Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă la data de 10.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Bilbor, UAT Comuna Bilbor, să se constate, în temeiul dispoziţiilor art. 9 raportat la art. 5 din O.G. nr. 9/09.01.2000, nulitatea de drept a clauzei care stipulează obligaţia reclamantei de a plăti majorări de întârziere de 5% pe zi în cazul întârzierilor la plata redevenţei, clauză prevăzută în cadrul punctului 4 - articolul 9 din Contractul de concesiune nr. x/20.09.2000 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3, art. 5, art. 9 din O.G. nr. 9/09.01.2000.

Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, şi în subsidiar ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 136/16.02.2021, Tribunalul Harghita, secţia civilă a respins acţiunea.

Prin decizia nr. 320/A/07.12.2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civilă din cadrul aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 214/A/24.02.2022, completată prin decizia nr. 459/A/19.05.2022, ambele pronunţate de secţia I civilă a Curţii de Apel Târgu Mureş, a fost respins apelul declarat de A. S.R.L., apelanta fiind obligată să plătească intimaţilor pârâţi suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1075/08.06.2023 din 08 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A., decizia atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 221/A/07.03.2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei; a schimbat în tot sentinţa; a admis acţiunea; a constatat nulitatea clauzei cuprinsă la punctul 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/20.09.2000, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei majorări în cuantum de 5% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere; a obligat, în solidar, intimaţii pârâţi să plătească apelantei reclamante suma de 35.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru şi contravaloarea parţială a onorariului de avocat achitat în cauză.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., pârâţii Consiliul Local Bilbor şi UAT Comuna Bilbor.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au învederat următoarele:

-Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.. Prin prezentul litigiu reclamanta a solicitat ca instanţa să constate un fapt juridic, respectiv inexistenţa dreptului recurentelor de a percepe penalităţi de întârziere a executării sale neconforme a obligaţiilor stabilite prin contractul de concesiune nr. x/20.09.2000, dat fiind faptul că nivelul acestora depăşeşte cuantumul maxim legal stabilit de O.G. nr. 9/2000.

Recurenţii arată că acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare (conform cu care, oricine are o pretenţie împotriva altei persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente), astfel că, atâta cât timp cât partea a avut la dispoziţie un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului subiectiv civil, nu poate utiliza actualmente de acţiunea în constatare, aceasta urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă. Legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept subiectiv civil, să se restabilească ordinea de drept afectată prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă în mod direct şi definitiv prin promovarea unei acţiuni în realizarea dreptului sau, cum este cazul în speţă, prin formularea de către reclamantă a tuturor apărărilor în cadrul dosarului nr. x/2016 prin care să tindă la contracararea susţinerilor recurentelor din respectivul litigiu.

În fapt, reclamanta urmăreşte un obiectiv limitat, respectiv să se constate inexistenţa unui drept al pârâtelor împotriva sa, mai exact imposibilitatea de a fi calculate majorări de întârziere aferente redevenţelor restante pentru anii 2015-2016, astfel cum prevede pct. 4, art. 9 din Contractul de concesiune nr. x/20.09.2000 şi, în consecinţă, diminuarea/înlăturarea acestora. Însă, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, acţiunea prin care se solicită declararea nulităţii este o acţiune în realizare, indiferent dacă se întemeiază pe un motiv de nulitate relativă sau absolută, reclamanta având la momentul demarării primului litigiu dintre părţi toate instrumentele necesare pentru protejarea dreptului antamat şi în prezentul dosar. Pe cale de consecinţă, atât timp cât reclamanta a avut la dispoziţie, la momentul demarării litigiului din 2016, acţiunea în realizare, respectiv declararea nulităţii clauzei contractuale contestate în prezentul cadru procesual, însă nu a înţeles să uzeze de aceasta, devine aplicabilă sancţiunea prevăzută de art. 35 C. proc. civ., respectiv inadmisibilitatea acţiunii în constatare.

-Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., situaţie faţă de care recurenţii invocă excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată.

Este adevărat că efectul constatării nulităţii absolute a unei clauze contractuale, astfel cum a fost solicitată de către reclamantă, are efect asupra prestaţiilor anterioare, însă între părţi există hotărâri judecătoreşti care consfinţesc dreptul pârâtelor de a încasa sume de bani de la reclamantă, tocmai în virtutea pct. 4, art. 9 din contractul nr. x/20.09.2000. Pe cale de consecinţă, fără a nega efectele nulităţii absolute presupus incidente, atât timp cât contractul încheiat între părţi a încetat, iar împotriva reclamantei există hotărâri judecătoreşti definitive de obligare la plata unor sume de bani în favoarea pârâtelor, dar şi de respingere a contestaţiei la executare iniţiate în urma pronunţării acestei hotărâri, iar cea dintâi nu are remedii procesuale în a desfiinţa hotărârea de fond pronunţată în dosarul nr. x/2016, apare ca lipsită de interes promovarea prezentului demers judiciar, acesta fiind, în fapt, lipsit de efecte juridice.

-Instanţa de apel în mod eronat a dispus respingerea excepţiei procesului rău condus faţă de noul demers judiciar al reclamantei, reprezentat de prezentul dosar, raportat la apărările pe care reclamanta le-ar fi putut face în întreg istoricul litigios dintre părţi, însă cu precădere în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, soluţionat definitiv.

Atât timp cât, deşi societatea comercială a supus analizei instanţei pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/2000 încheiat între părţi, prin prisma prevederilor art. 1, 2 şi ale art. 3, alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/09.01.2000 - invocând nulitatea absolută a clauzei presupus abuzive, declarând-o nulă şi ineficace, iar nu şi pe cele ale art. 5 din acelaşi act normativ, este pe deplin dovedit că încă la momentul anului 2016 - cel al demarării primului litigiu dintre părţi, reclamanta ar fi avut la îndemână mijloace suficiente şi potrivite de apărare împotriva pretenţiilor recurenţilor, astfel cum sunt formulate prin noua cerere de chemare în judecată, în ambele litigii interesul urmărit de societatea comercială fiind acelaşi, respectiv neachitarea de penalităţi. Mai mult, prin neinvocarea tuturor apărărilor şi excepţiilor incidente în cauză la momentul respectiv, reclamanta a încălcat prevederile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., prin neexecutarea obligaţiei ce îi revenea.

Mai mult, în considerentele deciziei Tribunalului Harghita au fost analizate apărările societăţii comerciale cu privire la caracterul nelegal al clauzei contractului de concesiune prin care au fost stabilite majorările de întârziere în cazul neplăţii redevenţei şi s-a concluzionat că acestea nu sunt întemeiate, inclusiv prin raportare la dispoziţiile O.G. nr. 9/2000. În analiza lor, instanţele de judecată cu siguranţă au avut în vedere, în momentul analizării clauzelor contractuale dintre părţi, eventualele nulităţi absolute/exprese - în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., şi, în măsura în care ar fi fost incidente norme sancţionatorii contractuale - cum este cea invocată de reclamantă în prezentul litigiu, instanţele de judecată le-ar fi invocat din oficiu, cu atât mai mult cu cât norma de drept material aplicabilă în cauză este C. civ. din 1864.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că s-a invocat de către recurenţi, în faţa instanţei de apel puterea de lucru judecat a naturii juridice a clauzei contractuale reprezentată de pct. 4, art. 9 din Contractul de concesiune nr. x/2000 încheiat între părţi prin raportare la soluţiile pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2016, însă curtea de apel a apreciat în mod eronat că această chestiune litigioasă a fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a pronunţării deciziei civile nr. 1075/08.06.2023.

Instanţa de apel a analizat superficial atât cele învederate de recurenţi, cât şi conţinutul hotărârii de casare, întrucât, nicăieri în cuprinsul deciziei nr. 1075/08.06.2023 nu se face vorbire despre puterea de lucru judecat a naturii juridice a acestei clauze, ci strict despre constatarea sau nu a legalităţii acesteia.

În speţă, prin raportare la hotărârea judecătorească atacată şi la apărarea formulată în faţa instanţei de apel privind incidenţa puterii de lucru judecat a naturii juridice a clauzei contractuale reprezentată de pct. 4, art. 9 din Contractul de concesiune nr. x/2000 încheiat între părţi, recurenţii apreciază că este incident motivul de casare invocat, dat fiind faptul că soluţia la care s-a oprit instanţa apare ca fiind nemotivată. Cercetarea judecătorească şi motivarea sentinţei recurate au fost superficiale atât timp cât instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept soluţia pronunţată sub acest aspect, întreaga motivare axându-se pe analiza clauzei contractuale contestate prin prisma prevederilor O.G. nr. 9/2000, fără a stabili dacă, în funcţie de natura juridică a acestei clauze, îi pot fi impuse rigorile actului normativ menţionat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a chestiunii litigioase reprezentate de dreptul recurenţilor de a aplica şi primi penalităţi pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor contractuale de către reclamantă. În cauză, chestiunea litigioasă o reprezintă suma de bani rezultată din aplicarea clauzei din pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x încheiat între părţi, de vreme ce, în dosarul anterior nr. x/2016, obiectul litigiului a fost suma de bani rezultată din executarea necorespunzătoare a contractului - in integrum. În suma de bani la plata căreia a fost obligată reclamanta prin sentinţa civilă nr. 595/29.06.2017, pronunţată de Judecătoria Topliţa este inclusă şi suma reprezentând majorări de întârziere - sumă care, ultima ratio, face obiectul actualului dosar, chiar dacă, formal, este supusă analizei instanţei legalitatea unei clauze contractuale prin perspectiva incidenţei unei nulităţi absolute. Prin urmare, o nouă analiză a acestei chestiuni litigioase, respectiv obligaţia reclamantei de plată a penalităţilor datorate ca urmare a întârzierilor la plata redevenţei, conform pct. 4, art. 9 din contractul nr. x/20.02.2000, presupune o încălcare a autorităţii de lucru judecat, câtă vreme aceste aspecte au fost tranşate în litigiul anterior în care a fost pronunţată deja o hotărâre definitivă.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel a dat o hotărâre prin care a calificat în mod eronat natura juridică a contractului nr. x/2000. Astfel, prin decizia recurată se reţine că ne aflăm în prezenţa unui contract pur civil, aspect contrazis de legislaţia incidentă la momentul încheierii actului, respectiv C. civ. din 1864, precum şi Codul comercial, ce clasifică prezentul contract drept unul comercial, fiind aplicate greşit normele de drept material reprezentate de art. 3, art. 4, art. 7 şi art. 56 din Codul comercial. Scopul încheierii contractului între părţi a fost unul eminamente comercial pentru societatea A. S.R.L., respectiv "explorarea/exploatarea surselor de apă minerală existente în perimetrul Bilbor, conform licenţelor obţinute de la ANRM", ce constă în punerea în valoare a unei resurse naturale, ceea ce conferă, în baza normelor de drept material arătate mai sus, calitatea de act comercial al contractului şi pentru recurenţi.

Conform art. 5 din O.G. nr. 9/2000, "în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an". Interpretând per a contrario dispoziţiile sus-citate rezultă că, în raportul juridic dintre părţile prezentei speţe - fiind unul comercial - nu este aplicabilă dispoziţia legală redată anterior. Aspectele reţinute prin decizia atacată conform cărora natura civilă a contractului încheiat între părţi a fost stabilită prin decizia nr. 1515/29.09.2019 a ÎCCJ sunt nelegale, din moment ce analiza instanţei supreme s-a făcut strict prin raportare la normele procedurale incidente şi neasimilarea contractului din speţă unuia administrativ, dat fiind faptul că bunul ce face obiectul concesiunii face parte din domeniul privat al statului, însă în niciun moment nu a procedat instanţa, în regulatorul de competenţă, la analiza normelor de drept material incidente, analiza în cauză raportându-se doar la actele normative actuale aplicabile strict în domeniul dreptului procedural. Pe cale de consecinţă, având în vedere caracterul comercial al contractului de concesiune nr. x/2000 încheiat între părţi - catalogat ca având această natură ca urmare a prevederilor de drept material anterior menţionate, acesta nu se subsumează rigorilor instituite de art. 5 şi art. 9 al O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti ce se repercutează strict asupra convenţiilor civile cu obligaţii băneşti, aceste norme de drept material fiind, la rândul lor, aplicate greşit.

S-a reţinut, prin decizia atacată, faptul că, la încheierea contractului de concesiune nr. x/20.09.2000, au fost încălcate prevederile O.G. nr. 9/09.01.2000 dată fiind natura de dobândă moratorie a clauzei contractuale reprezentată de pct. 4, art. 9, interpretare pe care recurenţii o consideră eronată. În cauză este vorba despre o clauză penală inserată în contractul de concesiune prin care au fost stabilite daune-interese moratorii - sub forma penalităţilor şi nicidecum sub forma dobânzilor, clauză stabilită conform art. 1.066-1070 din C. civ. 1864, astfel încât nu se poate concluziona decât că, în raportul juridic contractual existent între părţile prezentului litigiu, nu sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 care limitează dobânda legală pentru obligaţii băneşti. În acest sens, instanţa de apel a omis să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 1069 din C. civ. 1864, referitoare la clauza penală reliefându-se astfel, fără putinţă de tăgadă, caracterul juridic al clauzei litigioase, din moment ce prin hotărârile pronunţate ca urmare a litigiului dintre părţi demarat în anul 2016, reclamanta a fost obligată atât la plata contravalorii redevenţei restante, cât şi a majorărilor de întârziere aferente conf. pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/20.09.2000. De asemenea, din interpretarea art. 1088 din C. civ. din 1864 rezultă natura de clauză penală a pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune încheiat între părţi, dat fiind faptul că părţile nu au stabilit nicio dobândă contractuală, aceste aspecte reieşind şi din interpretarea clauzelor contractuale prin prisma voinţei părţilor.

Astfel, în mod eronat a considerat instanţa de apel că nu ne aflăm în faţa unei clauze penale, ci a unei dobânzi moratorii şi prin raportare la prevederile art. 1.066 C. civ. 1864 care definesc clauza penală ca fiind "aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i", dat fiind faptul a omis să aibă în vedere natura mixtă a clauzei penale - astfel cum este ea stipulată şi în contractul dintre părţi, cu o componentă sancţionatorie şi una reparatorie, prevalentă fiind cea punitivă.

În principal, rolul clauzei penale este de a sancţiona neexecutarea şi comportamentul culpabil al debitorului şi numai în subsidiar, în acele situaţii în care s-a produs un prejudiciu, serveşte şi la acoperirea acestuia, instanţa de apel atribuindu-i clauzei litigioase exclusiv natura de dobândă moratorie - ce indemnizează doar întârzierea în plata sumei datorate, fără a sancţiona comportamentul culpabil al reclamantei. În cauză, pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/20.09.2000 nu stipulează o dobândă, ci o veritabilă clauză penală venită să garanteze creditorului îndeplinirea de către debitor a obligaţiei principale asumate prin contract, respectiv plata redevenţei, precum şi pentru sancţionarea acestuia. Suma la care a fost obligată pârâta prin soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 reprezintă un drept de despăgubire al concedentului, solicitat în baza clauzei penale reprezentate de art. 9 din contractul de concesiune. În mod nelegal se reţine de către instanţa de apel faptul că ne aflăm în prezenţa unei dobânzi contractuale, din moment ce dobânda poate purta numai asupra cuantumului sumei împrumutate, fiind un accesoriu al sumei datorate cu titlu principal, mai exact aceasta este incidentă doar în cazul încheierii unui contract de împrumut cu dobândă, astfel cum era acesta prevăzut în art. 1.587 C. civ. 1864 (act normativ incident la momentul încheierii contractului dintre părţi), nicidecum în cazul încheierii unui contract de concesiune. În acest sens, recurenţii învederează că din Nota de fundamentare pentru adoptarea O.G. privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti nr. 13/2011 şi de abrogare a O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, reiese fără putinţă de tăgadă că domeniul de aplicabilitate al acestora se limitează la reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, situaţie de fapt şi de drept în care nu ne aflăm, contractul dintre părţi fiind unul de concesiune, caracterizat prin alte obligaţii principale ale părţilor, nicidecum băneşti, ci referitoare la folosinţa bunului din domeniul privat al comunei. Contractul nr. x/20.09.2000, încheiat de părţi, este un contract de concesiune guvernat de Legea nr. 219/1998 care în art. 1 precizează că obiectul unui astfel de contract este "atribuirea concesiunii de... c) bunuri proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei, în schimbul unei redevenţe", rezultând astfel că obligaţiile părţilor din prezentul dosar nu erau, în mod principal şi exclusiv, băneşti.

Nu în ultimul rând, prin interpretarea per a contrario a art. 1 al Legii nr. 313/19.02.1879 pentru anularea clauzei penale din oarecare contracte şi pentru adaosul unui aliniat la articolul 1089 din C. civ., conform căruia "Clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi sau de prestaţii în natura, este şi va rămânea anulată, oricare va fi data actului a cărui executare se cere, însă numai dacă termenul exigibilităţii creanţei va cădea în urma promulgării acestei legi", rezultă faptul că, în cazul contractului de concesiune, clauza penală stipulată, conform acordului părţilor, rămâne valabilă şi produce efectele juridice conform naturii ei, dat fiind faptul că aceasta este interzisă doar în contractele de împrumut.

Prin urmare, întrucât în speţă suntem în prezenţa unui contract de concesiune - în care este permisă clauza privind sancţionarea neexecutării obligaţiilor şi a comportamentului culpabil al debitorului, însă interzisă calcularea şi perceperea de dobânzi - nefiind un contract de folosire a capitalului împrumutat, apare ca evident faptul că pct. 4, art. 9 din contractul nr. x/20.09.2000 are natura juridică a unei clauze penale, nefiind astfel incidente prevederile O.G. nr. 9/2000.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că pentru prima oară în recurs, pârâţii invocă o apărare privind o pretinsă aplicabilitate a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., susţinere care nu numai că reprezintă o apărare nouă în recurs, dar care nici nu are vreo legătură cu obiectul cauzei. Acţiunea de constatare a nulităţii absolute a clauzei de la art. 9 pct. 4 din Contractul de concesiune nr. x/2000 nu reprezintă o acţiune în constatarea inexistenţei unui drept al pârâţilor de a aplica penalităţi, ci este o veritabilă acţiune în realizare, care vizează constatarea de către instanţă a operării unei sancţiuni imperative prevăzute în mod expres de art. 9 din O.G. nr. 9/2000.

În ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., de asemenea, aceasta este o apărare nouă în recurs dar, totodată, este o apărare ce nu poate fi primită întrucât interesul reclamantei este evident, aceasta fiind vătămată prin stipularea unei clauze nule de drept, care o obligă la plata unor penalităţi de întârziere cu peste 8.000% faţă de maximul admis de lege conform art. 5 din O.G. nr. 9/2000.

În ce priveşte excepţia procesului rău condus, recurenţii urmăresc, în mod inadmisibil, reluarea unor aspecte tranşate cu putere de lucru judecat prin decizia de casare a Înaltei Curţi şi supun analizei o construcţie juridică formală, fără legătură cu mecanismul excepţiei invocate.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a motivat în mod clar că problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs în caz de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel încât chestiunea lucrului judecat tranşată de instanţa de recurs, prin respingere, în cadrul încheierii din 02.02.2021, neatacată de pârâţi, este o dezlegare a problemei de drept obligatorie atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa care rejudecă fondul după casare.

În cauză nu se pune problema încălcării autorităţii de lucru judecat, întrucât nu există identitate de părţi, obiect şi cauză cu dosarul nr. x/2016.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod corect instanţa de apel a reţinut tranşarea anterioară a caracterului civil al contractului şi litigiului ce are ca obiect acest contract, în condiţiile în care în litigiul anterior privind contractul de concesiune nr. x/2000, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei civile specializate în litigii cu profesioniştii a Curţii de Apel Târgu Mureş, ca mai apoi să fie trimisă secţiei civile, de contencios administrativ şi fiscal a instanţei, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1515/29.09.2019, dată în tranşarea definitivă a acestui aspect litigios a stabilit, în raport cu obiectul litigiului, faptul că avem de-a face cu un contract civil şi nu comercial, care atrage competenţa secţiei civile şi nu a secţiei specializate în litigii cu profesioniştii.

La data de 04.11.2024, recurenţii au depus note scrise, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare, admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi judecata în lipsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Critica recurenţilor, conform căreia decizia ar fi nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţine o încălcare a formelor de procedură în neanalizarea judecăţii din apel, cu trimitere la dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., precum şi o greşită soluţionare a excepţiei procesului rău condus (exceptio mali processus).

Niciunul din aspectele menţionate nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei şi incidenţa cazului de casare indicat.

Astfel, în ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa a pronunţat o hotărâre în constatarea inexistenţei (respectiv, inexistenţa dreptului pârâţilor de a percepe penalităţi de întârziere în legătură cu executarea neconformă a obligaţiilor asumate de societatea A. S.R.L. printr-un contract de cesiune) deşi acţiunea în constatare are caracter subsidiar celei în realizare, pe care partea adversă o avea la dispoziţie în valorificarea dreptului subiectiv afirmat.

Separat de împrejurarea că acţiunea prin care se tinde la constatarea nulităţii unui act juridic (respectiv, a unei clauze din conţinutul acestuia care, particularizată la speţă, viza stabilirea unei majorări pe fiecare zi de întârziere), nu este una în constatare, ci în realizare, de vreme ce prin intermediul acesteia se poate desfiinţa un act producător de efecte juridice, modificându-se, ca atare, ordinea juridică şi raporturile dintre părţi, ceea ce prevalează în analiza instanţei de recurs este impedimentul susţinerii de către recurenţi a unei asemenea critici, decurgând din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor procedurale menţionate, motivele de casare nu pot fi primite "decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Or, aspectul decurgând din pretinsa inadmisibilitate a acţiunii, dat de nerespectarea regulii subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu cea în realizare, este unul dedus judecăţii omisso medio, pentru prima dată în faza recursului.

- Aceeaşi este situaţia criticii referitoare la excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii - sub motiv că există deja hotărâri judecătoreşti în raporturile dintre părţi, favorabile pârâţilor, aşa încât reclamanta nu şi-ar mai justifica demersul în prezenta cauză -, critică formulată direct în recurs şi, ca atare, nesusceptibilă de analiză în raport cu rigorile procedurale ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anterior menţionate.

- Critica privind greşita soluţionare, de către instanţa de apel, a excepţiei procesului rău condus (exceptio mali processus) întrucât nu a sancţionat demersul reclamantei de a deduce din nou judecăţii valabilitatea unei clauze a contractului de concesiune al părţilor, deşi avea posibilitatea să o supună evaluării judiciare sub toate aspectele cu ocazia judecăţii anterioare, este, de asemenea, nefondată.

Astfel, susţinerea recurenţilor, conform căreia societatea intimată ar fi trebuit să-şi valorifice toate apărările în litigiul anterior (care a vizat plata redevenţei restante şi a majorărilor de întârziere) nu este una de natură să pună obstacol celei de-a doua judecăţi dintre părţi, în măsura în care poate fi invocat un fundament juridic nou al pretenţiilor, nesupus verificării jurisdicţionale anterioare şi deci, neexistând impedimentul decurgând din dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. referitor la efectul negativ, extinctiv al autorităţii de lucru judecat ("Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect").

Împrejurarea că printr-o conduită procedurală adecvată, caracterizată prin diligenţă în susţinerea pretenţiilor sau în realizarea apărărilor, părţile ar trebui să-şi valorifice dintru început toate argumentele, motivele şi temeiurile juridice care le justifică poziţia în raportul litigios, în vederea soluţionării definitive a conflictelor judiciare, nu înseamnă, în acelaşi timp, că poate opera o decădere a părţii din dreptul de a sesiza ulterior instanţa cu analiza unor aspecte care nu au făcut obiect al primei judecăţi.

În acest sens, dispoziţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., de care se prevalează recurenţii, care pun în sarcina părţii obligaţia de a invoca toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce îi sunt cunoscute, sancţionează o conduită contrară nu prin decăderea din dreptul de a le invoca ulterior, ci prin obligaţia de plată a unor despăgubiri, pentru pagubele pricinuite părţii, cu trimitere la dispoziţiile art. 189 - 191 C. proc. civ.

De aceea, susţinerea conform căreia reclamanta ar fi trebuit ca în procesul anterior să invoce nevalabilitatea clauzei penale in contractul de concesiune al părţilor şi din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 9/2000, referitoare la cuantumul maxim al dobânzilor, este una inaptă să pună obstacol celei de-a doua judecăţi, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, pe de o parte, nu a operat o decădere pe acest aspect din dreptul de a sesiza instanţa (neexistând o astfel de sancţiune în dreptul pozitiv) şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 C. proc. civ. garantează, în acelaşi sens cu reglementarea la nivel european (art. 6 CEDO), dreptul fiecărei persoane la judecarea cauzei sale, prin recunoaşterea accesului la justiţie.

Astfel fiind, afirmaţia recurenţilor, potrivit căreia, întrucât în procesul anterior intimata din prezenta cauză a supus analizei instanţei valabilitatea clauzei de la pct. 4 art. 9 al contractului prin prisma dispoziţiilor art. 1,2 şi 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000, iar nu şi din punct de vedere al dispoziţiilor art. 5 al O.G. nr. 9/2000, aceasta ar însemna că partea nu ar putea solicita ulterior constatarea nulităţii din perspectiva noului temei juridic este una care ignoră principiul liberului acces la justiţie, ale cărui limitări nu pot fi decât unele legale şi expres reglementate, ceea ce nu este cazul în speţă.

- Critica referitoare la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susţine o nemotivare a deciziei atacate, câtă vreme s-ar fi reţinut greşit că prin decizia de casare pronunţată în cauză (nr. 1075/8.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) s-ar fi tranşat chestiunea referitoare la natura juridică a clauzei contractuale disputate prin raportare la litigiul anterior al părţilor şi, în acelaşi timp, analiza respectivei clauze prin prisma prevederilor O.G. nr. 9/2000 s-ar fi realizat fără a se stabili dacă natura juridică a acesteia ar permite aplicarea actului normativ menţionat.

Argumentele aduse de reclamanţi în susţinerea acestei critici sunt fără fundament, fiind contrazise de considerentele deciziei din apel.

Astfel, ceea ce a reţinut instanţa de apel, cu trimitere la decizia de casare, este modalitatea în care aceasta a tranşat asupra lipsei de incidenţă a efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat deciziei nr. 36/2018 a Tribunalului Harghita (pe dezlegările căreia pârâţii recurenţi din prezenta cauză îşi sprijină susţinerile în legătură cu valabilitatea clauzei penale), pe aspecte de ordin procedural, legate de neatacarea încheierii prin care prima instanţă din judecata anterioară respinsese "excepţia puterii de lucru judecat".

În acest context, instanţa de apel a reţinut corect, cu referire la art. 501 C. proc. civ., şi la obligativitatea dezlegărilor în drept ale deciziei de casare, că nu mai pot fi primite susţinerile pârâţilor în legătură cu modalitatea în care s-a tranşat, cu putere de lucru judecat, asupra clauzei de la pct. 4 art. 9 din contractul de concesiune al părţilor.

În ce priveşte pretinsa nemotivare a deciziei sub aspectul calificării clauzei, astfel încât să poată fi reţinută incidenţa O.G. nr. 9/2000, poziţia recurenţilor este în contradicţie cu întreaga argumentare regăsită în considerentele deciziei din apel în legătură cu noţiunea de clauză penală în reglementarea dată de legislaţia civilă aplicabilă în raport cu data încheierii contractului (vechiul C. civ.) şi cu limitarea adusă în materia libertăţii contractuale sub aspectul dobânzilor moratorii, inclusiv prin instituirea sancţiunii nulităţii în anumite condiţii.

- Recurenţii-pârâţi au pretins nelegalitatea deciziei şi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arătând că în cauză a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul anterior (nr. x/2016 al Judecătoriei Topliţa) prin care societatea A. S.R.L. a fost obligată la despăgubiri în baza contractului de concesiune, a cărui clauză de la pct. 4, art. 9 privind majorările de întârziere este disputată în prezentul litigiu.

Critica este, de asemenea, nefondată întrucât ignoră parcursul procesual al litigiului, care a impus, în funcţie de modalitatea în care părţile au înţeles să-şi facă apărările şi să aducă în faţa judecăţii aspecte soluţionate în procesul anterior, limitele în care au putut fi valorificate verificările jurisdicţionale din dosarul nr. x/2016 (şi a căror nesocotire, sub efectul dat de autoritatea lucrului judecat, au invocat-o recurenţii).

Astfel, deşi în primă instanţă pârâţii-recurenţi s-au prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat decurgând din sentinţa nr. 595/2017 a Judecătoriei Topliţa, rămasă definitivă prin decizia nr. 36/2018 a Tribunalului Harghita, sub aspectul valabilităţii clauzei penale de la pct. 4 art. 9 din contractul de concesiune al părţilor, această susţinere a lor nu a fost primită, fiind respinsă "excepţia prezumţiei de lucru judecat" prin încheierea nr. 1/02.02.2021 a Tribunalului Harghita, cu motivarea că "dezlegările anterioare nu statuează cu privire la temeiurile avute în vedere prin introducerea acţiunii de faţă".

Întrucât această încheiere interlocutorie nu a fost atacată de pârâţi, soluţia definitivându-se ca atare, prin decizia nr. 1075/8.06.2023 pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost casată hotărârea instanţei de apel (decizia nr. 214/A/24.02.2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş) care valorificase efectul pozitiv al lucrului judecat în mod neprocedural, în absenţa unui apel care să pună în discuţie modalitatea în care acest aspect al judecăţii mai putea face obiect al cenzurii de legalitate.

Astfel fiind, conduita procesuală a pârâţilor a însemnat definitivarea acelei soluţii de la judecata în primă instanţă care a statuat asupra faptului că în cauză nu se poate repercuta efectul pozitiv al lucrului judecat anterior (pe aspectul valabilităţii clauzei penale) întrucât sunt supuse judecăţii şi analizei jurisdicţionale temeiuri juridice noi, neinvocate în primul proces.

În acest context, recurenţii-pârâţi pretind greşit că decizia atacată ar fi nesocotit efectul autorităţii lucrului judecat anterior.

În realitate, prin termenii şi conţinutul criticii formulate, recurenţii-pârâţi sunt cei care tind la nesocotirea autorităţii de lucru judecat, care se manifestă şi în interiorul aceluiaşi proces, în sensul în care dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare se impun fără posibilitatea de a fi contrazise sau reevaluate, cu ocazia reluării judecăţii de către instanţa de trimitere.

- Critica formulată de recurenţi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut nelegalitatea deciziei pentru nesocotirea dispoziţiilor art. 4, 7 şi 56 Codul comercial, incidente cauzei în raport cu data încheierii contractului de concesiune nr. x/2000, texte în funcţie de care contractul ar fi trebuit considerat ca având natură comercială, exceptat ca atare de la aplicarea dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 9/2000, care limitează într-o anumită modalitate dobânda numai cu privire la raporturile civile. De asemenea, s-a arătat că soluţia dată în cauză, în regulatorul de competenţă pronunţat de Înalta Curte, nu ar fi tranşat natura civilă a contractului, întrucât analiza instanţei s-ar fi realizat "strict prin raportare la normele procedurale incidente şi neasimilării contractului unuia administrativ, nefiind analizate normele de drept material incidente".

Critica are caracter nefondat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect natura raporturilor juridice dintre părţi ca având caracter civil, decurgând dintr-un contract civil, faţă de cele statuate cu caracter obligatoriu (conform art. 135 alin. (2) C. proc. civ.) prin decizia nr. 1515/26.09.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în regulator de competenţă.

Prin această din urmă hotărâre, instanţa supremă a tranşat conflictul negativ apărut între secţiile Curţii de Apel Târgu Mureş, care şi-au declinat reciproc competenţa - considerând că litigiul nu se grefează pe un contract administrativ şi respectiv, că ar fi vorba despre un litigiu între profesionişti, având în vedere că pârâta este o societate comercială care exploatează terenul concesionat în scopul obţinerii unui profit - stabilind, în raport cu obiectul şi natura cauzei deduse judecăţii, că "actul a cărui desfiinţare se cere, contractul de concesiune încheiat de părţi, este un contract civil", iar litigiul este unul esenţialmente civil.

În acest context, susţinerea recurenţilor conform căreia natura civilă a contractului nu ar fi fost stabilită prin regulatorul de competenţă este una eronată.

Pe de o parte, întrucât determinarea competenţei nu s-a făcut "strict prin raportare la normele procedurale incidente" întrucât această operaţiune, de determinare, în concret, a instanţei competente, este una subsecventă calificării litigiului, în funcţie de care se stabilesc criteriile de competenţă incidente (în speţă, fiind vorba de competenţa materială procesuală disputată).

Pe de altă parte, stabilindu-se că este vorba despre un litigiu esenţialmente civil, el nu putea fi altfel calificat de instanţa învestită cu continuarea judecăţii, opunându-se şi regula de interpretare tertium non datur (care nu permite ca, odată stabilită o interpretare, să fie permisă şi o altă interpretare, care să o contrazică pe prima).

De altfel, (şi în mod subsidiar, faţă de cele arătate anterior, care se impun analizei principale şi determinante a prezentei instanţe de recurs) temeiurile de care se prevalează recurenţii (art. 4, 7 şi 56 Codul comercial) nu ar fi fost oricum apte să justifice o altă natură respectiv, comercială, a raportului juridic. Aceasta întrucât contractul având ca obiect un imobil era considerat, în reglementarea vechiul Codul comercial (cu înţelesul dat în doctrina şi în jurisprudenţa dezvoltate sub acest aspect) ca având caracter eminamente civil, chiar atunci când era încheiat între doi comercianţi, faţă de împrejurarea că art. 3 Codul comercial, în enumerarea actelor obiective de comerţ, nu făcea referire şi la actele juridice privitoare la imobile. Ca atare, scoaterea acestor contracte din categoria actelor de comerţ, de către legiuitor, a avut consecinţa considerării lor ca având caracter civil, fiind lipsit de relevanţă criteriul subiectiv (al părţilor actului), precum şi aşa-numita prezumţie de comercialitate, prev. de art. 56 Codul comercial

De aceea, raportat la natura civilă a contractului de concesiune încheiat de părţi, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 5 şi 9 din O.G. nr. 9/2000 şi, constatând că nivelul dobânzii datorate (corespunzătoare unor majorări zilnice de 5% din suma datorată) depăşeşte dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (fiind vorba, în speţă, de 1825% pe an) a găsit justificat incidentă sancţiunea nulităţii absolute.

- Argumentele aduse de recurenţi, în sprijinul aceluiaşi motiv de nelegalitate, al greşitei aplicări a normelor art. 5 şi 9 din O.G. nr. 1/2000, au vizat şi împrejurarea că părţile au stabilit, prin clauza de la pct. 4 art. 9 a contractului de concesiune, o veritabilă clauză penală, având ca obiect daune-interese moratorii, iar nu acordarea de dobânzi, pentru a fi limitate în ce priveşte cuantumul lor. S-a făcut trimitere, în acest sens, la dispoziţiile art. 1066 - 1070 vechiul C. civ., art. 1069 şi art. 1088 vechiul C. civ., pentru a se demonstra natura de clauză penală a celei convenite de părţi şi greşeala instanţei de apel care a considerat că nu ar fi vorba despre o asemenea clauză ci de stipularea unei dobânzi moratorii, atribuindu-i exclusiv o funcţie reparatorie, dată de întârzierea în executarea obligaţiei, fără a sancţiona şi comportamentul culpabil al reclamantei.

Critica este fără fundament şi din perspectiva acestor argumente, lipsite de substanţă juridică.

Astfel, contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei, cu trimitere la dispoziţiile din vechiul C. civ., de care aceştia se prevalează, că în cauză părţile au convenit asupra unei clauze penale având ca obiect evaluarea anticipată a despăgubirilor (sub forma unor penalităţi zilnice de 5% din suma datorată, în cazul întârzierii la plata redevenţei).

Cum clauza penală poate avea ca obiect deopotrivă, determinarea daunelor interese în caz de neexecutare, precum şi în situaţia executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate, în mod corect s-a reţinut că, în speţă, este vorba despre o evaluare anticipată a prejudiciului în cazul executării cu întârziere a obligaţiei principale, de plată a redevenţei, acesta fiind sensul majorărilor sau penalităţilor de întârziere convenite.

Disocierea pe care o fac recurenţii între clauza penală şi dobânzile moratorii este una artificială şi incorectă, menită doar să sustragă raporturile juridice ale părţilor de la incidenţa O.G. nr. 9/2000 şi de la sancţiunea nulităţii, câtă vreme obiectul clauzei penale îl reprezintă, în speţă, tocmai despăgubirile cuvenite pentru întârzierea în executare, adică pentru plata obligaţiei băneşti reprezentate de redevenţa datorată şi evaluarea întinderii acestora prin stabilirea unei majorări pe zi de întârziere.

Or, potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2000, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti (ca în cazul redevenţei) exprimată într-o sumă de bani datorată lunar. Această dobândă are caracter moratoriu, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului încercat ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei (potrivit situaţiei din speţă, plata redevenţei restante fiind constatată prin decizia nr. 36/2018 a Tribunalului Harghita), fiind doar indirect, prin ameninţarea pe care o reprezintă pentru debitor, o modalitate de constrângere în executarea obligaţiei principale.

Susţinerea că în speţă nu ar fi vorba despre dobânzi contractuale "din moment ce dobânda poate purta numai asupra cuantumului sumei împrumutate, fiind incidentă doar în cazul încheierii unui contract de împrumut" este una care nesocoteşte evident dispoziţiile menţionate anterior, ale art. 1 din O.G. nr. 9/2000, care fac referire la dobânzi pentru întârziere la plata unei obligaţii băneşti, fără distincţii în privinţa izvorului juridic al unei asemenea obligaţii.

În consecinţă, potrivit tuturor considerentelor arătate, criticile formulate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 şi 8 C. proc. civ. au fost găsite lipsite de fundament juridic, recursul pârâţilor urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Bilbor, Consiliul Local al Comunei Bilbor împotriva deciziei nr. 221/A din 7 martie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.