Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă sub nr. x/2021 la data de 29.07.2021, reclamanta A., intervenienţii B., C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea deciziei atacate şi obligarea pârâtei la emiterea unei noii decizii prin care sa invalideze Hotărârea Comisiei nr. 2515/29.05.2019 şi în care să stabilească despăgubiri pentru toate bunurile deţinute şi abandonate pe teritoriul Basarabiei de autorii săi, astfel cum acestea sunt cuprinse în adeverinţa emisă de Primăria Ordăşei şi în declaraţiile martorilor depuse la dosarul administrativ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 290/2003, art. 6, 8 şi 14 din Legea nr. 164/2014, art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004, art. 1 şi art. 6 din Protocolul adiţional 1 la CEDO, art. 15 din Constituţia României, art. 6 din C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea din data de 07.03.2022, având în vedere obiectul prezentei cauze, instanţa a dispus, în temeiul art. 78 alin. (1) C. proc. civ., introducerea în cauză a tuturor persoanelor vizate de decizia contestată, care ar putea pretinde drepturile la despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1822/23.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis acţiunea; a anulat decizia de validare nr. 6354/13.07.2021 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat pârâta să emită decizie de invalidare a Hotărârii nr. 2515/29.05.2019, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi de acordare a despăgubirilor pentru bunurile ce au aparţinut autorilor reclamanţilor, D. şi E. în favoarea persoanelor îndreptăţite, în limita drepturilor succesorale ale acestora.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 205/A/28.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei; a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A..
Recurenta a învederat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate. Cu referire la aceste aspecte privind abrogări tacite ale unor texte privind probatiunea, se observă că acolo unde legiuitorul a înteles să abroge o prevedere a Legii nr. 290/2003, a făcut-o expres -art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (2), (3), art. 3 etc.
Cu privire la art. 5 din Legea nr. 290/2003 nu a fost menţionată abrogarea. Astfel, această dispoziţie produce pe deplin efectele şi sub imperiul legii noi, fără a ultraactiva, având în vedere că acţiunea a fost depusă sub imperiul legii vechi şi îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile de la data la care a fost formulată.
Faptul că instituţia abilitată nu a soluţionat în termenul legal cererea, încălcând principiul celerităţii promovat de dispoziţiile art. 6 C. proc. civ. nu se poate constitui într-o sancţiune asupra beneficiarilor prevederilor legii aplicabile, prin aplicarea dispoziţiilor restrictive ale noii legi.
Dacă raţionamentul legiuitorului ar fi fost acela de a fi abrogate tacit textele din Legea nr. 290/2003 pentru care a legiferat prin Legea nr. 164/2014, nu ar fi abrogat explicit textele mai sus menţionate.
Nu există nicio logică juridică pentru care s-ar putea aprecia că aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, în sensul de a abroga unele dispoziţii în mod expres, în timp ce pe altele le-ar ignora, lăsând să opereze abrogarea tacită.
Potrivit art. 5 teza a doua din Legea nr. 290/2003 "Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate".
Motivul pentru care nu a fost abrogat expres textul art. 5 este tocmai acela ca cererilor depuse sub imperiul acestei legi şi pentru care instituţiile nu au respectat termenele de soluţionare, le sunt aplicabile inclusiv aceste dispoziţii mai favorabile, în vigoare la data depunerii cererii.
Mai arată recurenta că au fost încălcate dispozitile art. 6 C. civ. privind aplicarea în timp a legii, acţiunea impunându-se a fi soluţionată din perspectiva dispoziţiilor legale în vigoare la data introducerii acesteia.
Apreciază greşită interpretarea dată dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 cu privire la aplicarea acesteia cererilor depuse în perioada de aplicare a Legii nr. 290/2003. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul că aceste dispoziţii sunt aplicabile cererilor nesoluţionate. Totuşi, se impune o analiză particulară a prezentei speţe şi o soluţie în concordanţă cu motivele şi împrejurările concrete ale acesteia.
Referitor la susţinerile instanţei de apel cu privire la lipsa dovedirii dreptului de proprietate, recurenta a arătat că art. 5 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 290/2003 permite dovedirea cu martori, în condiţiile în care se probează efectuarea unor demersuri în scopul obţinerii datelor din evidenţele autorităţilor, în măsura în care aceste demersuri nu se finalizează cu obţinerea unor înscrisuri corespunzătoare, ca urmare a pierderii arhivelor în timpul războiului sau din alte cauze obiective.
Art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede că dovada dreptului la despăgubiri se face cu documente care atesta existenta dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii de martori autentificate.
Or, recurenta a făcut dovada imposibilităţii obţinerii documentelor respective şi a depus declaraţiile martorilor şi declaraţiile pe proprie răspundere, sub sancţiunea aplicării legii penale, referitoare la averea deţinută anterior refugiului, în acord cu prevederile art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006.
Totodată, a depus acte doveditoare certificate de autorităţi cu privire la stabilirea dreptului la despăgubiri, la care a făcut referire şi în motivele de recurs (documentul intitulat "certificat-adeverinţă" nr. 15/17.02.2014 emis de Republica Moldova, Raionul Teleneşti, Primăria satului Ordăşei, documentul intitulat "Act" emis de Primăria Ordăşei sub nr. x/26.11.2003, etc.).
Prin urmare, nu se poate susţine că în cauză nu au fost depuse documente certificate de autorităţi în completarea cărora să se poată face proba cu declaraţii de martori.
Relevante pentru cauză sunt şi dispoziţiilor CEDO, în special ale art. 6 din această convenţie privind dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune şi impune soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, precum şi privind dreptul de acces la o instanţă care să îi analizeze reclamantului pe fond pretenţiile, fără a i se opune o perioadă îndelungată de timp, pasivitatea autorităţii care a creat contextul legislativ actual, mai restrictiv.
Aşadar, având în vedere întreaga situaţie de fapt şi de drept, respectiv intervalul de 20 ani de la formularea cererii de acordare a despăgubirilor, pasivitatea constantă şi evidentă a autorităţilor administrative, natura dreptului litigios, condiţiile în care s-a produs paguba, (prejudiciul adus dreptului de proprietate producându-se în anul 1944), vârsta reclamantei care are peste 90 de ani, legislaţia în continuă schimbare cu efecte nocive asupra recunoaşterii dreptului la despăgubire, rezultă că recurentei i s-a impus o sarcină disproporţionată, excesivă şi nejustificată, incompatibilă cu respectarea dreptului de acces la instanţă recunoscut de CEDO.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata ANRP a solicitat respingerea recursului şi arată că prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluţionarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum şi de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile judeţene sau a municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003. Având în vedere că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu soluţionase cererea reclamantei cu nr. 6506/2716/14.04.2004, aceasta a fost soluţionată potrivit noilor reglementări.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 în forma în vigoare anterior adoptării Legii nr. 164/2014 reglementau posibilitatea dovedirii existenţei dreptului la despăgubiri în mod alternativ, fie prin înscrisuri certificate de autorităţi, fie prin declaraţiile autentice ale petentului şi ale martorilor. Cu toate acestea, având în vedere că obiectul reglementării din art. 4 al Legii nr. 164/2014 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 este acelaşi, respectiv mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea existenţei dreptului la despăgubiri, reiese că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014 a intervenit o abrogare tacită a legii vechi, în măsura în care aceasta avea dispoziţii contrare celei noi, conform art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Mai mult, susţinerile recurentei reclamante A., cu privire la aplicarea în continuare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 pentru simplu motiv că cererea sa a fost formulată când aceasta era încă în vigoare, ar lipsi de efecte voinţa legiuitorului în ceea ce priveşte schimbarea modalităţii în care se face dovada proprietăţii, manifestată prin adoptarea Legii nr. 164/2014. Prin admiterea ipotezei formulată de reclamantă, instanţa ar lipsi de conţinut Legea nr. 164/2014, având în vedere că termenul limită de depunere a cererilor a fost 01.05.2007, deci toate cererile depuse ar trebui soluţionate cu ignorarea prevederiloe Legii nr. 164/2014.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu sunt în dezacord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, textul Legii nr. 164/2014 nu conţine, în sine, nici o dispoziţie cu caracter retroactiv, textul urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, şi anume de la data de 15.12.2014, data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.
Prin urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu şi cea de la art. 5 din legea nr. 290/2003, care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că Legea nr. 164/2014 nu a abrogat art. 5 din Legea nr. 290/2003, dovada dreptului de proprietate nu se face doar cu înscrisuri, ci, în anumite condiţii, şi cu declaraţia petentului sau a cel puţin doi martori, iar recurenta a făcut o astfel de dovadă în condiţiile legii, aşa cum rezultă din dosarul administrativ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi în partea introductivă a memoriului de recurs sunt menţionate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat argumente de nelegalitate care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs care, astfel, se dovedeşte a fi invocat pur formal.
Cu referire la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează, din perspectiva unei interpretări/aplicări greşite a legii, că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 nu au fost abrogate (textul legal produce efecte şi sub imperiul legii noi, fără a ultraactiva), că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 C. civ. privind aplicarea în timp a legii (în sensul că cererea depusă sub imperiul legii vechi trebuie soluţionată în raport de prevederile acelei legi), că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 (cu privire la aplicarea acestor dispoziţii legale cererilor depuse în perioada de aplicare a Legii nr. 290/2003 şi care rămân supuse legii vechi până la emiterea hotărârii) şi că, toate aceste nereguli au drept consecinţă încălcarea dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO.
Criticile recurentei sunt nefondate.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 (a cărui incidenţă în prezenta cauză este susţinută de către recurentă), cererile de despăgubiri formulate de persoanele îndreptăţite în temeiul acestui act normativ "...trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate."
Art. 4 din Legea nr. 164/2014 statuează că "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."
Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 164/2014 "(1) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare".
Având în vedere textul legal anterior menţionat, care stabileşte legea aplicabilă cererilor de despăgubire întemeiate pe legile speciale de reparaţie la care face referire (Legea nr. 9/1998 şi Legea nr. 290/2003) în noua configuraţie juridică dată de Legea nr. 164/2014, criticile recurentei privind faptul că art. 5 din Legea nr. 290/2003 nu a fost abrogat în mod expres şi îşi produce efectele ori că ar fi fost încălcat principiul aplicării în timp a legii, nu pot fi primite.
Astfel, abrogarea sau neabrogarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 este lipsită de relevanţă, câtă vreme noua lege, Legea nr. 164/2014 stabileşte, prin chiar conţinutul său (art. 3 anterior citat) care este câmpul de aplicare a noilor dispoziţii legale, respectiv cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Or, cererea reclamantei se circumscrie dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 164/2014, întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, ea nu era finalizată, aflându-se în procedura contestării în instanţă a Deciziei nr. 6354/13.07.2021 emisă de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor în validarea Hotărârii nr. 2515/29.05.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.
Atât Hotărârea nr. 2515/29.05.2019, cât şi Decizia de validare a acesteia nr. 6354/13.07.2021, au fost emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, lege care, a prevăzut în conţinutul său opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare, cum este şi cazul celei promovate de către recurentă.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, legea nouă nu retroactivează, ci se aplică situaţiilor expres reglementate de către aceasta, iar dispoziţiile art. 6 C. civ. privind aplicarea în timp a legii nu sunt încălcate, întrucât incidenţa legii noi este reglementată ca atare în chiar conţinutul său, nefiind rezultatul unei erori de judecată, cum eronat susţine recurenta.
În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 346/24.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 622/12.08.2016, care a statuat, în paragraful 19, că "...o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare".
Totodată, paragraful 20 din aceeaşi decizie a statuat că "aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective […]. Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum."
Nu în ultimul rând este de observat că rigorile impuse prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 a căror incidenţă este contestată de către recurentă nu schimbă situaţia acesteia în ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate, în contextul în care, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, parte din actele depuse de aceasta au fost eliberate de autorităţi pe baza unor declaraţii de martori, iar parte din ele au menţionat că nu sunt deţinute documente referitoare la bunurile autorilor recurentei abandonate pe teritoriul Basarabiei.
Din această perspectivă, indiferent la care dintre reglementările în discuţie s-ar raporta sarcina probaţiunii, declaraţiile de martori nu sunt suficiente în dovedirea dreptului de proprietate, ci sunt în completarea acestei probaţiuni, fiind necesar ca dovada dreptului de proprietate să se facă, în principal, cu acte certificate de autorităţi, ceea ce în cazul de faţă nu s-a realizat.
Recurenta a subsumat încălcarea dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO, pretinselor erori de judecată ale instanţei de apel cu privire la aplicarea în cauză dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, apreciind că o astfel de încălcare reprezintă consecinţa pretinselor nelegalităţi săvârşite de către instanţa de apel.
Întrucât potrivit celor anterior expuse Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este evident că nici această ultimă critică nu se susţine.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 205/A din 28 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., continuat de moştenitoarea F., împotriva deciziei nr. 205/A din 28 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.