Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă la data de 19.08.2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 538.732 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în municipiul Bistriţa, str. x, înscris în CF Bistriţa, nr. top x şi y compus din teren în suprafaţă de 1209 mp şi construcţii demolate toate cu suprafaţa construită de 203,80 mp şi utilă de 176,20 mp şi valoarea de 648.625 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.08.2009 de către expertul evaluator A., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii efective. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plăţii.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a PFA A., B. şi C., care a fost respinsă, ca tardivă, prin încheierea din data de 20.10.2022.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1712/08.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanţie, ca tardivă; a obligat pârâta să plătească persoanelor chemate în garanţie C., PFA A. şi B. câte 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 161/A/12.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi de pârâta ANRP împotriva sentinţei; a obligat pârâta ANRP la plata, către intimata chemată în garanţie C., a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată în apel precum şi la plata, către intimatul chemat în garanţie B., a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, respectiv hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ.
În acest sens, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit, în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, că apelantul-reclamant putea şi avea posibilitatea să cunoască existenţa faptei şi o prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire şi de la momentul la care titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea, unde Statul Român deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic.
Într-o decizie de speţă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv ~ dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea./.../. Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege".
Or, prin prisma interpretării expuse anterior a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, în mod eronat, instanţa de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască existenţa prejudiciului, cât şi pe cei responsabili de producerea acestuia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire, respectiv momentul la care titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea.
Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, în primul rând, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.
Prin urmare, redamantul-recurent din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte prejudiciul la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.
În cauză există următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între ANRP şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
Prin urmare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care recurentul a fost înştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
În cauză nu este incidentă Decizia în interesul legii nr. 19/2019, întrucât în materia analizată de aceasta, şi anume aceea a raporturilor de muncă, s-a stabilit, ca moment de la care se naşte dreptul la acţiune, data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.
Analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi de Casaţie în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă, în timp ce în prezenta cauză ne aflăm în materia dreptului comun.
În concluzie, în speţa de faţă, cu privire la calcularea termenului de prescripţie, instanţa de apel a aplicat, indirect, prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, deşi nu ne regăsim în ipoteza analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 19/2019, pe care instanţa de apel a invocat-o în soluţionarea cauzei.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înţelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizie prin care instanţa de recurs a menţinut sentinţa prin care constatat prescris dreptul material la acţiune.
Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părţile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (speţele fiind similare) cu soluţionarea acestuia din urmă.
Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.
A mai arătat intimata că în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 5500 RON, fără ca instanţa să se raporteze la dificultatea, amploarea şi durata pricinii, care ar fi impus o reducere considerabilă a cheltuielilor solicitate.
Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "...prerogativele instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil".
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În ce priveşte intimata, cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.
Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin înseşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, prin analogie, în prezenta speţă, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Prin întâmpinările formulate, având conţinut similar, intimaţii-chemaţi în garanţie C. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi au arătat că instanţa a statuat în mod corect faptul că în cauză, potrivit art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, aplicabil prezentei cauze, dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care se calculează cu începere de la momentul naşterii dreptului la acţiune.
Instanţa a constatat în mod corect faptul că, în conformitate cu reglementările privind prescripţia (atât cele din vechea legislaţie, cât şi cele din noua legislaţie) sunt stabilite două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv a datei la care păgubitul putea, ori trebuia să cunoască aceste clemente.
Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care îi permit să înainteze acţiunea în răspunderea civilă.
S-a apreciat în mod corect în opinia intimaţilor, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este momentul emiterii deciziei privind acordarea de despăgubiri pe numele beneficiarilor, iar titlul de conversie emis în baza acestei decizii a fost comunicat şi Fondului Proprietatea, unde Statul (recurentul în prezenta speţă) deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective. De la momentul emiterii deciziei de despăgubire, recurentul putea să cunoască atât paguba ce urma a fi produsă bugetului de stat, cât şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.
De la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reurentul putea să cunoască atât prejudiciul cauzat cât şi persoana responsabilă de producerea acestuia, de la data diminuării patrimoniului sau cu despăgubirile acordate, aceasta având posibilitatea şi obligaţia să stabilească persoanele responsabile de producerea pagubei.
Statul nu poate invoca faptul că nu a fost avizat de măsurile dispuse de Curtea de Conturi prin decizia nr. 10/10.10.2013, sau că nu a fost parte în dosarul ce a avut ca obiect contestarea respectivei decizii, din moment ce Curtea de Conturi a acţionat ca reprezentant al Statului.
Prin urmare recurentul (Statul Român) este considerat că a cunoscut, sau cel puţin trebuia în mod obiectiv să cunoască aspectele constatate de organul abilitat de el să exercite exercite controlul la ANRP, mai ales ca procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv reprezintă un domeniu de mare interes pentru Stat, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare majore ce trebuie afectate plăţii despăgubirilor.
Totodată recurentul (Statul Român) nu poate invoca nici faptul că ar fi cunoscut producerea prejudiciului abia la momentul când Ministerul Finanţelor a primit adresa numărul 168/18.01.2021, comunicată de apelanta ANRP, prin care i s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea imobilului stabilită prin raportul din 2009 şi valoarea stabilită printr-un nou raport de evaluare efectuat la data de 30.09.2020 de un alt evaluator desemnat de ANRP.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.
Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 6390/29.09.2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
În cauză nu se poate reţine, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, momentul indicat de către recurent ca fiind acela al comunicării adresei nr. x/18.01.2021, de informare a recurentului despre existenţa unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009 (referitor la care recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).
Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, date în aplicarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2009.
Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2009 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.
Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).
De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).
În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.
Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
Recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.
Însă Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.
Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.
Considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a acestei instanţe pe care le evocă recurentul cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, nu contrazic statuările anterior menţionate, întrucât hotărârea respectivă este dată într-un litigiu ale cărui circumstanţe factuale sunt diferite de cele din prezenta cauză (daune morale pentru operaţia de amputare a piciorului reclamantului datorată tratamentului medical greşit), astfel încât nu conţine o chestiune de similaritate care să fie avută în vedere la soluţionarea acestei pricini.
În ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie C. şi B., aceasta nu poate fi primită, întrucât cererea de chemare în garanţie (respinsă, ca tardivă) a fost formulată de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar recursul a fost declarat doar de către reclamant şi vizează soluţia de respingere, ca prescrisă, a acţiunii, astfel cum a fost pronunţată de prima instanţă şi menţinută în apel. În aceste condiţii, recurentul-reclamant nu are calitatea de parte căzută în pretenţii faţă de intimaţii chemaţi în garanţie conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu el este cel care a atras în cadrul procesual intimaţii chemaţi în garanţie, neavând cu aceştia raporturi juridice care să poată fundamenta o astfel de cerere.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 161/A din 12 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă şi va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie C. şi B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 161/A din 12 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-chemaţi în garanţie C. şi B..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.