Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 27.01.2021 sub nr. x/2021, reclamantrul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale, obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze publice faţă de reclamant în două numere consecutive ale revistei, înlăturarea tuturor articolelor şi comentariile conţinute pe site-ul pârâtei B., care îl privesc pe reclamant, obligarea pârâţilor de a înlătura, pe cheltuiala lor, toate articolele şi comentariile care au apărut pe alte site-uri şi în alte publicaţii, ca urmare a preluării lor de la B., redarea integrală a dispozitivului hotărârii definitive judecătoreşti de achitare în dosarul Motorola, în cadrul unui articol, în termen de maxim 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere şi redarea integrală a sentinţei de condamnare a reclamantului de către statul comunist român în 1987.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 58, 72, 73, 1357, 1373 C. civ., art. 8 şi 10 CEDO.
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat suspendarea cauzei, având în vedere că S.C. B. S.R.L. se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006 ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei în data de 26.02.2014. De asemenea, au invocat inadmisibilitatea petitelor 2-6, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea pronunţată la data de 22.09.2021 în dosarul nr. x/2021, Tribunalul a dispus, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea judecării capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., privind obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale şi a disjuns capetele 2-6 de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi toate capetele de cerere formulate cu pârâţii persoane fizice, formând prezentul dosar.
La data de 02.03.2022, reclamantul a depus la dosar note scrise prin care, la solicitarea instanţei, a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv: art. 58, 252, 253, 72, 73, 1357, 1373 C. civ., art. 30 Constituţia României, art. 8 CEDO.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 540/16.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. şi a respins capetele 3-6 ale cererii de chemare în judecată, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul C. la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale; a obligat pârâtul D. la plata către reclamant a sumei de 20.000 RON, reprezentând daune morale; a obligat pârâta S.C. Evenimentul şi B. S.R.L. să înlăture de pe site-ul său (B.) articolul publicat în data de 26.06.2020, intitulat "Dezvăluiri incendiare despre un lider E.! Afaceri cu statul şi o avere uluitoare. Legături cu serviciile secrete" şi comentariile aferente acestuia; a respins, în rest cererea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata, către pârâta S.C. Evenimentul şi B. S.R.L., a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 814/A/31.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi de pârâţi împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D..
Recurenţii au învederat că printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat standardele de protecţie din materia libertăţii de exprimare a jurnaliştilor, descriind care sunt limitele pe care jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viaţa privată, onoarea şi demnitatea unei persoane subiect al investigaţiei jurnalistice. În acest sens, recurenţii au făcut trimitere la cauzele Sipoş c. României, Lavric c. României, Cornelia Popa c. României, Gabriel Andreescu c. României, Niculescu-Dellakeza c. României, Bugan c. României.
Au arătat recurenţii că, deşi a fixat în mod corect limitele analizei, în demersul judiciar de verificare a respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestora, reţinând în mod eronat că recurenţii apelanţi pârâţi nu au fost de bună credinţă în analiza jurnalistică cuprinsă în articolele de presă ce formează obiectul material al cauzei.
Articolele contestate îl vizează pe fiul intimatului reclamant, F., persoană publică, om politic membru al partidului E. care, fiind în campanie electorală, îşi dăduse demisia din Parlament pentru a nu beneficia de pensia specială de parlamentar, candidând însă pentru un nou mandat, la alegerile din 06.12.2020, susţinând în discursurile şi clipurile sale electorale, că impozitele sunt mari în România şi prin urmare, pensiile speciale creează inechităţi sociale, iar dumnealui nu doreşte să beneficieze de niciun privilegiu, militând pentru eliminarea acestora.
În raport de acest context, prin articolele ce formează obiectul cauzei a fost analizată situaţia domnului F., în scopul de a determina dacă acesta formula respectivele susţineri cu titlu populist şi electoral, pentru obţinerea unui nou mandat de parlamentar. Din documentarea efectuată pe internet şi în surse publice precum Registrul Comerţului, cei doi jurnalişti au evidenţiat că domnul F. a fost asociat în mai multe firme ce au avut contracte cu Statul Român, precum şi faptul că parlamentarul este fiul domnul A., intimatul apelant reclamant din prezenta cauză. Din documentarea efectuată, a rezultat că intimatul apelant reclamant, prin intermediul firmelor şi a membrilor familiei sale a fost implicat în "afacerea Motorola", subiect care a ţinut prima pagină a ziarelor din epocă. Mai mult, achiziţia respectivelor dispozitive a format obiectul unui dosar penal de notorietate care, deşi s-a finalizat prin achitarea inculpaţilor după aproximativ 12 ani de judecată, a rămas în mentalul colectiv drept o afacere neprofitabilă pentru tânărul Stat Român post-revoluţionar. Prin urmare, în cadrul articolelor reclamate au fost readuse în opinia publică situaţii şi subiecte controversate de notorietate, contrare poziţiei publice electorale exprimate de către fiul intimatului apelant reclamant.
Sancţionarea jurnaliştilor în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum au dispus ambele instanţe de fond, reprezintă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare. Pentru impunerea pe cale jurisdicţională a unei asemenea ingerinţe, cu titlu de sancţiune civilă, trebuie să se verifice dacă ingerinţa este prevăzută de lege (instituţia răspunderii civile delictuale fiind reglementată de art. 1349 noul C. civ.), dacă este justificată (se invocă încălcarea dreptului la reputaţie a persoanei criticate), dacă este necesară într-o societate democratică (limitele aprecierii fiind mai largi în cazul unor persoane publice), respectiv dacă corespunde unei nevoi sociale imperative (să existe bază factuală pentru judecăţile de valoare, sens în care ancheta jurnalistică face dovada documentării şi bunei credinţe şi reprezintă un factor exonerator de răspundere civilă).
Analizând criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile referitoare la calitatea persoanei, forma şi stilul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, existenţa bazei factuale minime, raportul între judecata de valoare şi situaţia faptică, doza de exagerare a limbajului, nu se poate concluziona că jurnaliştii au acţionat cu rea-credinţă.
Maniera de redactare a articolelor nu excedează limitelor acceptabile şi afirmaţiile jurnalistice nu sunt lipsite total de bază factuală, au un suport probatoriu, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva intimatului-reclamant, ci în contextul poziţiei electorale a fiului acestuia.
Limitele impuse demersului jurnalistic în cazul concret al unui subiect de interes general (implicarea intimatului apelant reclamant prin firmele controlate de acesta şi familia sa în afacerea Motorola şi în alte contracte cu statul sau legăturile acestuia cu fosta Securitate), sunt mai largi, astfel că publicarea articolelor poate fi justificată.
Limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul unei persoane publice decât în cazul individului obişnuit, iar pe de altă parte, nu se poate reţine că ceea ce a fost prezentat publicului, reprezintă un aspect ce ţine de viaţa privată a persoanei.
Recurenţii nu au urmărit să aducă atingere reputaţiei persoanei vizate, împrejurare care, dealtfel, nu s-a dovedit (prezumţia de bună-credinţă nefiind răsturnată în cauză). Cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.
Desi afirmaţiile recurenţilor nu sunt sprijinite de probe absolute, acestea apar ca ipoteze formulate în cadrul şi în limitele exerciţiului liber al dreptului de exprimare. În cuprinsul articolelor, autorii au prezentat raţionamentul care a stat la baza concluziilor, făcând referire deopotrivă la declaraţiile date de intimatul apelant reclamant şi permiţând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate. În acelaşi sens, şi relevanţa timpului scurs de la eveniment este un aspect de percepţie subiectivă a receptorului informaţiei, neputând fi apreciată ca un element ce susţine reaua-credinţă a celui care a transmis informaţia, element ignorat de instanţa de apel.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia de nulitate a recursului, criticile deduse judecăţii neputând fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, aşa cum în mod corect a constatat instanţa de apel, recurenţii au acţionat cu rea-credinţă, respectiv, deşi recurenţii apreciază că au informat publicul asupra omului politic F., în realitate au atacat viaţa privată a tatălui acestuia.
Intimatul a învederat că relaţiile de rudenie dintre acesta şi fiul său nu reprezintă subiecte de interes public, iar referirile tendenţioase la afacerea Motorola şi modul în care intimatul a plecat din ţară în perioada comunistă sunt de natură a-l prejudicia pe acesta, câtă vreme, fără existenţa unei baze factuale adecvate, jurnaliştii sugerează o implicare a intimatului în afacerea Motorola (în care intimatul nu a avut nicio calitate) şi sugerează legături ale acestuia cu fosta Securitate, aspect neadevărat, de natură a aduce atingere drepturilor personal nepatrimoniale ale intimatului.
Prezentarea afirmaţiilor neadevărate, mincinoase cu privire la persoana intimatului nu poate fi justificată ca reprezentând un subiect de interes public, ci doar o încercare de a aduce în discuţii chestiuni tranşate definitiv în instanţele de judecată.
Din jurisprudenţa CEDO invocată de recurenţi, rezultă legalitatea hotărârii recurate. Astfel, în jurisprudenţa sa constantă, CEDO a condamnat România pentru inexacta apărare a dreptului fundamental instituit prin art. 8 din Convenţie, stabilind în nenumărate rânduri diferenţierea între judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte concrete. Curtea a remarcat că acurateţea informaţiilor nu a fost verificată înainte de a fi publicate, la fel cum a apreciat că judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În cauză, informaţiile transmise prin articolele denigratoare, nu numai că se bazează pe fapte inexacte, se bazează pe chestiuni ireale, mincinoase, informaţii care sunt de natură să dezinformeze publicul cititor, iar nu să se realizeze o corectă informare a acestuia.
Nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei cauze dacă recurenţii au urmărit sau nu să îl prejudicieze pe intimat prin articolele publicate, deoarece răspunderea civilă delictuală se angajează pentru cea mai uşoară formă a culpei, nefiind o cerinţă pentru această formă de răspundere civilă vinovăţia în forma intenţiei.
Câtă vreme intimatul a arătat că afirmaţiile jurnaliştilor nu au bază factuală, recurenţii din prezenta cauză ar fi trebuit să arate contrariul, pentru a-şi dovedi buna-credinţă. Recurenţii nu au făcut minime cercetări (obligatorii în profesia de jurnalist) pentru a stabili realitatea subiectului adus în atenţia publicului. A aduce la cunoştinţa publicului informaţii despre care jurnaliştii cunosc că nu reprezintă adevărul despre intimat nu poate decât să excludă buna-credinţă a acestora.
Prin urmare, hotărârea atacată este legală, fiind pronunţată cu luarea în considerare a jurisprudenţei CEDO în materie şi cu respectarea normelor de drept aplicabile.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
Înalta Curte constată că, deşi recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul acestuia nu au fost dezvoltate critici care să permită încadrarea argumentelor deduse judecăţii nici în motivul de recurs invocat, nici în vreo altă ipoteză reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Astfel, memoriul de recurs conţine 7 pagini, din care pe prima pagină sunt menţionate părţile dosarului şi domiciliile acestora.
Pe pagina a doua a memoriului de recurs este indicată decizia împotriva căreia a fost declarată calea de atac, cu solicitarea de admitere a recursului, de casare a hotărârii atacate şi trimitere a cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Este indicat apoi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., un considerent al deciziei atacate şi precizarea recurenţilor în sensul că în cauză se impune a se analiza în ce măsură libertatea de exprimare şi de informare a publicului a ziariştilor, garantată de art. 10 din Convenţie, încalcă dreptul la viaţă privată a intimatului-reclamant ocrotit de art. 8 din Convenţie, incluzând şi dreptul la reputaţie.
De la finalul paginei 2 din memoriul de recurs şi până la paragraful 5 al paginei 5 sunt redate, de către recurenţi, standardele libertăţii de exprimare astfel cum au fost stabilite prin jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu trimitere la Cauza Liviu Petrina c. României, Cauza Sipoş c. României, Cauza Lavric c. României, Cauza Cornelia Popa c. României, Cauza Gabriel Andreescu c. României, Cauza Niculescu-Dellakeza c. României, Cauza Bugan c. României.
Este evident că simpla redare a unor pasaje din hotărârile instanţei de contencios european, invocate în cauză cu titlu de practică judiciară, nu reprezintă o critică de nelegalitate subsumată vreunuia din ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., câtă vreme ele nu sunt prezentate în corelare cu statuări ale instanţei care a pronunţat hotărârea recurată (cum este cazul în speţă).
În acest sens, este de observat că instanţa de apel a analizat criteriile jurisprudenţiale generale consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (tema articolelor, aspectele aduse în discuţie, calitatea persoanei subiect al articolelor, existenţa unei baze factuale, buna-credinţă a jurnaliştilor) şi a apreciat că modalitatea în care informaţiile conţinute în articolele de presă subiect al prezentei cauze au fost aduse la cunoştinţa publicului demonstrează că autorii lor au fost de rea-credinţă şi că argumentele potrivit cărora pârâţii au utilizat informaţii publice deja cuprinse în alte articole de presă ori chiar în declaraţii ale reclamantului nu pot fundamenta teza bunei-credinţe a autorilor celor două articole.
Statuările de ordin general conţinute în hotărârile instanţei europene la care fac trimitere recurenţii nu sunt expuse prin raportare la considerentele instanţei de apel mai sus menţionate, astfel încât nu susţin motivul de nelegalitate invocat.
La paragraful 5 din memoriul de recurs (pagina 5) recurenţii arată că "Deşi a fixat în mod corect limitele analizei, în demersul judiciar de verificare a respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestora, reţinând în mod eronat că recurenţii apelanţi pârâţi nu au fost de bună-credinţă în analiza jurnalistică cuprinsă în articolele de presă ce formează obiectul material al cauzei".
Afirmaţia este una de ordin general, ce exprimă nemulţumirea recurenţilor faţă de soluţia instanţei de apel şi care nu atrage o încadrare corespunzătoare în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât deşi se afirmă că instanţa de apel a greşit, nu se arată care este pretinsa eroare şi care este norma de drept material încălcată.
În cadrul paragrafelor 6-10 de pe pagina 5 a memoriului de recurs sunt expuse elemente ce caracterizează contextul factual al pricinii privind persoana vizată prin articolele contestate (F., fiul reclamantului), calitatea acesteia de om politic membru al E., activitatea acestuia în campania electorală, documentarea efectuată pe internet şi din surse publice din care a rezultat că persoana respectivă a fost asociat în mai multe firme ce au avut contracte cu statul, faptul că este fiul reclamantului (A.), faptul că reclamantul a fost implicat în afacerea Motorola şi că achiziţia acelor dispozitive a făcut obiectul unui dosar penal de notorietate care s-a desfăşurat pe o perioadă de aproximativ 12 ani. Recurenţii au concluzionat că în cadrul articolelor reclamate au fost readuse în opinia publică situaţii şi subiecte controversate de notorietate.
Aceste expuneri vizează stări şi situaţii de fapt care descriu premisele factuale ce au determinat redactarea articolelor de presă în discuţie, astfel încât nu pot fi apreciate drept critici de nelegalitate care să atragă o încadrare corespunzătoare în calea extraordinară de atac.
Prin paragrafele 11-12 (paginile 5-6 din memoriul de recurs) sunt expuse consideraţii teoretice de ordin general privind limitele libertăţii de exprimare din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu trimitere la art. 10 din Convenţie.
Nici aceste afirmaţii nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., întrucât ele nu sunt corelate de către recurenţi cu statuările instanţei de apel, ci sunt prezentate într-o manieră pur informativă, lipsită de eficienţă juridică în ce priveşte posibilitatea de încadrare în categoria criticilor de nelegalitate.
La paragraful 13 din memoriul de recurs, recurenţii expun o apreciere proprie, subiectivă, în sensul că "Analizând criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile referitoare la calitatea persoanei, forma şi stilul mesajului critici, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, existenţa bazei factuale minime, raportul între judecata de valoare şi situaţia faptică, doza de exagerare a limbajului, nu se poate concluziona că jurnaliştii au acţionat cu rea-credinţă".
Afirmaţia preia considerente generale ale hotărârilor CEDO invocate cu titlu de practică judiciară şi nu conţine argumente proprii ale recurenţilor care să combată dezlegările date de către instanţa de apel, astfel încât nu poate fi apreciată drept o critică de nelegalitate care să poată fi analizată ca atare de către instanţa de recurs. Concluzia finală a acestui paragraf, în sensul inexistenţei relei-credinţe a recurenţilor, este una pur subiectivă şi nesusţinută de argumente corespunzătoare.
La paragraful 14 din memoriul de recurs recurenţii afirmă că "Maniera de redactare a articolelor nu excedează limitelor acceptabile şi afirmaţiile jurnalistice nu sunt lipsite total de bază factuală, au un suport probatoriu, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva intimatului-reclamant, ci în contextul poziţiei electorale a fiului acestuia".
Recurenţii nu arată în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de către instanţa de apel prin soluţia adoptată, care sunt considerentele instanţei de apel care nu ar fi conforme legii, ori ce text legal a fost interpretat sau aplicat greşit, ci se limitează la a expune o serie de negaţii în sensul că maniera de redactare a articolelor nu excedează limitelor acceptabile, afirmaţiile jurnalistice nu sunt lipsite de bază factuală, nu sunt efectuate într-o campanie de denigrare, etc. Este evident că o asemenea manieră de contestare a unei hotărâri judecătoreşti pe calea recursului este una care excedează cadrului legal impus de calea extraordinară de atac, determinând imposibilitatea analizei de legalitate specifice acestei etape procesuale.
Prin paragraful 15 din memoriul de recurs recurenţii arată că "Limitele impuse demersului jurnalistic în cazul concret al unui subiect de interes general (implicarea intimatului apelant reclamant prin firmele controlate de acesta şi familia sa în afacerea Motorola şi în alte contracte cu statul sau legăturile acestuia cu fosta Securitate) sunt mai largi, astfel că publicarea articolelor poate fi justificată.
De asemenea, prin paragraful 16 se susţine că "Limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul unei persoane publice decât în cazul individului obişnuit, iar pe de altă parte, nu se poate reţine că ceea ce a fost prezentat publicului reprezintă un aspect ce ţine de viaţa privată a persoanei".
Aceste afirmaţii vizează limitele demersului jurnalistic şi nu se raportează la considerentele instanţei de apel care se referă la buna-credinţă a jurnaliştilor în transmiterea respectivelor informaţii, la modalitatea în care au fost prezentate, la faptul că au avut un caracter ambiguu şi nu au avut o bază factuală suficientă.
Astfel instanţa de apel analizează buna-credinţă a jurnaliştilor în prezentarea informaţiilor conţinute în articolele în discuţie, în timp ce recurenţii expun argumente privind limitele de exprimare, ceea ce dovedeşte o ignorare a considerentelor pentru care instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, sancţiunea fiind aceea a nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
La paragraful 17 recurenţii fac din nou trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 10, arătând că "Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene în aplicarea art. 10 din Convenţie libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează sau şochează. Nu se poate concepe ca un jurnalist să poată emite judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a le putea demonstra veridicitatea absolută."
Evocarea jurisprudenţei în materie nu constituie prin ea însăşi o critică de nelegalitate a hotărârii atacate, dacă recurenţii nu arată, în concret, în ce modalitate a greşit instanţa de apel în evaluarea acestei jurisprudenţe sau cum ar fi trebuit interpretate criteriile jurisprudenţiale comunitare, ci se limitează la o simplă expunere, în modalitatea citării, a diferitelor pasaje din hotărâri ale forului european pronunţate în diverse cauze, fără raportare la statuările instanţei de apel.
O abordare identică se realizează şi în cadrul paragrafului 18 din motivele de recurs, în care se susţine că "Recurenţii nu au urmărit să aducă atingere reputaţiei persoanei vizate...", că prezumţia de bună-credinţă nu a fost răsturnată şi că "Cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze reale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între acestea şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general".
Încă o dată recurenţii expun idei de ordin general consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene, pe care nu le justifică în contextul motivării conţinute în hotărârea recurată şi nu le dezvoltă prin raportare la dezlegarea jurisdicţională dată de instanţa de apel. Susţinerea că recurenţii au fost de bună-credinţă reprezintă o simplă afirmaţie, care nu este aptă să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme nu este fundamentată pe argumente din care să rezulte o situaţie contrară celei reţinute de către instanţa de apel.
În paragraful 19 al memoriului de recurs se arată că "Deşi afirmaţiile recurenţilor nu sunt sprijinite de probe absolute, acestea apar ca ipoteze formulate în cadrul şi în limitele exerciţiului liber al dreptului la exprimare. În cuprinsul articolelor, autorii au prezentat raţionamentul care a stat la baza concluziilor, făcând referire deopotrivă la declaraţiile date de intimatul apelant reclamant şi permiţând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate".
Şi acest paragraf demonstrează că recurenţii nu relevă critici de nelegalitate ale hotărârii atacate, posibile greşeli de interpretare şi aplicare a legii ale instanţei de apel, ci fac trimitere la propria conduită, la stări şi situaţii de fapt specifice cauzei, precum şi la probatoriile administrate, aspecte care nu pot fi încadrate în tiparul juridic dat de calea extraordinară de atac a recursului.
În ultimul paragraf al recursului, cu nr. 20, se arată că "...şi timpul scurs de la eveniment este un aspect de percepţie subiectivă a receptorului informaţiei, neputând fi apreciat ca un element ce susţine reaua-credinţă a celui care a transmis informaţia, element ignorat de instanţa de apel".
Susţinerea este una străină cauzei, în contextul în care în cadrul analizei respectării limitelor dreptului la liberă exprimare în speţă criteriile sunt cele date de tema articolelor, aspectele aduse în discuţie, calitatea persoanei ce constituie subiectul articolului, baza factuală şi buna-credinţă.
Prin urmare, întrucât datorită modalităţii în care recurenţii au înţeles să critice hotărârea instanţei de apel nu pot fi identificate critici de nelegalitate care să justifice incidenţa dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi va fi respinsă ca atare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâţii S.C. B. S.R.L., D., C. împotriva deciziei nr. 814/A din 31 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâţii S.C. B. S.R.L., D., C. împotriva deciziei nr. 814/A din 31 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.