Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 25.05.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti: să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C. şi faptul că din masa succesorală face parte imobilul-teren în suprafaţă de 86 mp, situat în Bucureşti, str. x, şi construcţia edificată pe acesta; să se constatate că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă şi că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate de unic moştenitor al acestuia; să se constatate deschisă succesiunea de pe urma defunctei D. şi faptul ca din masa succesorală face parte imobilul-teren în suprafaţă de 520 mp, situat în Bucureşti; să se constate că succesiunea de pe urma defunctei D. este vacantă şi că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate de unic moştenitor al acesteia; să se constate că au dobândit dreptul de proprietate, prin prescripţie achizitivă şi joncţiunea posesiilor, asupra terenului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 606 mp (620 mp din măsurători), precum şi a construcţiei edificate pe acesta (prin accesiune imobiliară), după cum urmează: suprafaţa de 86 mp, achiziţionată de la C., conform chitanţei de mână întocmită la 01.06.1973; suprafaţa de 520 mp, achiziţionată de la E., autorul defunctei D., conform chitanţelor de mână ataşate la cererea de chemare în judecată; obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ocazionate cu litigiul.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 477, art. 645, art. 680, art. 1.837, art. 1.846 şi urm., art. 1.854, art. 1.860, art. 1.890 şi urm. C. civ. de la 1864 şi dispoziţiile art. 117 şi art. 194 şi urm. C. proc. civ.
Ca urmare a solicitării instanţei, reclamanţii au indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, astfel: valoarea terenului liber de construcţii, în suprafaţă de 226 mp: 72.230 RON; valoarea terenului pe care sunt edificate construcţiile, în suprafaţă de 380 mp: 85.120 RON; valoarea impozabilă a construcţiei: 742.743,44 RON.
Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliul General al Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale active pe capătul de cerere privind constatarea vacanţei succesorale de pe urma defuncţilor C. şi D., excepţia inadmisibilităţii pe capătul de cerere privind constatarea vacanţei succesorale de pe urma defuncţilor C. şi D. şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată
Prin sentinţa nr. 12459/17.11.2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.
Prin sentinţa nr. 671/27.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.
Prin sentinţa nr. 109/F/18.08.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2. Primul ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 871/04.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor dar şi a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general; a admis, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor dar şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii (şi joncţiunii posesiilor), asupra imobilului-teren în suprafaţă măsurată de 762 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea topografie întocmit şi completat de expertul F. şi avizat de OCPI - BCPI Sector 2, conform procesului-verbal de recepţie nr. x/15.11.2107, raportul fiind parte integrantă a hotărârii; a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare, asupra imobilului-construcţie (locuinţă) în suprafaţă construită de 137 mp, situat în Municipiul Bucureşti, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea construcţii întocmit de expert G., raportul fiind parte integrantă a hotărârii; a respins, în rest, acţiunea; a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 945/A/10.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă în dosar nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17.12.2019, au fost admise apelurile pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei; a fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul că s-a constatat că reclamanţii au dobândit, ca efect al uzucapiunii (şi joncţiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 188 mp, delimitat prin punctele de contur 8-9- 10-18-14-15-13-16 şi asupra imobilului-teren situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 86 mp, delimitat prin puncte de contur 7-8-16-17, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expert F.; a constatat că reclamanţii au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului-construcţie (locuinţă aflată în stadiu de ruină), în suprafaţă construită la sol de 85 mp, delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-13-16, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F.; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Prin decizia nr. 2538/25.11.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamanţilor A. şi B., precum şi recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 945/A/10.06.2019 şi a încheierii de şedinţă din 22.04.2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care le-a casat şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe; a respins recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor de şedinţă din 14.11.2018, 05.12.2018 şi 25.03.2019, ale aceleiaşi instanţe.
3. Al doilea ciclu procesual
Prin decizia nr. 1764/A/08.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în petitele având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune şi accesiune, cu consecinţa respingerii respectivelor capete de cerere ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate; a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de Municipiul Bucureşti, prin primar general; a obligat pe apelantul Municipiul Bucureşti la plata, către intimatul A., a sumei de 23.109,94 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare în apel şi recurs.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Recurentul a arătat că în mod greşit s-a reţinut, de către instanţa de apel, îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de lungă durată, prin întrunirea celor două elemente constitutive: elemental material (corpus) şi elementul psihologic (animus). Astfel, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material privind uzucapiunea, respectiv art. 1.846, 1.847, 1.890 şi art. 680 C. civ. de la 1864, Legea nr. 422/2001, precum şi art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Pentru a putea solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, intimaţii-reclamanţi trebuie să facă mai întâi dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu şi, mai mult, faptul că acesta aparţine domeniului privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale. Doar după dovedirea calităţii procesual pasive a Municipiului Bucureşti, urmează a se dovedi în cauză posesia utilă de 30 de ani, posesie raportată paratului Municipiului Bucureşti.
Pentru ca uzucapiunea lungă să producă efecte trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei posesii utile, împlinirea termenului de 30 de ani şi existenţa unui lucru susceptibil de a fi uzucapat.
Precizează că, prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus ca în rejudecarea cauzei instanţa de apel să verifice dacă, în concret, plăţile privind achitarea taxelor şi impozitelor locale se referă la suprafeţele la care s-au raportat recurenţii-reclamanţi.
Consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., nelămurind aceste aspecte.
În acest sens, precizează că instanţa de apel a reţinut că "din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă faptul că reclamanţii erau cunoscuţi drept proprietari ai imobilului, martora H. declarând că aceştia locuiau la adresa din str. x încă din anul 1968, când aceasta s-a mutat în zonă". Mai arată şi că instanţa de apel a reţinut că "reclamanţii au plătit impozitele pentru anii anteriori, aferente întregii suprafeţe de teren a cărei uzucapiune se solicită, depunând în acest sens chitanţele la dosar, iar apelantul-pârât Municipiul Bucureşti nu a înţeles să conteste această împrejurare", însă nu acestea erau cerinţele din decizia de casare, ci dacă, în concret, aceste plăţi se referă la suprafeţele la care s-au raportat recurenţii- reclamanţi. Faptul că Municipiul Bucureşti nu ar fi contestat această împrejurare nu poate avea niciun efect asupra aprecierii de către judecător asupra înscrisurilor existente la dosarul cauzei. Aprecierea părţilor asupra valabilităţii actelor administrate în cauză nu este de natură a influenţa valoarea probatorie a acestora.
Consideră că în speţă nu este îndeplinită condiţia posesiei sub nume de proprietar pentru întreaga suprafaţa de teren.
Faptul că terenul este îngrădit, delimitat de gard, nu poate avea relevanţă în cauză atât timp cât nu s-a stabilit cu certitudine momentul îngrădirii, reclamanţii putând oricând delimita terenul. Or, acest aspect ar putea fi luat în seamă dacă din probe certe rezultă că acesta a fost plasat încă din momentul de la care se invocă posesia. Aşadar, acest teren face parte dintr-o suprafaţă mare de teren aparţinând municipalităţii. Nu se poate aprecia asupra acestei suprafeţe imense faptul că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent şi că ar fi abandonat administrarea acestui acestui teren, atât timp cât acesta este menţionat în evidenţe şi constituie domeniul oraşului. Ar fi absurd ca toată această suprafaţă să facă obiectul unor litigii fracţionate doar pe considerentul că aparţine municipalităţii şi pentru faptul că uzucapiunea de lungă durată prevăzută de vechiul C. civ. facilitează dobândirea dreptului de proprietate prin această instituţie.
Susţine că nu s-au produs probe, în sensul dovedirii, de către reclamanţi, a elementului psihologic (animus), care alături de cel material (corpus) ar putea contura îndeplinirea cumulativă a elementelor uzucapiunii de lungă durată.
Existenţa unei detenţii precare sau a unei posesii viciate, oricât ar dura în timp, nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Invocă, în acest sens, prevederile art. 1.854 C. civ. de la 1864, potrivit cărora:
"posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul."
Singura probă administrată este proba testimonială, care singură, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate duce la reţinerea unei posesii valabile.
În plus, unul dintre martori nu a apreciat, cel puţin cu aproximaţie, întinderea suprafeţei invocată ca fiind deţinută.
Astfel, reclamanţii, chiar dacă fac dovada formală a posesiei, aceasta este exercitată pentru altul, respectiv pentru Municipiul Bucureşti.
Arată că pentru a exista o posesie utilă sunt necesare două elemente, unul material - corpus - şi altul psihologic, intenţional - animus. Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra lucrului. Elementul corpus se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care posesorul le încheie cu privire la acel bun, cum sunt: comodatul, locaţiunea, depozitul. Corpus este elementul fundamental al posesiei, pentru că acest element relevă terţilor calitatea de posesor al aceluia care pretinde că posedă. Nu poate exista posesie fără corpus.
Pe de altă parte, nu este necesar ca faptele materiale sau actele juridice să fie exercitate de către posesor, acestea putând fi îndeplinite prin intermediul unei alte persoane, detentor precar. Astfel, un locatar poate să exercite fapte materiale de stăpânire asupra unui apartament în numele şi pentru posesorul sub nume de proprietar. O asemenea situaţie se numeşte posesie corpore alieno.
Elementul psihologic constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real.
Lipsa unuia dintre aceste elemente echivalează cu lipsa posesiei.
În ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, arată că suma de 23.109,94 RON este disproporţionată faţă de obiectul concret al cauzei şi de faptul că dovada posesiei incumbă reclamanţilor.
Consideră că nu poate fi obligat la aceste cheltuieli, pricinuite pentru dovedirea posesiei utile, iar în ceea ce priveşte raportul de expertiză, de asemenea, acesta a fost administrat la solicitarea reclamanţilor, în dovedirea pretenţiilor afirmate.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin rezoluţie, a fost fixat termen în cameră de consiliu, fără citare părţi, pentru soluţionarea recursului, la data de 20.11.2024.
Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.
6. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, respectiv obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la excepţia de nulitate, intimaţii au arătat că deşi recursul este motivat în mod formal, cu indicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totuşi nu se face nicio referire concretă la elementele necesare şi apte să atragă incidenţa motivului de casare.
Recurentul-pârât a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 Cod procedură doar în scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa acestora şi, totodată, să reaprecieze stări de fapt privind îndeplinirea condiţiei posesiei imobilului sub nume de proprietar de către intimaţii-reclamanţi, cu privire la terenul în suprafaţă de 762 mp, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
Aşadar, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea aspectelor de nelegalitate a deciziei pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se atacă, precum şi încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul de legalitate.
Pe fondul recursului, după prezentarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, intimaţii-reclamanţi au arătat că, în ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, a aplicat în mod corect normele juridice din materia uzucapiunii.
Instanţa de apel a urmat dispoziţiile obligatorii date prin dezlegările de drept ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie cu privire la dispoziţiile art. 1.846 şi art. 1.854, precum şi interpretarea probelor administrate faţă de situaţia de fapt reţinută.
Referitor la dispoziţiile obligatorii ale instanţei de casare privind verificarea dacă plăţile impozitului se referă la suprafeţele la care s-au raportat reclamanţii, intimaţii-reclamanţi arată că, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că înscrisurile prin care se face dovada plăţii impozitelor nu au o putere probatorie mai însemnată.
Considerentele expuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind efectuarea de verificări, se referă la un anumit context, respectiv admiterea de către Înalta Curte a recursului declarat de către reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 22.04.2019.
Or, criticile recurentului-pârât nu pot fi primite faţă de dispoziţiile art. 502 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, în mod corect instanţa de apel a obligat recurentul la plata sumei de 23.109,94 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în apel şi recurs, sume apreciate de instanţa de apel ca proporţionale cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat.
Intimaţii consideră că, în măsura respingerii apelului, este evident că recurentul-pârât s-a aflat în culpă procesuală, fiind justificată obligarea sa la plata cheltuielilor suportate de partea care a câştigat procesul.
În susţinerea apărărilor, intimaţii au invocat şi Ghidul de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în special cu avocaţii, din anul 2019, adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii, în care se precizează că reducerea onorariului avocaţial ar trebui să aibă loc cu titlu de excepţie, iar nu ca regulă, recomandându-se ca prin reducerea onorariului avocaţial să nu se ajungă la golirea de valoare a prestaţiei profesionale a avocatului.
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.
În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.
Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.
Analizând susţinerile formulate, Înalta Curte constată că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.
- Astfel, deşi, printr-o primă critică, invocă nerespectarea prevederilor art. 1.846, 1.847, 1.890 şi art. 680 C. civ. de la 1864, a Legii nr. 422/2001, precum şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, recurentul-pârât omite să indice aspecte concrete de nelegalitate a deciziei atacate în raport cu aceste norme de drept.
În schimb, recurentul-pârât se rezumă doar la a contesta situaţia de fapt determinată de instanţa de rejudecare, pe baza probatoriului (în urma administrării căruia s-a concluzionat că "reclamanţii au exercitat o posesie utilă asupra imobilului"), solicitând, practic, reevaluarea acesteia, în sensul că "trebuie mai întâi să se facă dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu şi, mai mult, faptul că aparţine domeniului privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale."
Or, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea cadrului factual, pe baza analizării probatoriului, este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.
Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanţa de recurs, a acestor chestiuni, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exerciţiul dreptului la recurs.
Mai mult, aceste susţineri reprezintă, totodată, simple reiterări ale motivelor de apel (fiind regăsite mutatis mutandis la pagina 2 din cererea de apel), ce au primit dezlegare jurisdicţională de către instanţa devolutivă de atac, care, păstrând sentinţa în privinţa soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta-recurentă, a confirmat reţinerile tribunalului în raport cu regimul juridic al imobilului (astfel cum a fost determinat pe baza probatoriului administrat), respectiv că "nu există invocat/pretins vreun drept de proprietate publică şi/sau privată al Statului şi/sau al unităţii administrativ-teritoriale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, faptul că nu au fost formulate notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici cereri de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991".
Or, a afirma, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu şi cu privire la aspecte de fapt ale cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat.
În acest context, critica formulată nu permite controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac, excedând cadrul în care operează controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac.
- Nici susţinerea recurentului referitoare la pretinsa nesocotire a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ca efect al "nelămuririi" aspectului indicat în decizia de casare cu privire la verificarea "dacă, în concret, plăţile privind achitarea taxelor şi impozitelor locale se referă la suprafeţele la care s-au raportat reclamanţii-recurenţi", nu opune deciziei atacate o veritabilă critică de nelegalitate.
Astfel, se constată că inclusiv această susţinere a recurentului are un caracter formal, din moment ce, în primul ciclu procesual, Înalta Curte, admiţând recursul reclamanţilor împotriva deciziei instanţei de apel, a invalidat raţionamentul instanţei de apel (care constatase îndeplinirea condiţiei posesiei sub nume de proprietar doar pentru unele suprafeţe de teren), statuând, pe de o parte, că "potrivit situaţiei de fapt necontestate, reţinută de instanţele de fond", litigiul pendinte vizează "un imobil care reprezintă un tot unitar", iar, pe de altă parte, că "modalitatea în care instanţa de apel a făcut calificarea atitudinii subiective a reclamanţilor faţă de bunul individual determinat contravine dispoziţiilor art. 1.846 şi ale art. 1.854 C. civ., restrângând nejustificat dovada posesiei, ca stare de fapt, la achitarea taxelor şi impozitelor aferente imobilului".
În aceste condiţii, simplele susţineri ale recurentului în legătură cu o pretinsă nesocotire a considerentelor deciziei de casare (în legătură cu cercetarea, cu ocazia devoluţiunii cauzei, de către instanţa de apel, a conţinutului unor înscrisuri depuse de reclamanţi în faţa instanţei de recurs, referitoare la aspectul achitării impozitului), în condiţiile în care, prin acelaşi act jurisdicţional (ca efect al admiterii recursului acestora împotriva încheierii din 22.04.2019), reclamanţilor le-a fost recunoscut dreptul la "a se solicita relaţii suplimentare cu referire la suprafaţa de teren pentru care s-a achitat impozit şi persoanele care au efectuat plăţile", nu sunt apte a declanşa controlul de legalitate al instanţei de recurs, nededucând, în realitate, o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă prevederilor art. 488 C. proc. civ.
Drept urmare, criticile au un caracter formal, fiind străine de dezlegările instanţei de recurs, în ansamblul lor, în condiţiile în care decizia de casare a fost pronunţată tocmai ca efect al admiterii recursului reclamanţilor, aspect incompatibil cu susţinerile recurentului-pârât, care tind, în realitate, într-o manieră inadecvată procedural, la îngreunarea situaţiei procesuale a intimaţilor-reclamanţi.
Mai mult, se observă şi că aspectele puse în discuţie antamează, în realitate, doar chestiuni de temeinice, referitoare la utilitatea respectivului mijloc probatoriu în stabilirea situaţiei factuale, în condiţiile în care, prin acestea, se critică, de fapt, considerentul instanţei de rejudecare, din încheierea din 17.11.2021 (exclusă analizei prezentei instanţe de recurs), conform căruia "efectuarea de demersuri suplimentare pe aspectele menţionate sunt neconcludente, urmând ca situaţia de fapt să fie analizată şi prin prisma dezlegărilor din recurs."
Or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura modalitatea de apreciere a utilităţii probelor, de către instanţa de apel, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanţele devolutive au dispus asupra utilităţii şi au interpretat probatoriul nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.
- Inclusiv aspectele referitoare la neîndeplinirea condiţiei posesiei sub nume de proprietar "pentru întreaga suprafaţă de teren" nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care, nici în privinţa acestora, nu se pune în discuţie o eventuală neconformitate cu dispoziţiile legale a deciziei atacate, ci doar modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt.
Astfel, se observă că, în dezvoltarea criticii, recurentul se limitează la invocarea unor aspecte de temeinicie (formulând susţineri referitoare la momentul îngrădirii terenului, la aspectul că acesta "face parte dintr-o suprafaţă mare de teren", că "nu s-au produs probe în sensul dovedirii, de către reclamanţi a elementului psihologic", respectiv că "singura probă administrată este proba testimonială, care singură, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate duce la reţinerea unei posesii valabile"), consideraţii generale referitoare la condiţiile necesare pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani şi citarea unui text de lege (art. 1.854 C. civ. de la 1864), fără, însă, a releva o aplicare greşită a normelor de drept incidente.
În acest sens, se reţine că susţinerea recurentului potrivit căreia "nu s-a stabilit cu certitudine momentul îngrădirii" vine, de fapt, să critice proba testimonială administrată cu ocazia rejudecării, din care a rezultat că reclamanţii-intimaţi "locuiau la adresa din str. x încă din anul 1968 (...) iar imobilul era şi în acel moment împrejmuit cu gard", respectiv reţinerile instanţei de apel, tocmai ca efect al interpretării probatoriului, potrivit cărora "reclamanţii au exercitat o posesie utilă asupra imobilului, fiind recunoscuţi de vecini ca locuind la adresă şi având terenul îngrădit."
Totodată, afirmaţiile recurentului tind a repune în discuţie dezlegările cu privire la situaţia de fapt a imobilului, astfel cum a fost determinată pe baza probatoriului de către prima instanţă, considerente ce au fost menţinute de către instanţa de apel, cu ocazia rejudecării cauzei.
Or, aceste aspecte nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, nefiind compatibile cu prezenta cale extraordinară de atac, astfel cum s-a arătat.
Aşadar, având în vedere că aceste susţineri tind, în realitate, să critice modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriului, sunt excluse verificării jurisdicţionale specifice instanţei de recurs.
- Nici cea din urmă critică a recurentului, referitoare la soluţia instanţei de apel de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, nu deduce judecăţii aspecte de nelegalitate cu privire la decizia atacată.
Astfel, se observă că, în dezvoltarea acesteia, recurentul arată că "suma de 23.109,94 RON este disproporţionată faţă de obiectul concret al cauzei şi de faptul că dovada posesiei incumbă reclamanţilor".
Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată, în contextul expus de recurentul-pârât, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la obiectului pricinii, chestiuni ce vizează temeinicia deciziei atacate, a cărei examinare, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, potrivit căreia proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (par. 37).
În mod similar, aceste dezlegări obligatorii sunt aplicabile, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debety inclusiv acelor critici privitoare la cuantumul onorariului experţilor judiciari, din moment ce, potrivit art. 451 alin. (3) C. proc. civ., "dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 300 alin. (3)
Nici simplele susţineri ale recurentului în sensul că "nu poate fi obligat la aceste cheltuieli, pricinuite pentru dovedirea posesiei utile", respectiv că "raportul de expertiză a fost administrat la solicitarea reclamanţilor", nu sunt în măsură să învestească legal instanţa de recurs şi să permită cenzura specifică acestei căi extraordinare de atac.
Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidenţă sancţiunea nulităţii, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva deciziei nr. 1764/A din 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 1764/A din 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2024.