus la admiterea acestui motiv de apel.

În opinia sa, pe lângă faptul că în această situaţie cumpărătorul evins nu este în situaţia posesorului prevăzut de art. 566 din actualul C. civ., vechiul C. civ. nici măcar nu prevedea aceste dispoziţii pentru a putea fi luate în considerare de către instanţa de apel.

Dispoziţiile legale aplicabile sunt cele prevăzute în titlul pârâtei-reclamante B. S.R.L, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.12.2004, contract prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Prin admiterea acţiunii în revendicare, cumpărătorul se regăseşte într-o situaţie de evicţiune totală, caz în care cumpărătorul evins se poate îndrepta împotriva vânzătorului pentru restituirea preţului. Or, prin cererea reconvenţională s-a solicitat sporul de valoare adus de autorul său, vânzătorul (H.), căruia i-a plătit preţul, preţul incluzând sporul de valoare . Cum în preţul de vânzare nu este evidenţiată suma reprezentând sporul de valoare, pârâta-reclamantă nu avea calitatea de a solicita de la recurenta-reclamantă acest spor de valoare, deoarece trebuia să se îndrepte împotriva vânzătorului pentru restituirea preţului. În caz contrar, pârâta-reclamantă ar putea obţine de la recurenta-reclamantă atât un presupus spor de valoare, al cărui cuantum sau procent din preţ nu este stabilit, cât şi de la vânzător o sumă egală cu preţul plătit. Astfel, chiar pârâta-reclamantă se află într-o situaţie de îmbogăţire fără just temei, aceasta neputând cuantifica presupusul spor de valoare al autoarei sale, suma solicitată ca spor de valoare fiind net superioară preţului achitat pentru imobil.

Prin urmare, dacă în anul 2004, la data achiziţionării imobilului, a plătit contravaloarea sumei de 67.503,90 Euro, potrivit cursului valutar de la acea dată, solicitarea achitării sumei de 150.000 Euro reprezintă chiar mai mult decât preţul plătit, actualizat, aşa încât consideră că hotărârea instanţei de apel este nelegală.

Nelegală este şi prin prisma faptului că, pe de-o parte, instanţa de apel consideră că prima instanţă în mod eronat a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante, deoarece "B. este îndrituită să pretindă de la intimata-reclamantă cheltuielile necesare şi utile efectuate cu bunul în litigiu, indiferent de persoana care le-a suportat", iar pe de altă parte statuează că "acest posesor are calitatea unui cumpărător evins atunci când a dobândit bunul printr-un contract de vânzare-cumpărare" .

Ulterior, instanţa de apel revine şi arată că "dacă temeiul obţinerii cheltuielilor necesare şi utile de către posesor (...) rezidă în faptul că aceste costuri au fost incluse în preţul plătit de posesorul-cumpărător, atunci trebuie concluzionat că acest fundament nu se mai regăseşte în situaţia în care posesorul-cumpărător-evins invocă garanţia contra evicţiunii împotriva vânzătorului şi solicită rezoluţiunea contractului de vânzare şi restituirea preţului. În această din urmă ipoteză, cumpărătorul este dator să restituie ceea ce a încasat de la proprietar cu titlu de cheltuieli necesare şi utile ale bunului revendicat, deoarece primind înapoi preţul plătit pe bun, acesta nu mai are nicio justificare pentru a reţine respectivele sume".

Motivarea instanţei de apel este eronată şi contradictorie, amestecând dispoziţiile din vechiul C. civ. cu dispoziţiile noului C. civ. şi dând o interpretare greşită textelor legale, deoarece tocmai evicţiunea totală dă dreptul cumpărătorului de a solicita de la vânzător restituirea preţului plătit.

Acest punct de vedere este confirmat de art. 1340 şi art. 1341 vechiul C. civ., art. 1340 statuând că "stipulaţia prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicţiune, nu-l scuteşte de a restitui preţul, în caz de evicţiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicţiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie". Pe lângă faptul că preţul plătit pentru un imobil reprezintă valoarea întregului imobil, inclusiv eventuale investiţii/cheltuieli/spor de valoare ale vânzătorului, în urma acţiunii în revendicare, posesorul ar putea solicita de la proprietar doar un eventual spor de valoare adus imobilului ulterior datei achiziţionării imobilului. Dispoziţiile art. 1341 vechiul C. civ. sunt clare şi nu lasă loc de interpretare, fiind menţionat în mod expres că, în cazul în care cumpărătorul este evins, acesta are dreptul să solicite de la vânzător restituirea preţului, fără a fi prevăzută posibilitatea obţinerii de la proprietar a sporului de valoare adus de vânzător.

În fapt, atât pârâta-reclamanta, cât şi intervenienta, respectiv vânzătorul şi cumpărătorul, nu se pot prevala de dispoziţiile legale (art. 1340 vechiul C. civ.) referitoare la evicţiune deoarece vânzătorul şi cumpărătorul sunt reprezentate de acelaşi acţionariat, K., şi nu pot invoca buna-credinţă. Dacă dispoziţiile legale nu îl îndreptăţesc pe cumpărător să obţină preţul plătit (inclusiv îmbunătăţiri/cheltuieli necesare şi utile/spor de valoare) de la vânzător, deoarece cunoştea situaţia juridică a imobilului, cu atât mai puţin ar avea calitate şi dreptul să solicite de la reclamantă un presupus spor de valoare, ţinând cont că persoana prejudiciată prin lipsa de folosinţă a imobilului este chiar reclamanta.

Reaua-credinţă se aplică şi autorilor pârâtei-reclamante şi intervenientei, diversele persoane juridice care au deţinut imobilul având acelaşi acţionariat, K., succesiunea actelor de înstrăinare având ca scop punerea reclamantei în imposibilitatea de a-şi mai recupera imobilul.

Prin prisma instanţei de apel, aşa cum rezultă din paragraful 8 de la fila x din decizia civilă nr. 1932/2022, cumpărătorul evins obţine de la proprietar preţul şi îl restituie vânzătorului, afirmaţia neavând nici logică, nici temei legal.

Dispoziţiile legii îi dau dreptul cumpărătorului evins de a solicita preţul de la vânzător, în cazul în care a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, vânzătorul având posibilitate să solicite un eventual spor de valoare de la proprietar, în măsura în care acel spor de valoare ar fi fost adus înainte de data la care a luat la cunoştinţă de promovarea acţiunii în revendicare.

Ca atare, pretenţiile pârâtei-reclamante nu sunt admisibile, aceasta fiind doar un cumpărător, ocrotit de lege prin dispoziţiile art. 1337 C. civ. şi neputând susţine recuperarea unor cheltuieli efectuate pentru lucrări pe care nu le-a făcut personal. Potrivit acestor dispoziţii legale, cumpărătorul se poate îndrepta împotriva vânzătorului, care prin contractul de vânzare-cumpărare a garantat cumpărătorul împotriva oricăror evicţiuni din fapte personale sau din partea unui terţ. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât prin decizia nr. 3482/07.11.2014 că prin garanţia contra evicţiunii, cumpărătorul beneficiază, în temeiul legii, de promisiunea vânzătorului că nu-şi va pierde dreptul asupra lucrului, fie pentru o cauză anterioară vânzării, fie printr-o faptă personală a vânzătorului, posterioară vânzării, respectiv că îl va apăra pe cumpărător de orice pagubă şi îl va despăgubi dacă ea s-a produs. Acest punct de vedere întăreşte soluţia primei instanţe de a admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei-reclamante de a solicita un spor de valoare inclus în preţul plătit pentru imobil, instanţa de apel fiind într-o gravă eroare la admiterea capătului din cererea de apel ce vizează soluţionarea acestei excepţii.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îl reprezintă greşita aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte admiterea apelului formulat de intervenienta în nume propriu H. S.R.L. cu privire la admiterea cererii sale de intervenţie.

În acest sens, susţine că instanţa de apel a considerat că trebuia admisă în principiu cererea de intervenţie în nume propriu, deoarece potrivit art. 61 alin. (2) C. proc. civ. este justificată cererea intervenientei, întrucât dreptul la sporul de valoare adus de autoarea sa este o solicitare ce reprezintă un drept strâns legat de dreptul dedus judecăţii. Raţiunea este complet eronată, deoarece suntem în faţa unei cereri de intervenţie în nume propriu, intervenientul urmând a avea calitatea de reclamant în raport de pârâta B., neputând fi schimbate calitatea părţilor în raport de obiectul dosarului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenţie este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, în sensul în care intervenientul pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii sau unul strâns legat de acesta, el tinzând să câştige pentru sine bunul litigios. În speţă, această finalitate nu poate fi atinsă, deoarece prin cererea de intervenţie principală intervenienta se îndreaptă împotriva reclamantei, cu pretenţii proprii ce nu au o strânsă legătură cu cauza. Aşa cum se poate observa, intervenienta nu cere pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii şi nici nu cere un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci solicită presupusele sale drepturi, care nu au nicio legătură cu drepturile datorate de pârâtă reclamantei. Prin urmare, potrivit textului de lege şi a jurisprudenţei în domeniu, intervenientul principal tinde la valorificarea sau conservarea unui drept propriu, prin confruntarea sa cu părţile iniţiale din procesul civil deja în desfăşurare. Astfel, ca prezumtiv titular al unui "drept propriu", intervenientul principal nu poate avea în procesul civil în care el a intervenit decât calitatea de reclamant. Tocmai de aceea, intervenţia în interes propriu a fost calificată ca fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, care este îndreptată împotriva ambelor părţi iniţiale din proces, reclamant şi pârât.

Prin urmare, intervenientul trebuie totodată să "invoce un drept al său", aflat în strânsă legătură cu cel dedus judecăţii, numai din perspectiva necesităţii unei astfel de relaţii calificate fiind admisibilă extinderea obiectului litigiului, în întregul său. Mai mult, el trebuie să poată acţiona pentru valorificarea prin justiţie a acelui drept. Interesul său trebuie să fie, potrivit dreptului comun, juridic şi legitim, născut şi actual, direct şi personal, pozitiv şi concret. Astfel, analiza admisibilităţii cererii de intervenţie principală trebuie să pornească de la analiza dreptului pe care reclamanta-recurentă 1-a valorificat în cadrul acţiunii introductive. Din conţinutul cererii de intervenţie se poate observa că nu există o strânsă legătură, însăşi intervenienta precizând în mod expres că solicită admiterea cererii sale numai în cazul admiterii cererii mele. Prin urmare, dreptul pretins de intervenientă nu are o legătură strânsă cu dreptul valorificat de reclamantă prin cererea principală, obiectul cererii sale fiind un eventual drept distinct, independent de dreptul de proprietate al reclamantei, solicitarea sa putând fi doar un presupus drept de creanţă, astfel că nu poate fi admisă cererea de intervenţie principală.

De asemenea, pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie principală, intervenientul trebuie să dovedească un interes personal, propriu, condiţia esenţială a admisibilităţii acesteia fiind aceea că finalitatea cererii de intervenţie să vizeze respingerea acţiunii. Or, admiterea cererii de intervenţie principale nu ar conduce la respingerea cererii reclamantei, ci, cel mult la obligarea acesteia la plata unei sume de bani, sumă oricum nejustificată.

Pe de altă parte, intervenienta formulează cererea în ideea de a i se acorda acel spor de valoare doar dacă se admite cererea reclamantei, ceea ce arată, pe de-o parte, că a fost prematur formulată, iar pe de altă parte, că o soluţie pronunţată în favoarea reclamantei nu are cum să conducă şi o soluţie de admitere a pretenţiilor intervenientei, reclamanta neputând avea calitatea de pârât în cauza de faţă, raportat la o cerere de intervenţie în nume propriu.

Al patrulea motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel a admis apelul formulat de G. doar prin prisma admiterii în parte a celorlalte două apeluri, fără a motiva însă, potrivit dispoziţiilor legale, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel cum se poate observa din decizia recurată, instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat de ce admite apelul G.. Menţionarea faptului că dacă admite apelurile celor două părţi, se impune admiterea şi apelului G. nu reprezintă o motivare, mai ales că dreptul de ipotecă este un drept ce vizează dreptul de proprietate al reclamantei, admiterea revendicării fiind menţinută şi de către instanţa de apel.

Admiterea apelului G. prin raportare la admiterea drepturilor B. S.R.L. şi H. S.R.L. nu are nici cea mai mică legătura cu radierea ipotecii, întrucât apelurile celorlalte părţi vizau îmbunătăţirile şi sporul de valoare, în timp ce ipoteca reprezintă un accesoriu al dreptului de proprietate asupra imobilului. Mai mult, valoarea sporului de valoare/îmbunătăţirilor solicitate de pârâta-reclamantă şi intervenienta în nume propriu este net inferioară valorii ipotecii înscrise în cartea funciară.

Pârâta B. S.R.L. îşi poate transfera/prelua ipoteca legală pe alte bunuri imobile ce se află în patrimoniul său, având în vedere dispoziţiile art. 2343 şi art. 2344 C. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1257/07.05.2015, hotărâre prin care s-a statuat că în cazul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil ipotecat de către cumpărător în favoarea băncii, nu este aplicabilă teoria anulării actului subsecvent, ci aceea a încetării contractului, ca urmare a faptului că un contract de ipotecă nu mai poate exista cât timp constituitorul ipotecii şi-a pierdut titlul în baza căruia a fost încheiat contractul de ipotecă. Prin admiterea acţiunii în revendicare, constituitorul ipotecii şi-a pierdut titlul de proprietate asupra imobilului, acesta fiind invalidat prin admiterea revendicării şi fiind asimilată situaţiei constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai precizat că, în speţă, nu suntem în situaţia vânzării-cumpărării imobilului ipotecat pentru ca imobilul să rămână grevat de sarcina ipotecii chiar dacă trece în mâinile altei persoane decât constituitorul ipotecii, ci suntem în situaţia pierderii titlului de către constituitorul ipotecii, banca nefiind în situaţia dobânditorului de bună-credinţă (pentru că nu a cumpărat imobilul) pentru a beneficia, în continuare, de existenţa ipotecii asupra imobilului respectiv.

Astfel, în mod eronat a fost admis apelul formulat de G. şi în mod greşit a fost menţinută înscrierea ipotecii în cartea funciară din moment ce a fost admisă şi revendicarea. În prezent, pârâta-reclamantă B. S.R.L. nu mai deţine un titlu valabil de proprietate asupra imobilului situat în str. x, Bucureşti, deci banca nu are temei legal pentru menţinerea ipotecii legale pe acest imobil.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, în vederea rejudecării apelurilor formulate.

ii) Recursul formulat de pârâta B. SRL

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susţinut, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488, alin. (1), pct. 8) C. proc. civ., îl constituie faptul, că în raport de cele două titluri de proprietate pe care le-a comparat, instanţa de apel a greşit acordând preferinţă titlului reclamantei-pârâte.

Instanţele au avut de comparat, pe de o parte, pretinsul titlu de proprietate al reclamantei-pârâte, constând în sentinţa civilă nr. 499/24.01 2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în dosarul nr. x/1999, cu titlul recurentei-pârâte de proprietate, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.112005 la BNP J..

Consideră că instanţa de apel a greşit când a considerat, contrar prevederilor legale, că titlul de proprietate al reclamantei - respectiv sentinţa civilă nr. 499/2001, îi este opozabil recurentei-pârâte, în condiţiile alin. (2) ale art. 435 C. proc. civ. ce prevede că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară. Or, este evident că prin contractul de vânzare-cumpărare, care constituie titlul pârâtei de proprietate, aceasta din urmă a făcut dovada contrară sentinţei civile nr. 499/2001, deci acea sentinţă nu îi este opozabilă.

În acest context, înţelege să invoce şi faptul că, spre deosebire de pârâtă, care a înscris în Cartea funciară nr. x Bucureşti Sectorul 5, număr cadastral x 205484 - terenul în suprafaţă de 543 mp număr cadastral x 205484 - CI, clădire în suprafaţă desfăşurată de 179 mp număr cadastral x 205484 - C2, clădire în suprafaţă desfăşurată de 29 mp., intimaţii-reclamanţi-pârâţi nu au înscris în cartea funciară vreun drept în legătură cu imobilul în discuţie. Astfel încât, potrivit art. 565 C. civ., şi din acest punct de vedere, sentinţa civilă nr. 499/2001 nu îi este opozabilă.

Iată de ce consideră nelegală argumentarea instanţei de apel în sensul că "Este lipsit de relevanţă că autorii intimatei-reclamante nu şi-au înscris titlul sau litigiul în cartea funciară, deoarece hotărârea judecătorească i-a devenit opozabilă apelantei-reclamante prin faptul că asociaţii şi administratorii săi cunoşteau situaţia juridică a imobilului". Argumentul respectiv este evident contrar legii, întrucât S.C. B. S.R.L nu a fost parte în vreun litigiu cu partea potrivnică până la acest dosar, hotărârea menţionată în argumentul contestat nu este dată în contradictoriu cu această parte, astfel că sentinţa civilă respectivă nu îi este opozabilă. Arată că S.C. L., autorul îndepărtat al recurentei-pârâte, a dobândit imobilul în cadrul unei licitaţii publice şi că a aflat despre pretenţiile părţii potrivnice la momentul introducerii de către aceasta a acţiunii de faţă la instanţa de judecată,

Pe de o parte, aşa cum a subliniat şi dovedit şi în etapele procesuale anterioare (la fond şi în apel), titlul reclamantei, respectiv sentinţa civilă nr. 499/200l este unul discutabil, în condiţiile în care aceea sentinţă nu este în realitate una definitivă.

Aceasta pentru că obţinerea deciziei civile nr. 1784 A/06.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2001, decizie prin care sentinţa menţionată ar fi devenit definitivă, este rezultatul încălcării unor prevederi legale, astfel încât, contrar celor .reţinute de instanţa de apel, nu sunt îndeplinite cerinţele alin. (3) al art. 563 C. civ., care arată că, "dreptul de proprietate dobândit, cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut", în sensul că, în opinia sa, aceea sentinţa a fost obţinută cu rea-credinţă.

Împotriva sentinţei civile nr. 499/2001 pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, pretinsul titlu al reclamantei, autoarea îndepărtată a recurentei-pârâte, societatea S.C. L. a declarat apel, constituindu-se astfel dosarul nr. x/2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Din motivele de apel invocate de L. şi reproduse în decizia civilă nr. 1784 A/06.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV, rezultă că aceasta a invocat în apărare eroarea comună şi invincibilă, precum şi calitatea de dobânditor de bună-credinţă. În demonstrarea, calităţii de cumpărător de bună credinţă şi a bunei credinţe a vânzătorului, a învederat că a cumpărat imobilul, participând la o licitaţie publică organizată de vânzătorul S.C. M., licitaţie anunţată la 15.11.1997 şi 02.11.1997, publicată în ziarele N. şi Lumea Afacerilor. Caracterul public al licitaţiei şi întreaga procedură a vânzării au creat convingerea indubitabilă că vânzătorul, este adevăratul proprietar al imobilului cu atât mai mult cu cât, pe parcursul procedurilor de licitaţie, nu a existat nicio opoziţie sau intervenţie a reclamanţilor său a altor persoane.

Decizia de a cumpăra se întemeiază pe eroarea comună şi invincibilă, fiind de notorietate şi cu caracter general cunoscut că S.C M. S.A era la data când a vândut prin licitaţie proprietara imobilului, neavând niciun indiciu care să le creeze vreo îndoială privind dreptul vânzătorului de a vinde valabil imobilul din proprietatea sa.

Această teorie a aparenţei care protejează drepturile cumpărătorului de bună-credinţă a fost constant îmbrăţişată în practica instanţelor, iar doctrina a susţinut-o prin comentarii semnificative.

Constatând realitatea susţinerilor, instanţa de apel trebuia să respingă acţiunea reclamanţilor împotriva apelantei, deoarece dreptul de proprietate asupra imobilului este opozabil şi protejat de calitatea de cumpărători de bună credinţă în condiţiile existenţei unei certe erori comune şi invincibile.

În situaţia aceasta, reclamanţii, ca titulari reali ai dreptului, au o acţiune împotriva titularului aparent (S.C. M.) pentru a fi obligat să restituie preţul încasat de apelantă.

Astfel, deşi aveau o hotărârea de fond care le era favorabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 499/200l, intimaţii-reclamanţi din acel dosar au solicitat, la termenul de judecată din data de 14.06.2001, suspendarea judecăţii în acel dosar, potrivit posibilităţii oferite de art. 47 din Legea nr. 10/2001, recurgând astfel la procedura administrativă pentru recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, teren şi construcţii, situat în Bucureşti.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că timp de peste 18 ani dosarul administrativ deschis la Comisia de soluţionare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionat (şi că în cele din urmă, reclamanţii au revenit şi solicitat soluţionarea apelului de către instanţa de judecată) face dovada că persoanele care au revendicat imobilul nu au avut documentele necesare şi solicitate pentru soluţionarea notificărilor de către Comisia de pe lângă Municipiul Bucureşti. În principal, probabil lipsa documentelor care să facă dovada că notificatorii au fost acceptanţi ai succesiunii proprietarilor de la care imobilul a fost trecut în proprietatea statului. Reaminteşte că, într-o primă etapă a demersurilor judecătoreşti făcute de autorii reclamantului, instanţa a respins cererea acestora, prin care au revendicat imobilul, pentru lipsa calităţii procesuale active, în lipsa certificatelor de moştenitor.

Urmare situaţiei mai sus menţionate, la data de 06.06.2019, s-a solicitat şi s-a dispus, repunerea pe rol a dosarului de apel nr. x/2001 de la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În opinia pârâtei, repunerea pe rol a dosarului s-a făcut cu încălcarea legii, cu ignorarea prevederilor art. 423 C. proc. civ., perimarea instanţei. Consideră că în acel dosar, instanţa de apel era obligată, în raport de caracterul imperativ al textului legal să constate că, în raport de data la care s-a produs suspendarea judecăţii în dosarul nr. x/2001 - 14.06.2001 - au trecut mai mult de 18 ani până la data repunerii pe rol. Astfel, cum dosarul a rămas în nelucrare timp de 18 ani, a intervenit perimarea de drept a aceluia "chiar în lipsa unor motive imputabile părţii".

Ca atare, modalitatea de soluţionare a apelului din dosarul nr. x/2001 evidenţiază reaua-credinţă a părţii potrivnice, care a evitat să se judece cu adevăratul şi actualul proprietar al imobilului în discuţie.

Este clar, de asemenea, faptul că în intervalul de timp de la data suspendării - 14.06.2001 - la data repunerii pe rol - 06.06.2019- în legătură cu imobilul în discuţie s-au produs mai multe schimbări, în sensul că de la societatea L., care a achiziţionat imobilul, de bună-credinţă, la o licitaţie publică, acesta a trecut în proprietatea mai multor societăţi.

Toate aceste modificări au fost publice, iar la momentul repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001, faptul că S.C. B. S.R.L. era, din anul 2004, proprietarul imobilului disputat este evidenţiat în Cartea funciară în care se menţionează, în "Partea II. Proprietari şi acte", sub nr. x/2005, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13.12.2004 emis de BNP J.; intabulare drept de proprietate dobândit prin cumpărare, cota actuală S.C. B. S.R.L., dobândit prin cumpărare.

Prin urmare, simpla consultare a cărţii funciare era suficientă pentru a se cunoaşte situaţia imobilului, faptul că la data repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001, proprietar al acestuia era S.C. B. S.R.L..

Reaua-credinţă a intimaţilor-reclamanţi-pârâţi este evidentă în condiţiile în care, la momentul repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001, respectiv la data de 06.06.2019, deşi cunoşteau că imobilul teren şi construcţie nu mai este în proprietatea S.C. L., au preferat "să se judece" cu o societate la acel moment inexistentă, deşi pentru o legală judecată, sub aspectul cadrului procesual al părţilor în dispută, aveau obligaţia legală să indice proprietarul de la acel moment a imobilului, adică societatea S.C. B. S.R.L.

Acest lucru era imperativ obligatoriu din moment ce obiectul cererii iniţiale, constituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor şi anularea contractului încheiat în urma licitaţiei publice prin care S.C. L. a achiziţionat imobilul, trebuia să se judece în contradictoriu cu cel care avea proprietatea bunului la momentul repunerii pe rol, pentru că imobilul numai era în proprietatea S.C. L..

Că partea potrivnică cunoştea că la momentul repunerii pe rol a dosarului nr. x/2001 S.C. L. nu mai era proprietarul imobilului în discuţie rezultă şi din conţinutul acţiunii introductive din acest dosar, acţiune depusă la instanţa de judecată la data de 12.12.2019 (deci la 6 luni de "la finalizarea" dosarului nr. x/2001, finalizare care a avut loc la data de 06.06.2019) în care reclamantul A. arată că titlul său de proprietate este preferabil, citează:

"...faţă de dreptul, de proprietate invocat la acea dată de către L., devenit ulterior L. S.A., societate care a transmis pretinsul ei drept de proprietate către S.C. H. S.R.L., iar aceasta a înstrăinat imobilul către S.C. B. SRL", o dovadă concludentă a faptului că în dosarul nr. x/2001, acesta a fost de o totală rea credinţă, judecându-se cu o societate radiată din Registrul Comerţului, în condiţiile în care cunoştea în proprietatea cui se afla imobilul în discuţie.

Din aceasta perspectivă este nelegal argumentul curţii de apel care recunoaşte existenţa unui efect juridic legal unei decizii pronunţate împotriva unei societăţii comerciale radiate, deci într-un dosar în care nu exista un pârât, devenit apelant în cauză:

"Curtea nu poate reţine că, urmare a respingerii apelului societăţii L. ca fiind formulat de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, sentinţa civilă nr. 499/24.01.2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, ar fi devenit caducă, deoarece ar însemna să se nege însăşi existenta şi efectele unei hotărâri judecătoreşti pe alte căi decât cele prevăzute de lege, ceea ce nu poate fi admis.".

Mai mult, instanţa de apel, fără vreun temei legal, reţine şi că "Totodată, nu prezintă nici relevanţă faptul că societatea L. a rămas în apel fără capacitate procesuală de folosinţă, deoarece, în acest fel, obligaţia stabilită în sarcina sa de către prima instanţă s-a consolidat". Acest argument nu poate fi acceptat în condiţiile în care partea potrivnică cunoştea că, la momentul soluţionării apelului, imobilul în discuţie nu mai era în proprietatea S.C. L., astfel încât nu ştim ce "obligaţie" se mai consolida. Dovada elocventă a faptului că acest argument al instanţei de apel este unul nelegal, este însăşi existenţa acestui dosar în care intimaţii-reclamanţi-pârâţi au chemat în judecată pe proprietarul actual al imobilului, invocând o sentinţă civilă discutabilă sub aspectul, caracterului ei definitiv.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îl constituie faptul că instanţa de apel, contrar realităţii şi modalităţii în care imobilul în discuţie a intrat în proprietatea autorilor pârâtei-recurente şi a făcut obiectul unor tranzacţii legale succesive, a respins motivul de apel prin care pârâta a contestat că a fost de rea-credinţă la momentul preluării imobilului şi mai apoi, prin operaţiunile legale care au urmat cu privire la acel imobil.

Astfel, arată că în anul 1989, imobilul în discuţie a intrat în proprietatea S.C. M., iar în anul 1997, în urma unei licitaţii publice, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.12.1997, imobilul, teren şi construcţie, a intrat în proprietatea S.C. L.. Preţul la care imobilul a fost achiziţionat a fost de 731.000.000 RON, cca 90.000 dolari USD la vremea respectivă.

Ulterior achiziţionării imobilului, L. S.A. (fostă SRL) investeşte sume considerabile pentru consolidarea şi refacerea acestui imobil în valoare de cca 250.000 USD, îl păstrează în proprietate o perioadă de timp, iar în anul 2004, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie este transferat prin divizare, împreună cu toate imobilele deţinute de L. S.A., spre noua societate, specializată pe gestionarea problemelor imobiliare, H. S.R.L..

Aşa cum rezultă din proiectul de divizare a societăţii L. S.A., publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1268/30.04.2004, decizia L. S.A. de a proceda la divizarea societăţii a avut raţiuni de natură comercială şi funcţională, aceasta societate având activităţi în diferite domenii, aşa cum acestea sunt menţionate în proiectul de divizare.

Cum potrivit aceluiaşi proiect, la adresa imobilului din Bucureşti, str. x se desfăşura activitatea unui punct de lucru, S.C. H. S.R.L. a vândut către S.C. B. S.R.L. imobilul în discuţie, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.12.2004 la BNP J., pentru preţul de 2.617.417.967 RON + TVA (sumele au valorile anterioare denominării).

Divizarea, a avut ca scop separarea activităţilor, în sensul că S.C. L. S.A. a continuat să realizeze doar activităţi de distribuţie en gross de medicamente şi parafarmaceutice, o altă companie a preluat comerţul cu amănuntul (farmaciile), iar S.C. H. S.R.L., aşa cum rezultă şi din denumire, a avut ca destinaţie administrarea patrimoniului imobiliar.

În consecinţă, consideră că instanţa de apel a încălcat legea, respectiv prezumţia bunei-credinţe, prevăzută în art. 14 alin. (1) şi (2) C. civ., atunci când, fără vreo probă, a apreciat că simplul fapt că asociaţii şi administratorii cunoşteau faptul că imobilul în discuţie era revendicat şi că exista sentinţa civilă nr. 499/2001 îi pune în situaţia de a fi posesori de rea-credinţă. Aceasta cu ignorarea modului în care autorul lor a dobândit imobilul - prin licitaţie publică, precum şi aprecierea greşită a faptului că transferul succesiv al imobilului, respectiv între persoane juridice care aveau asociaţi persoane fizice în mare parte comuni în acele societăţi, ar fi un lucru ilegal.

Această logică a instanţei de apel este contrară legii, dar şi a modului de desfăşurare a relaţiilor comerciale. Faptul că unele persoanele indicate în motivare de către judecătorul apelului ca fiind asociaţi sau administratori atât ai S.C. L. S.A, cât şi ai S.C. H. S.R.L., este rezultatul faptului că cea de-a doua societate a luat fiinţă prin divizarea celei dintâi, ceea ce conduce la identitatea acţionariatului.

Este important de subliniat, pentru a elimina pretinsa rea-credinţă faptul că toate imobilele aflate în proprietatea S.C. L. S.A. s-au transferat către S.C. H. S.R.L.; că operaţiunea s-a realizat prin divizare, care are o procedură de publicitate explicită, cu publicare în Monitorul Oficial, astfel încât orice persoană interesată putea să cunoască această operaţiune şi să facă, eventual, opoziţie la divizare; toate transferurile dreptului de proprietate, au fost realizate cu înscrierea acestora în Cartea Funciară; din data de 14 iunie 2001 până la 06.06.2019, dosarul pentru revendicarea imobilului de la L. S.A., aflat în faza procesuală a apelului, a fost suspendat la cererea intimaţilor-reclamanţi-pârâti, care mai mult, au stat în pasivitate şi nu au făcut niciun demers legat de monitorizarea situaţiei acestui imobil.

Or, evident că, activitatea acelor societăţi nu a putut fi îngheţată în aşteptarea unei soluţii finale în legătură cu imobilul din str. x. În aceste condiţii, sunt greşite aprecierile instanţei de apel referitoare la faptul că recurenta-pârâtă ar fi fost de rea-credinţă pentru că a cunoscut faptul că există o dispută cu privire la acel imobil şi pentru faptul că există un acţionariat relativ comun al societăţilor care, la un anumit moment, în raport de cerinţele funcţionale şi comerciale, au avut în proprietate imobilului în litigiu.

Un al treilea motiv de recurs, întemeiat, de asemenea, tot pe prevederile art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte faptul că nici la acest moment, nu este clarificată întinderea dreptului de succesoare a intimatei-reclamante-pârâte, E., precum şi faptul dacă are sau nu calitate procesuală activă în raport de certificatul de moştenitor depus la dosar.

Aceasta a depus la dosarul cauzei, pentru prima oară în apel, certificatul de moştenitor nr. 41/18 mai 2022, emis de notarul public O., în urma decesului lui A., persoana care a iniţiat acest proces. Din acel certificat rezultă că E. este moştenitoarea aceluia, "în calitate de soră şi unică moştenitoare, căreia îi revine întreaga masă succesorală".

Or, în masa succesorală înscrisă în acest certificat de moştenitor nu este menţionat imobilul din str. x, imobil care face obiectul prezentului dosar şi a cărei revendicare este făcută în bază unor hotărâri judecătoreşti care datează din anii 2001 şi 2019, hotărâri pe care partea potrivnică le consideră ca fiind titlul ei de proprietate.

Este posibil ca masa succesorală este doar cea menţionată în certificatul de moştenitor, dat fiind faptul că probabil relaţiile dintre defunct şi sora sa nu erau dintre cele mai bune, o dovadă în acest sens fiind faptul că acţiunea introductivă din acest dosar a fost iniţiată numai de defunctul A., cu ignorarea surorii sale.

Se mai arată că nu are nici o informaţie dacă nu cumva defunctul a înstrăinat înainte de deces cota care i-ar fi revenit din imobilul în discuţie către o terţă persoană.

În opinia pârâtei, este posibil ca notarul instrumentator al certificatului de moştenitor sa fi refuzat să înscrie acel bun în masa succesorală în raport de conţinutul hotărârilor judecătoreşti (prezentate probabil aceluia) şi care au fost considerate de notar ca insuficiente pentru a face dovada dreptului exclusiv de proprietate al defunctului A., în condiţiile în care în dosarul nr. x/1999 în care au fost pronunţate sentinţa civila nr. 499/24.01.2001 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi decizia civilă nr. 1748A/06.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apăreau mai mulţi beneficiari ai hotărârilor sus arătate.

Astfel, aşa cum se poate observa, sentinţa civilă nr. 499/24.01.2001 a Judecătoriei Sectorul. 5, invocată ca titlu de proprietate de către reclamantul iniţial, defunctul A., este pronunţată într-un dosar în care reclamant a fost şi fratele defunctului, numitul P., respectiv F., domiciliat tot în Mun. Bucureşti, însă F. nu mai apare în decizia civilă nr. 1784A pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 06.06.2019, ataşată de altfel la dosar de către reclamantul iniţial al cererii introductive, dar această situaţie nu înseamnă că F. nu a invocat, iniţial, calitatea de coproprietar al imobilului sau că şi-a pierdut această calitate.

În condiţiile în care certificatul de moştenitor nu cuprinde nicio referire la imobilul din Bucureşti, str. x, reclamanta-pârâtă nu poate invoca nicio calitate în legătură cu acel imobil, astfel încât E. nu are calitate procesuală activă în acest dosar, cu consecinţa admiterii recursului şi respingerea acţiunii introductive de instanţă, ca fiind promovată de o persoană care nu are calitate procesuală activă.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă E. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat, de asemenea, întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei şi în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă şi recurenta-pârâtă au depus, fiecare, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părţii adverse şi admiterea recursului său.

La termenul de judecată din 31 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de către reclamantă, pentru considerentele reţinute în acea încheiere, rămânând în pronunţare asupra ambelor recursuri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, iar recursul reclamantei este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul pârâtei S.C. B. S.R.L..

Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs în analiză, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca examinarea criticilor de nelegalitate în calea de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurenta-pârâtă a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Printr-o primă critică recurenta-pârâtă susţine că sentinţa civilă nr. 499/24.01.2001 nu îi este opozabilă, pretinzând totodată că a făcut dovada contrară acesteia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.112005 la BNP J..

Cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la nesocotirea efectelor hotărârilor judecătoreşti, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se verifică în cauză.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 499/24.01.2001 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/1999, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1784/06.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2001, ca o consecinţă a comparării titlurilor de proprietate opuse de părţile din acel dosar şi urmare a constatării preferabilităţii titlului reclamanţilor, a fost admisă cererea formulată de reclamanţii P. şi F. în contradictoriu cu S.C. L.(devenită ulterior S.C. L.) şi a fost obligată pârâta S.C. L. S.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 542,66 mp şi construcţia ridicată pe acesta. În apelul ce a format obiectul dosarului nr. x/2001 al Tribunalului Bucureşti, faţă de decesul reclamanţilor pe parcursul litigiului, calitatea procesuală activă a fost transmisă către A. şi E..

Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea, însă, face dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Aşadar, faţă de terţi, hotărârea judecătorească este opozabilă ca un fapt juridic în sens restrâns, având puterea unui mijloc de probă. Este ceea ce rezultă din art. 435 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară. Aşadar, terţului nu i se poate opune hotărârea cu valoare de adevăr indiscutabil, deci cu valoarea autorităţii lucrului judecat. Pe de altă parte, terţul nu poate face abstracţie de hotărâre rezumându-se a invoca doar faptul că nu a participat la procesul respectiv. În măsura în care vrea să înlăture opozabilitatea respectivei hotărâri, terţul va trebui să facă dovada contrară.

În cazul de faţă, din perspectiva analizată, recurenta-pârâtă susţine că întrucât a dobândit bunul în baza contractului de vânzare cumpărare menţionat în precedent, a făcut dovada contrară celor statuate prin sentinţa civilă nr. 499/24.01 2001, astfel încât această hotărâre nu îi mai este opozabilă.

După cum mai sus s-a anticipat, pentru a înlătura opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti este necesar ca terţul neparticipant la procedura judiciară în care s-a pronunţat respectiva hotărâre să facă dovada contrară celor statuate prin hotărâre. În cazul de faţă, s-ar fi impus ca recurenta să facă dovada faptului că cele statuate prin sentinţa civilă nr. 499/24.01 2001 referitoare la existenţa titlului autorilor reclamantei şi preferabilitatea acestui titlu în raport cu cel opus de autoarea recurentei(SC L., devenită ulterior S.C. L.)nu sunt reale.

Or, invocând faptul că deţine un titlu de proprietate cu privire la imobilul în discuţie, recurenta nu a făcut o dovadă contrară celor statuate prin hotărârea judecătorească de referinţă, ci a probat doar faptul că la rândul său deţine bunul în temeiul unui titlu de proprietate, caz în care se impunea ca instanţele de fond să procedeze la compararea titlurilor părţilor, astfel cum de altfel, au şi procedat.

Prin urmare, motivul de recurs analizat apare ca nefondat şi va fi respins pe cale de consecinţă.

Prin intermediul unei alte critici, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurenta a pretins nelegalitatea deciziei atacate susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a ignorat faptul că reclamanţii nu au înscris în cartea funciară vreun drept în legătură cu imobilele revendicate, în vreme ce aceasta şi-a înscris dreptul dobândit în baza contractului în evidenţele funciare, în opinia recurentei fiind nesocotite dispoziţiile art. 565 C. civ..,

Deşi corect încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile recurentei se vădesc a fi nefondate pentru motivele ce succed.

Astfel, potrivit art. 565 din C. civ. "În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară."

Mijloacele de probă cu care reclamantul din acţiunea în revendicare poate face dovada afirmaţiilor sale diferă în funcţie de elementul care trebuie dovedit.

Pe de altă parte, într-adevăr, în accepţiunea C. civ., aceste mijloace se deosebesc după cum imobilul revendicat este sau nu înscris în cartea funciară, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, art. 565 din C. civ. prevăzând imperativ că dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Fundamentul acestei dispoziţii se găseşte în art. 885 alin. (1) din C. civ. care instituie regula dobândirii drepturilor reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară, atât între părţi cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, iar din coroborarea acestor din urmă prevederi legale cu acelea ale art. 565 din C. civ. rezultă că actul sau faptul care a servit la dobândirea dreptului de proprietate nu poate face dovada acestui drept pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, ci are doar menirea de a justifica înscrierea în cartea funciară.

Însă, art. 565 din C. civ. invocat de recurentă nu este aplicabil cauzei în sensul pretins de recurentă, în considerarea celor ce succed.

Astfel, potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "(1) Dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi."

Or, deşi invocă incidenţa art. 565 C. civ., căruia i se aplică prorogarea reglementată de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, recurenta nu evidenţiază îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest din urmă temei legal vizând finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială pe teritoriul căreia este situat imobilul, în speţă Municipiul Bucureşti, pentru a justifica operabilitatea în cazul său a dispoziţiilor relevate din C. civ. vizând dovada dreptului de proprietate.

Prin urmare, faţă de această constatare, Înalta Curte reţine că fiind în analiză o acţiune în revendicare în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiţi, dată fiind inaplicabilitatea principiilor publicităţii imobiliare reglementate de C. civ., incidente devin regulile de drept comun din materia acţiunii în revendicare, care dau preferinţă dreptului celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este mai bine caracterizat, considerente pentru care motivul de recurs analizat apare ca nefondat şi va fi respins ca atare.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 563 alin. (3) C. civ. potrivit căruia "Dreptul de proprietate dobândit, cu bună credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut." susţinând că sentinţa de care se prevalează reclamanta a fost obţinută cu rea-credinţă.

Analizând criticile efective invocate de recurentă în susţinerea acestui motiv de recurs, astfel cum au fost acestea sintetizate la pct. 4 ii) de mai sus, pe de o parte, Înalta Curte constată că ele pun în discuţie temeinicia deciziei recurate, partea deducând judecăţii împrejurări de fapt legate de atitudinea subiectivă a reclamantei cu ocazia judecării apelului finalizat prin decizia civilă nr. 1784/06.06.2019 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2001 şi solicitând instanţei să reanalizeze probele administrate, cu efectul modificării, astfel, a situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel.

Or, astfel cum s-a expus anterior, instanţa de recurs efectuează un control exclusiv de legalitate, fiind ţinută de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, sens în care aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Pe de altă parte, în susţinerea criticii în analiză se solicită instanţei de recurs să evalueze legalitatea procedurii desfăşurate în dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Bucureşti. Însă, acest lucru nu este admisibil în cadrul procesual al cauzei de faţă, instanţele nefiind învestite cu o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate în acel dosar, iar reformarea unei hotărâri nu este posibilă decât prin intermediul căilor de atac exercitate în condiţii legale împotriva acesteia.

Prin urmare, raportat la cele anterior reţinute se constată că această critică nu este întemeiată.

Nici susţinerile recurentei prin care se afirmă că sentinţa civilă invocată de reclamantă nu are caracter definitiv nu pot fi primite.

În acest sens, se constată că, faţă de prevederile art. 24, art. 25 şi art. 27 din C. proc. civ., atât procesul, cât şi hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/1999 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi nr. 748/3/2001 al Tribunalului Bucureşti, sunt suspuse dispoziţiilor vechiul C. proc. civ. de la 1865.

Cazurile şi condiţiile în care hotărârile judecătoreşti pronunţate sub incidenţa C. proc. civ. de la 1865 rămân definitive, respectiv irevocabile, sunt prevăzute de art. 377 din acest act normativ. Astfel, sentinţa civilă nr. 499/24.01 2001, a dobândit caracter definitiv pe temeiul art. 377 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865, ca urmare a respingerii apelului declarat împotriva acesteia, şi caracter irevocabil, în baza art. 377 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, întrucât decizia pronunţată în apel nu a fost recurată.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine o altă critică de nelegalitate cu privire la decizia instanţei de apel afirmând că aceasta este greşită din perspectiva reţinerii exercitării unei posesii de rea credinţă cu privire la imobilele care fac obiectul revendicării, pretinzând astfel că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 14 alin. (2) C. civ. care reglementează prezumţia de bună credinţă

Într-adevăr, în concepţia C. civ., în concordanţă cu normele constituţionale (art. 57 din Constituţia României), întregul edificiu al exercitării drepturilor civile şi executării obligaţiilor civile se fondează pe principiul fundamental al bunei-credinţe. C. civ. legiferează, generic, în art. 14 alin. (1) conceptul exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri, principiul bunei credinţe fiind consacrat legal, prin dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. civ., sub forma unei prezumţii legale relative, care poate fi răsturnată prin orice mijloace de probă, inclusiv prin prezumţii simple. Totodată, C. civ. face numeroase aplicaţii particulare a criteriului bunei-credinţe.

Pe de altă parte, la data intrării recurentei în posesia imobilelor revendicate, urmare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.112005 la BNP J. în vigoare era C. civ. de la 1864.

Deşi în C. civ. de la 1864 nu exista un text (în partea introductivă) care să consacre noţiunea şi prezumţia bunei-credinţe, similar reglementării cuprinse în art. 14 din C. civ. actual, cu toate acestea vechiul C. civ. reglementa numeroase aplicaţii particulare ale principiului exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor cu bună-credinţă, existenţa principiului fiind recunoscută atât doctrinar, cât şi jurisprudenţial.

Astfel, potrivit art. 486 şi art. 487 din C. civ. 1864 "Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute. El încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute." Totodată, conform art. 1898 din acelaşi act normativ "Buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca buna-credinţă să fi existat în momentul câştigării imobilului.", iar potrivit art. 1899 alin. (2) din C. civ. 1864 "Buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă."

Susţinând aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor legii civile vizând prezumţia bunei credinţe, sub un prim aspect, recurenta pretinde că, raportat la elementele factuale avute în vedere de către instanţa de apel, concluzia acesteia este eronată atunci când reţine că recurenta este posesoare de rea-credinţă.

Buna credinţă reprezintă convingerea posesorului că este proprietarul bunului dobândit printr-un act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu îi sunt cunoscute şi pe care nici nu ar trebui să le cunoască. Posesorul este de rea-credinţă în măsura în care cunoaşte viciile titlului translativ de proprietate, ştiind că acesta este afectat de o cauză de nevalabilitate.

Situaţiile cele mai frecvente de viciere a titlului translativ de proprietate au în vedere lipsa calităţii de proprietar a celui care transferă dreptul, bunul dobândindu-se de la un non dominus.

Astfel, sub aspectul relei credinţe, instanţa de apel a reţinut că "atât intervenienta, cât şi pârâta cunoşteau sau trebuiau să cunoască situaţia juridică a bunului în litigiu şi faptul că o instanţă judecătorească a hotărât că titlurile lor nu sunt preferabile faţă de cele ale autorilor intimatei-reclamante."

Această concluzie a instanţei de apel se fundamentează pe constatările acesteia cuprinse în considerentele aceleiaşi decizii în care se reţine că "Societăţile care au stăpânit bunul revendicat i-au avut ca asociaţi sau administratori pe numiţii Q., D., Q. şi R..(…) întreprinderile erau formate şi conduse de K., (…), iar persoanele implicate cunoşteau pe deplin despre existenţa s.civ. nr. 499/24.01.2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin care instanţa a admis acţiunea în revendicare şi a obligat pe numita L. să lase autorilor intimatei-reclamante E., în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. x. (…) Ca atare, voinţa numiţilor Tudorache a reprezentat voinţa societară a persoanelor juridice care au stăpânit imobilul revendicat, iar prezenţa lor printre asociaţi sau în cadrul organelor executive atrage după sine şi opozabilitatea s.civ. nr. 499/24.01.2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, deoarece persoanele fizice care au constituit societăţile şi care le asigură conducerea cunoşteau despre situaţia litigioasă a imobilului şi despre existenţa hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de revendicare."

Înalta curte constată că, întemeindu-se pe aceste elemente factuale, stabilite în procesul de reevaluare a probatoriului, apare deplin legal raţionamentul deductiv al instanţei de apel, care a reţinut exercitarea cu rea credinţă a posesiei asupra imobilelor revendicate.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, concluzia că a fost răsturnată prezumţia bunei credinţe este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente la faptele juridice stabilite în devoluarea fondului.

Sub un alt aspect, se constată că prin cererea de recurs se afirmă existenţa altor elemente de fapt decât cele avute în vedere de curtea de apel care, în opinia recurentei, dovedesc posesia de buna credinţă a acesteia(ori a autorilor săi) asupra bunurilor revendicate precum: dobândirea de către S.C. L. a bunului în urma unei licitaţii publice; divizarea S.C. L. S.A. a avut la bază raţiuni de natură comercială şi funcţională; divizarea a avut ca scop separarea activităţilor comerciale; vânzarea imobilelor către recurentă a fost necesară pentru că la adresa unde erau situate acestea îşi desfăşura activitate unul dintre punctele de lucru ale societăţii; divizarea a avut o procedură de publicitate explicită; toate imobilele aflate în proprietatea S.C. L. S.A. s-au transferat către S.C. H. S.R.L.; toate transferurile dreptului de proprietate, au fost realizate cu înscrierea acestora în Cartea Funciară; din data de 14 iunie 2001 până la 06.06.2019, dosarul pentru revendicarea imobilului de la S.C. L. S.A., aflat în faza procesuală a apelului, a fost suspendat la cererea intimaţilor-reclamanţi-pârâţi, care au stat în pasivitate şi nu au făcut niciun demers legat de monitorizarea situaţiei acestui imobil.

Referitor la aceste susţineri, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin soluţionarea recursului, se examinează, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent. Ca atare, instanţa de recurs nu poate exercita atribuţii ce dau conţinut competenţei materiale funcţionale a instanţelor de fond (respectiv prima instanţă şi instanţa de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei şi nici nu se poate schimba situaţia de fapt a pricinii, aşa cum se pretinde prin alegaţiile recurentei evidenţiate în precedent.

Prin urmare, întrucât situaţia de fapt este stabilită în mod suveran de instanţele de fond, fiind sustrasă cenzurii instanţei de recurs, care nu realizează un control al temeiniciei hotărârii, ci doar unul de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Printr-un ultim motiv de recurs, încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă pretinde că reclamanta E. nu justifică în cauză calitate procesuală activă în raport de certificatul de moştenitor depus la dosar din care rezultă că în masa succesorală înscrisă în acest certificat de moştenitor nu este menţionat imobilul din str. x, Bucureşti.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 36 C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Calitatea procesuală se determină, aşadar, în raport cu litigiul dedus judecăţii, presupunând existenţa identităţii între persoana reclamantului, titulară a dreptului în raportul juridic (calitate procesuală activă) şi între cea a pârâtului, care este persoana obligată în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Examinarea criticilor presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu recurenta S.C. B..

În acest sens, Înalta Curte reţine că litigiul pendinte are ca obiect principal o acţiune în revendicare, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 563 C. civ. obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din două construcţii şi teren în suprafaţă de 544 mp, imobil înscris în cartea funciară nr. x Bucureşti, precum şi rectificarea cărţii funciare nr. x, în sensul radierii din cartea funciară a pârâtei S.C. B. S.R.L. şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantului.

Totodată, se reţine că pârâta a formulat cererea reconvenţională prin care a solicitat ca, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să se dispună obligarea reclamatului la plata către B. S.R.L. a sumei de 150.000 euro reprezentând sporul de valoare la imobilului revendicat adus prin îmbunătăţirile făcute imobilului de către autorii săi; plata dobânzii legale calculate până la achitarea integrală a sumei stabilite prin admiterea primului capăt de cerere al reconvenţionalei; stabilirea în favoarea pârâtei-reclamante, B. S.R.L., a unui drept de retenţie asupra imobilului revendicat până la achitarea integrală a sumei mai sus solicitate.

Ulterior sesizării instanţelor, la solicitarea pârâtei B. S.R.L., la termenul din 26.02.2021 prima instanţă a dispus introducerea în cauză în calitatea de intervenientă forţată a doamnei E. având în vedere calitatea sa de coproprietar, alături de reclamantul A., cu privire la imobilul din str. x.

De asemenea, prin cererea depusă la 08.03.2021, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a precizat cadrul procesual pasiv al cererii reconvenţionale în sensul că, justificat de aceleaşi considerente arătate mai sus, alături de reclamantul-pârât A. a înţeles să cheme în judecată şi pe E..

La termenul din 29.04.2021, faţă de decesul reclamantului-pârât, A., prima instanţă a constatat transmisă calitatea procesuală a acestuia către E. (intervenientă forţată în cererea principală şi pârâtă în cererea reconvenţională). În apel dovada calităţii de unică succesoare pentru E. după defunctul A. s-a făcut cu certificatul de moştenitor nr. x/18.05.2022 emis de BNP O..

Faţă de constatările anterioare, Înalta Curte reţine că reclamanta E., justifică în cauză legitimare procesuală activă dintr-o dublă perspectivă. Astfel, aceasta a dobândit calitatea de reclamantă în temeiul art. 643 alin. (3) C. civ., în baza faptului că era coproprietară a bunurilor revendicate, urmare cererii pârâtei recurente de introducere forţată a sa în cauză. Pe de altă parte, ca o consecinţă a decesului celuilalt reclamant pe parcursul judecăţii la prima instanţă, doamnei E. i s-a transmis în baza legii şi calitatea procesuală a acestuia, fiind fără relevanţă juridică din perspectiva analizată faptul că în certificatul de moştenitor emis după defunctul A. nu sunt menţionate în masa succesorală şi bunurile care fac obiectul revendicării în cauza de faţă. Aceasta întrucât calitatea de moştenitor presupune dobândirea ori continuarea de către moştenitor şi a dreptului la acţiune care a aparţinut defunctului.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nici unul dintre motivele de recurs invocate în cauză de pârâta recurentă nu sunt întemeiate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat de B. S.R.L., reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală din perspectiva criticilor invocate de această recurentă şi analizate de instanţa de recurs.

II.2. Recursul reclamantei E..

Printr-o primă critică, recurenta susţine nelegalitatea deciziei contestate sub aspectul greşitei admiteri a apelului pârâtei B. S.R.L declarat împotriva încheierii din 25.11.2021 relativ la soluţia dată de prima instanţă cererii de intervenţie principală formulată de S.C. H. S.R.L..

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că pârâta-reclamantă B. S.R.L putea invoca prin motivele de apel drepturile sale proprii, încălcate prin pronunţarea hotărârii apelate, iar aspectele ce vizau cererea intervenientului în interes propriu erau la latitudinea acestuia, în sensul că numai acesta putea decide dacă formulează sau nu apel cu privire la soluţia pronunţată de către prima instanţă referitoare la cererea sa de intervenţie în nume propriu.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 5 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la calitatea procesuală şi interesul S.C. B. S.R.L. de a ataca cu apel încheierea din 25.11.2021 sub aspectul soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie principale formulată de terţul S.C. H. S.R.L., acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, nu se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea normelor de procedură care reglementează subiectele căilor de atac şi condiţiile necesare pentru a justifica legitimare procesuală activă în calea de atac.

Astfel, potrivit art. 458 C. proc. civ. "căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane."

Din textul legal anterior menţionat rezultă că regula generală este aceea că hotărârea se atacă doar de către părţile litigante.

Pe de altă parte, în toate cazurile, exercitarea căii de atac este subordonată condiţiei interesului, după cum rezultă deopotrivă din art. 33 şi art. 458, ambele din C. proc. civ., ceea ce înseamnă că partea care atacă hotărârea a căzut, în tot sau în parte, în pretenţii sau i s-a respins o manifestare procedurală, iar scopul demersului său procesual - care configurează interesul urmărit - constă în înlăturarea, în tot sau în parte, a respectivei căderi în pretenţii ori recunoaşterea sau încuviinţarea manifestării procedurale.

Or, în cauza de faţă se reţine că prin încheierea din 25.11.2021 prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală formulată de terţul S.C. H. S.R.L., astfel încât calitate procesuală activă şi interes pentru a ataca această încheiere justifica, într-adevăr, doar terţul a cărui cerere a fost respinsă.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat şi analizat, potrivit căruia casarea se poate dispune când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte reţine că formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este extinsă, textul nedistingând în funcţie de sursa încălcării şi fiind fără relevanţă dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau necondiţionată, sau care privesc atât condiţiile extrinseci, cât şi pe cele intrinseci ale actului de procedură.

Astfel, textul acoperă atât cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze realitatea acestei vătămări, cât şi cazurile în care nulitatea este condiţionată de existenţa unei vătămări, caz în care partea care invocă nulitatea este obligată să facă dovada vătămării.

Dispoziţiile art. 175 C. proc. civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrarie.

În cauza de faţă se remarcă faptul că prin dispoziţiile art. 458 şi art. 33, ambele din C. proc. civ. nu se statuează expres că neîndeplinirea condiţiei interesului în exercitarea acţiunii civile, în oricare dintre formele sale, este sancţionată cu nulitatea, astfel încât, în considerarea dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ., vătămarea nu este prezumată fiind necesară dovedirea acesteia, probă ce incumbă părţii care invocă nulitatea şi care are un interes procesual în aplicarea acestei sancţiuni.

Or, în cauza dedusă judecăţii, deşi curtea de apel a procedat la judecata apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 25.11.2021, fără a cerceta calitatea şi interesul acesteia de a contesta această încheiere, Înalta Curte constată că acelaşi act de procedură(încheierea din 25.11.2021) a fost apelat şi de terţul cu privire la care chiar recurenta afirmă că justifică atât legitimare procesuală activă, cât şi interes, şi care îndeplinea toate condiţiile legale pentru a exercita calea de atac împotriva acestei încheieri, pentru motive similare celor afirmate de pârâtă.

Văzând şi faptul că este vorba despre o nulitate virtuală, caz în care devin incidente prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. şi în care vătămarea nu numai că nu este prezumată, dar, în contextul specific al cauzei, nici nu este evidentă, Înalta Curte consideră că sancţiunea desfiinţării actului de procedură lovit de nulitate nu se impune întrucât recurenta nu a justificat prejudiciul procesual suferit prin pronunţarea, cu neobservarea formelor legale evidenţiate în precedent, de către curtea de apel a deciziei recurate, motivul de recurs analizat apărând astfel ca nefondat.

Printr-un alt motiv de recurs se susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul soluţiei date apelului formulat de pârâta S.C. B. S.R.L împotriva încheierii din 11.06.2021 relativ la cele dispuse de prima instanţă cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei în formularea cererii reconvenţionale.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că prin cererea reconvenţională formulată pârâta-reclamantă B. S.R.L a solicitat doar îmbunătăţirile aduse de autoarea sa, precizând cuantumul acestora şi achitând taxa judiciară de timbru potrivit pretenţiilor sale.

Se mai arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1673 alin. (2) şi art. 566 alin. (3) şi (4) C. civ. întrucât acestea nu sunt incidente, aplicabilitate având prevederile vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului prin care pârâta a dobândit bunurile revendicate, în cuprinsul căruia nu existau dispoziţii similare. Totodată, se susţine că pretenţiile pârâtei-reclamante nu sunt admisibile, aceasta fiind doar un cumpărător, ocrotit de lege prin dispoziţiile art. 1337 C. civ. 1864, neputând susţine recuperarea unor cheltuieli efectuate pentru lucrări pe care nu le-a făcut personal, arătându-se că potrivit acestor dispoziţii legale, cumpărătorul se poate îndrepta împotriva vânzătorului, care prin contractul de vânzare-cumpărare a garantat cumpărătorul împotriva oricăror evicţiuni din fapte personale sau din partea unui terţ.

Aspectele semnalate de recurentă vizează atât nereguli de ordin procedural, cu referire la calitatea procesuală activă a S.C. B. S.R.L. de a formula acţiunea pentru plata sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile efectuate de autorii săi, cât şi modul de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale de drept substanţial din C. civ. incident cu consecinţe asupra calităţii procesuale active a pârâtei în formularea cererii reconvenţionale, astfel încât acestea vor fi examinate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., a căror incidenţă, se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 36 C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Calitatea procesuală este determinată, aşadar, de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanţial concret dedus judecăţii.

Examinarea criticilor de referinţă presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei cererii reconvenţionale formulată pârâta S.C. B..

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin cererea reconvenţională formulată pârâta-reclamantă B. S.R.L a solicitat, cu caracter principal, obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 150.000 euro reprezentând sporul de valoare la imobilul revendicat adus prin îmbunătăţirile făcute acestuia de către autorii săi, iar cu caracter accesoriu, plata dobânzii legale calculate până la achitarea integrală a sumei stabilite prin admiterea primului capăt de cerere al reconvenţionalei, precum şi stabilirea în favoarea pârâtei-reclamante, B. S.R.L., a unui drept de retenţie asupra imobilului revendicat până la achitarea integrală a sumei mai sus solicitate. Cererea a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei.

O primă problemă care se impune a fi clarificată în cauză pentru a se stabili dacă pârâta justifică legitimare procesuală activă în promovarea cererii reconvenţionale constă în determinarea legii substanţiale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii prin intermediul cererii reconvenţionale.

Sub un prim aspect, se constată că instanţa de apel a calificat obligaţia la a cărei executare se solicită a fi obligată reclamanta pârâtă ca intrând în "conţinutul raportului juridic ce se stabileşte între proprietarul-reclamant şi posesorul-pârât" reţinând că "odată admisă acţiunea în revendicare, posesorul este îndrituit să i se restituie cheltuielile necesare şi utile efectuate cu bunul." Altfel spus, instanţa de apel a stabilit că raportul juridic dintre părţile cererii reconvenţionale este guvernat de efectele acţiunii în revendicare.

Se mai constată că prin cererea reconvenţională pârâta reclamantă pretinde că îmbunătăţirile care au sporit valoarea bunurilor revendicate au fost efectuate de autorii săi, aşadar anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.12.2004 de BNP J. prin care aceasta a dobândit imobilele.

Faţă de acest context factual, Înalta Curte consideră că suntem în prezenţa unor efecte produse sub incidenţa legii civile noi (sporul de valoare a cărui restituire se cere) urmare unei situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a C. civ..(îmbunătăţirile efectuate asupra imobilelor), derivate din raporturile de proprietate, situaţie juridică ce subzistă după intrarea în vigoare a C. civ., astfel încât aplicabile raportului juridic dedus judecăţii prin cererea reconvenţională sunt dispoziţiile noului C. civ. intrat în vigoare la data de 01.10.2010, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 6 alin. (6) din C. civ. şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Acestea fiind stabilite, se reţine că efectele pe care admiterea acţiunii în revendicare le produce cu privire la raporturile juridice dintre "adevăratul proprietar" şi "posesorul neproprietar" sunt reglementate, de principiu, prin dispoziţiile art. 566 din C. civ.

Astfel, potrivit art. 566 alin. (3), alin. (4), alin. (8) şi alin. (9) din C. civ. "(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut. (4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.(…) (8) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează. (9) Dispoziţiile alin. (3), (4) şi (8) se aplică numai în acele situaţii în care cheltuielile nu se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale."

Din dispoziţiile legale anterior enunţate rezultă că proprietarul poate fi obligat să restituie posesorului de la care a revendicat bunul doar cheltuielile necesare şi/sau utile pe care acesta din urmă le-a făcut direct cu bunul.

Pe de altă parte, potrivit art. 581 şi următoarele din C. civ., în cazul accesiunii imobiliare artificiale raportul juridic obligaţional se leagă între proprietarul bunului şi autorul lucrărilor.

Prin urmare, dintr-o primă perspectivă se constată că nici unul dintre temeiurile juridice incidente nu reglementează dreptul "posesorului neproprietar" de a pretinde de la "adevăratul proprietar" cheltuielile necesare şi/sau utile făcute cu bunul de acela/aceia care a/au deţinut bunul anterior posesorului lipsit de bun prin admiterea acţiunii în revendicare.

În ce priveşte critica vizând inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1673 alin. (2) C. civ., contrar susţinerilor recurentei, se constată că nici curtea de apel nu a reţinut incidenţa acestor dispoziţii legale.

Cu toate acestea, instanţa de prim control judiciar a stabilit că "soluţia era aceeaşi şi sub imperiul C. civ. din 1864, aplicabil în speţă sub acest aspect, în temeiul art. 6 alin. (2) din C. civ. Astfel, dreptul posesorului de a obţine din partea proprietarului cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunul reprezintă un accesoriu ce se transmite prin contract odată cu stăpânirea materială a bunului, deoarece accesorium sequitur principale. Prin urmare, vânzătorul care a adus îmbunătăţiri bunului transmite cumpărătorului, odată cu posesia şi în schimbul preţului, creanţa accesorie şi sub condiţie ca, în cazul în care acesta este evins, să poată obţine de partea "adevăratului proprietar" restituirea cheltuielilor necesare şi utile."

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt greşite în considerarea celor ce succed.

Astfel, potrivit art. 1325 C. civ. 1864(aplicabil contractului dintre S.C. H. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., în raport de data încheierii acestuia) "Obligaţia de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale şi tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu."

Cu privire la interpretarea acestui text legal, doctrina şi jurisprudenţa au distins între accesoriile materiale şi accesoriile juridice care au aparţinut vânzătorului, poartă asupra lucrului vândut şi se transmit odată cu acesta.

Distincţia este importantă, mai ales sub aspectul transmiterii accesoriilor. Astfel, în timp ce accesoriile materiale(cum sunt de exemplu bunurile imobile prin destinaţie) sunt legate intrinsec de obligaţia de predare materială a bunului, transmiterea accesoriilor juridice (drepturile şi acţiunile) reprezintă un efect automat, imaterial al transmiterii proprietăţii de la vânzător la cumpărător şi nu fac obiectul unei predări în sens material.

Însă, în sensul temeiului legal în analiză, drepturile şi acţiunile care se transmit cumpărătorului odată cu dreptul de proprietate asupra bunului nu pot fi decât drepturi reale ori acţiuni reale în legătură cu bunul, nu şi drepturi de creanţă sau acţiuni personale pentru valorificarea acestora.

Prin urmare, acţiunea personală a vânzătorului S.C. H.(dobândită odată cu imobilele în cauză urmare divizării S.C. L.) vizând obligarea reclamantei pârâte la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor care au fost făcute asupra imobilelor revendicate nu poate trece la un succesor cu titlu particular, precum e cumpărătorul S.C. B. S.R.L., asupra căruia nu se transmit decât drepturile reale asupra bunului şi, prin urmare, numai acţiunile reale.

Aşadar, acţiunea în discuţie, nefiind transmisă asupra cumpărătorului imobilului, ea poate să fie exercitată de vânzătoare, de succesorii săi(cum sunt cei universali sau cu titlu universal) ori de creditorii săi(prin intermediul acţiunii oblice), după caz, pârâta nejustificând calitate procesuală activă în cauză sub aspectul analizat.

Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că motivul de recurs analizat este fondat şi va fi admis.

În ce privesc susţinerile recurentei reclamante cu referire la raporturile juridice dintre vânzătoare şi cumpărătoare, respectiv garanţia contra evicţiunii care s-ar putea activa de către cumpărătoare urmare evingerii sale prin admiterea acţiunii în revendicare, deşi acestea sunt guvernate, într-adevăr, de dispoziţiile C. civ. de la 1864 în raport de data încheierii contractului de vânzare cumpărare, acestea nu pot constitui element de analiză pentru instanţa de recurs întrucât nu fac obiectul cauzei de faţă.

Printr-un alt motiv de recurs se susţine că decizia curţii de apel este nelegală sub aspectul soluţiei date apelului exercitat de terţul S.C. H. S.R.L. împotriva încheierii din 25.11.2021 arătându-se că în mod greşit instanţa de apel a considerat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 61 alin. (2) C. proc. civ. sub aspectul existenţei unei strânse legături între dreptul pretins de intervenientă prin cererea de intervenţie principală formulată şi dreptul dedus judecăţii prin cererea introductivă de instanţă.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste critici în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la condiţiile necesare pentru admisibilitatea cererii de intervenţie voluntară principală, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză după cum sa va arăta în cele ce urmează.

Astfel, prin cererea de intervenţie voluntară principală formulată S.C. H. S.R.L. a solicitat, cu caracter central, obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 110.000 euro reprezentând sporul de valoare la imobilul revendicat adus prin îmbunătăţirile făcute acestuia de către autoarea sa(SC L.), iar cu caracter accesoriu, plata dobânzii legale calculate până la achitarea integrală a sumei stabilite prin admiterea primului capăt de cerere al reconvenţionalei, precum şi stabilirea în favoarea intervenientei a unui drept de retenţie asupra imobilului revendicat până la achitarea integrală a sumei mai sus solicitate. Cererea a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin încheierea din 25.11.2021 prima instanţă a respins cererea de intervenţie anterior menţionată ca inadmisibilă reţinând în acest sens că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 61 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu există o strânsă legătură între dreptul dedus judecăţii şi cel care face obiectul cererii de intervenţie, iar intervenienta nu solicită în tot sau în parte dreptul dedus judecăţii.

Analizând apelul declarat de terţul intervenient împotriva încheierii precizate anterior, contrar celor statuate de tribunal, curtea de apel a reţinut că în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art. 61 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., astfel încât prima instanţa ar fi trebuit să admită în principiu cererea de intervenţie voluntară principală şi să soluţioneze, în cadrul aceluiaşi proces, toate pretenţiile părţilor litigante ce decurg din prezenta acţiune.

Potrivit art. 61 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. "(1)Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta."

Se constată, aşadar, că, pe lângă cerinţa justificării unui interes, care este una dintre condiţiile obligatorii ale oricărei cereri formulate în justiţie, potrivit art. 32 şi art. 33, ambele din C. proc. civ., textul legal anterior enunţat condiţionează admisibilitatea cererii de intervenţie voluntară principală de necesitatea ca terţul să pretindă "pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii" (acelaşi drept) sau un "drept strâns legat de acesta".

Intervenţia voluntară principală sau în interes propriu presupune, prin urmare, potrivit art. 61 alin. (2) C. proc. civ., posibilitatea intervenirii într-un proces început între alţii a unui terţ, dacă cererea sa se află într-o legătură de conexiune cu litigiul primordial şi dacă intervenientul invocă prin acest demers un drept propriu, distinct de cel valorificat între părţile procesului originar.

Invocarea de către intervenient a unui drept propriu necesită identificarea sa, determinarea concretă a pretenţiei judiciare pe care intervenientul o afirmă în contradictoriu cu părţile procesului în care intervine, în scopul de a obţine acel drept, adică de a-l valorifica în acel proces.

Dreptul valorificat trebuie să aparţină terţului intervenient, să producă consecinţe în patrimoniul acestuia, intervenţia principală neputând fi limitată la a obţine un folos pentru una dintre părţile litigiului. Aceasta deosebeşte, de principiu, intervenţia principală de cea accesorie, aceasta din urmă caracterizând demersul terţului în scop conservator şi care, sprijinind apărarea uneia dintre părţi, conservă un drept pe care nu îl valorifică în mod direct în procesul în care intervine.

În consecinţă, sancţiunea inadmisibilităţii cererii de intervenţie principală poate deriva exclusiv, fie din lipsa justificării interesului, fie din lipsa legăturii necesare între cele două drepturi pretinse, respectiv dreptul dedus judecăţii în cererea principală(sau reconvenţională) şi dreptul pretins de terţul ce tinde să intervină.

Fiind o chestiune de fapt, legătura de conexiune rămâne, de principiu, în statuarea instanţelor de fond învestite.

Cu toate acestea, instanţa de recurs poate aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite. Din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că circumstanţele factuale concrete reţinute de instanţa de apel îi fundamentează îndestulător concluzia, anume aceea că între dreptul pretins de intervenientă(sporul de valoare la imobilul revendicat adus prin îmbunătăţirile făcute acestuia de către autoarea sa S.C. L.) şi dreptul dedus judecăţii(revendicarea imobilului la care s-au efectuat îmbunătăţirile care i-au sporit valoarea) există o suficientă legătură care să justifice rezolvarea împreună a acestora.

În sensul acestei concluzii, instanţa de apel a reţinut că prin cererea formulată intervenienta "afirmă unul dintre efectele admiterii acţiunii în revendicare stipulate în art. 566 alin. (3) şi (4) din C. civ.."

Întemeindu-se pe aceste elemente factuale, stabilite în procesul de reevaluare a probatoriului, apare deplin legal raţionamentul deductiv al instanţei de apel, care a reţinut existenţa legăturii necesare între dreptul dedus judecăţii prin cererea introductivă de instanţă şi cel pretins prin cererea de intervenţie voluntară principală.

Pe de altă parte, se constată că prin cererea reconvenţională pârâta a solicita obligarea reclamantei la executarea aceleiaşi prestaţii ca şi cea pretinsă prin cererea de intervenţie principală. Or, din acest punct de vedere devin relevante chiar afirmaţiile recurentei reclamante conform căreia intervenţia în interes propriu a fost calificată ca fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, care este îndreptată împotriva ambelor părţi iniţiale din proces, reclamant şi pârât.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, concluzia existenţei conexiunii necesare între drepturile pretinse prin cererile deduse judecăţii şi cererea de intervenţie în analiză, ca şi condiţie de admisibilitate a cererii de intervenţie voluntare principale, este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente la faptele juridice stabilite în devoluarea fondului de către instanţa de apel, motivul de recurs analizat apărând ca nefondat.

Printr-un ultim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă pretinde nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul soluţiei date de instanţa de apel căii de atac exercitate de G. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1943/22.12.2021.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat de ce admite apelul G. S.A. precizându-se că menţionarea în decizie a faptului că se impune admiterea şi apelului G. ca urmare a admiterii apelurilor celor două părţi(B. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L.), nu reprezintă o motivare, mai ales că dreptul de ipotecă este un drept ce vizează dreptul de proprietate al reclamantei, admiterea revendicării fiind menţinută şi de către instanţa de apel.

În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că recurenta a încadrat corect aceste critici în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aspectele semnalate vizând nereguli cu privire la insuficienta motivare a soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare cu privire la capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare prin radierea ipotecilor înscrise în favoarea G. S.A., a cărui incidenţă se verifică în cauză după cum sa va arăta în cele ce urmează.

Astfel examinând decizia recurată din perspectiva criticii întemeiată de recurentă pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că într-adevăr hotărârea curţii de apel este viciată.

Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, nu este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine, în esenţă, că menţionarea în decizia curţii de apel a faptului că se impune admiterea şi apelului G. S.A.. ca urmare a admiterii apelurilor B. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L., nu reprezintă o motivare a soluţiei de trimitere spre rejudecare a capătului de cerere prin care a solicitat rectificarea cărţii funciare prin radierea ipotecilor constituite în favoarea băncii.

În acord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, sub aspectul soluţiei de admitere a apelului declarat de G. împotriva sentinţei civile nr. 1943/22.12.2021 cu referire la rezolvarea dată de tribunal cu privire la capătul de cerere vizând rectificarea cărţii funciare prin radierea ipotecilor, curtea de apel a arătat că, deşi neregula identificată cu privire la sentinţa primei instanţe ar putea fi rectificată în apel, cu toate acestea, faţă de faptul că a admis apelurile B. S.R.L. şi H. S.R.L., pentru o judecată unitară a cauzei, va admite şi apelul pârâtei G. S.A..

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, cu consecinţa împiedicării părţii să desluşească raţionamentul logico juridic al judecătorului relativ la soluţia adoptată.

Or, în cazul invocat de recurentă se verifică această omisiune, fiind evident că instanţa de apel nu s-a preocupat suficient pentru argumentarea juridică a măsurii de trimitere spre rejudecare a capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat rectificarea cărţii funciare prin radierea ipotecilor constituite de pârâtă în favoarea băncii apelante.

Astfel, măsurile pe care le poate dispune instanţa de apel sunt relevate prin dispoziţiile art. 480 C. proc. civ.

Potrivit acestui temei legal "(1)Instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.(2) În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. (3)⁾ În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (4) Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă. (5) În cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs. (6) Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul."

După cum rezultă din dispoziţiile legale anterior enunţate, regula în ceea ce priveşte soluţiile din apel este că instanţa de apel judecă ea însăşi procesul, prin păstrarea ori, dacă este cazul, schimbarea hotărârii apelate. Doar cu titlu de excepţie, în situaţii procedurale bine determinate, se ajunge la anulare (art. 480 alin. (3), (4) şi (6) C. proc. civ.), dar chiar şi în această ipoteză, regula este evocarea, respectiv judecarea procesului de către instanţa de apel. Este o regulă firească, ce dă eficienţă împrejurării că instanţa de apel este o instanţă de fond, şi este de natură să asigure o bună administrare a justiţiei prin scurtarea duratei proceselor şi prin reducerea cheltuielilor pe care părţile ar fi nevoite să le suporte în cicluri procesuale repetate, garantând în acest fel dreptul părţilor la un proces echitabil.

Apelul fiind devolutiv, instanţa de apel este îndreptăţită să judece întreaga cauză, sub toate aspectele, complinind considerentele eronate sau lacunare ale primei instanţe, astfel încât, în măsura în care fondul cauzei a fost judecat, eventualele lacune în ceea ce priveşte abordarea acestuia ori a incidentelor procedurale invocate pot fi complinite direct în apel, tocmai în virtutea caracterului său devolutiv.

De altfel, ultima ipoteză, tratată de art. 480 alin. (6) C. proc. civ. constă într-o reglementare reziduală a oricărei alte cauze de nulitate în afara celor expres reglementate de art. 480 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., fiind, aşadar, incidentă atunci când există alt motiv de nulitate (desigur, invocat cu respectarea regulilor generale aplicabile nulităţilor), iar prima instanţă a judecat în fond. Sunt astfel de situaţii, spre exemplu, nelegala compunere a completului, încălcarea principiului contradictorialităţii, şedinţa nu a fost publică(deşi legea prevedea aceasta), nemotivarea ori motivarea insuficientă a hotărârii judecătoreşti.

De vreme ce apelul este devolutiv, iar prima instanţă a judecat în fond, înlăturarea acestor nulităţi se va face tot în apel, prin judecarea fondului litigiului în ultima instanţă de fond, în condiţii de regularitate procedurală. Această soluţie este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, căci echitatea se raportează la proces, în ansamblul său, iar instanţa de apel are o jurisdicţie deplină asupra faptelor şi dreptului şi este în măsură să asigure gradul de jurisdicţie cerut de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin urmare, derogând de la regula conform căreia instanţa de apel evocă fondul sau judecă ea însăşi procesul, în cauza de faţă, se impunea ca acesta să explice într-o manieră consistentă juridic motivele pentru care s-a impus anularea sentinţei sub aspectul soluţiei date capătului de cerere vizând rectificarea cărţii funciare şi trimiterea spre rejudecare a acestuia la prima instanţă, raportându-se, evident, la dispoziţiile art. 480 alin. (3) şi alin. (6) C. proc. civ. care determină cazurile şi condiţiile în care se poate dispune o asemenea soluţie de către instanţa de apel. Acest lucru era cu atât mai necesar cu cât prima instanţă s-a pronunţat pe fondul capătului de cerere de referinţă şi a arătat, succint dar edificator, motivele pentru care a pronunţat soluţia.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că argumentarea instanţei de apel conform căreia trimiterea spre rejudecare a cererii de referinţă este justificată de admiterea apelului celorlalte părţi nu este de natură a satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivul de recurs analizat apărând astfel ca fondat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nici statuările instanţei de apel potrivit cărora "Cauza va fi trimisă spre rejudecare şi sub acest aspect pentru a se realiza şi a se asigura în mod unitar judecată" nu sunt convingătoare de vreme ce între capătul de cerere vizând rectificarea cărţii funciare formulat de reclamanta prin cererea de chemare în judecată şi obiectul cererii reconvenţionale ori al celei de intervenţie nu există legătura necesară, pretenţiile nefiind interdependente.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta E. împotriva deciziei civile nr. 1932A din 14 decembrie 2022, pe care o va casa, în parte, urmând a dispune trimiterea la aceeaşi instanţă de apel, spre rejudecare, apelurile declarate de pârâtele B.. şi G. S.R.L.

Totodată, va menţine soluţiile din decizia atacată privind admiterea apelului declarat de intervenienta H. S.R.L., anularea, în parte, a sentinţei apelate şi a încheierii din 25 noiembrie 2021, trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu privire la cererea de intervenţie principală, urmând a fi păstrate şi celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contradictorii prezentei decizii.

În ce priveşte cererea accesorie formulată de recurenta reclamantă privind obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată din recurs constând în taxa judiciară de timbru(în cuantum de 5677 RON), având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, respectiv casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei pentru rejudecare a curtea de apel, Înalta Curte nu se va pronunţa asupra acesteia, urmând ca aceste cheltuieli să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării, în economia întregii proceduri, în raport de culpa procesuală a părţii care va pierde în final procesul.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra aspectelor care au făcut obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B.. împotriva deciziei civile nr. 1932A din 14 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de reclamanta E. împotriva deciziei civile nr. 1932A din 14 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite la aceeaşi instanţă de apel, spre rejudecare, apelurile declarate de pârâtele B.. şi G. S.R.L.

Menţine soluţiile din decizia atacată privind admiterea apelului declarat de intervenienta H. S.R.L., anularea, în parte, a sentinţei apelate şi a încheierii din 25 noiembrie 2021, trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu privire la cererea de intervenţie principală şi păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contradictorii prezentei decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2024.