Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 mai 2023, pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, reclamantul Ministerul Sportului, continuator în drepturi şi obligaţii al Ministerului Tineretului si Sportului ("MTS") a chemat în judecată pe pârâtul Cabinetul de Avocat A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata/returnarea sumei de bani în cuantum de 605.202,36 RON (compusă din debitul de 425.659,28 RON, actualizat cu rata inflaţiei pentru perioada decembrie 2014- ianuarie 2023), precum şi a dobânzii legale aferente acesteia, actualizarea cu rata inflaţiei şi calculul dobânzii legale urmând a fi făcute până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 575 din 9 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2023 s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Sportului şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 605.202,36 RON, reprezentând debit de 425.659,28 RON actualizat cu rata inflaţiei din decembrie 2014 până în ianuarie 2023.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 159 din 13 mai 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul formulat de pârâtul Cabinet de Avocat A. împotriva sentinţei civile nr. 575/09.10.2023, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 159 din 13 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Cabinet de Avocat A..

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Dezvoltând motivul de recurs circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, respectiv neanalizare apărărilor formulate cu privire la natura raportului juridic dintre avocat şi client, respectiv avocat şi terţe persoane, fiind invocată în mod expres instituţia plăţii nedatorate.

În acest sens, a arătat că legiuitorul a stabilit valabilitatea plăţii făcute unei terţe persoane, chiar fără legătura cu creditorii, dacă a profitat acestora din urmă.

Făcând trimitere la situaţia de fapt, recurentul a învederat că sumele de bani primite de cabinetul de avocat au fost virate către creditoarea B., care a ratificat aceasta tranzacţie, primind sumele de bani.

De asemenea, celelalte sume de bani, aferente celei de-a doua tranşă, plătite la 29 decembrie 2014, au profitat creditorilor, clienţi ai cabinetului de avocatură care prestase întreaga activitate de recuperare a imobilelor şi a chiriei aferente imobilului situat în str. x.

Or, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe niciunul din argumentele expuse, încălcând astfel dreptul la apărare şi la un proces echitabil, reglementate de art. 6 şi art. 8 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la soluţionarea criticilor formulate cu privire la nerespectarea procedurii de citare a recurentului, neregularitate a procedurii de citare, invocată în termen, pe calea motivelor de apel.

În aprecierea acestuia, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că motivul suplimentar depus la 14 martie 2024 este un veritabil motiv de apel, apreciat ca fiind depus peste termenul legal, fiind încălcate dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Instanţa de apel era legal investită cu soluţionarea criticii privind nelegalitatea hotărârii derivând din neregularitatea procedurii de citare, astfel că în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor sus menţionate şi a dreptului la apărare, nu a mai analizat şi lipsa ştampilei de pe dovada de înmânare, ceea ce reprezintă un argument, o probă în susţinerea neîndeplinirii conforme a procedurii de citare.

De asemenea, răspunsul punctual la solicitările instanţei de a preciza locaţia exactă unde se află sediul cabinetului de avocatură, în sensul că la vechiul sediu locuieşte o altă persoană, iar noul sediu nu a fost actualizat în evidenţele Baroului Dolj, a fost apreciat, eronat, de instanţa ca fiind o renunţare la motivul de apel, deşi procedura de citare fusese una viciată, fiind astfel afectat dreptul la apărare şi încălcate dispoziţiile art. 153 C. proc. civ.

În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudenţa curţii de contencios european, cauzele Miholapa c. Letoniei, 31 mai 2007, nr. 61655/00, Ovuş c. Turciei, 13 octombrie 2009, nr. 42981/04, Diaz Ochoa c. Spaniei, 22 iunie 2006, nr. 423/03, par. 48, şi Raissa M Shipping - S.R.L. c. României.

Prin critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, prin decizia atacată, instanţa de apel a dezvoltat considerente contradictorii, iar, sub anumite aspecte, hotărârea este nemotivată.

Sub acest aspect, recurentul a subliniat că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate argumentele de către instanţa sesizată.

Or, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care 1-a adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

De asemenea, a menţionat recurentul că instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat asupra unor motive indicate expres în cererea de apel, respectiv incidenţa instituţiei plătii nedatorate, nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale în raport de criticile formulate expres, nu a fost dezlegat raportul juridic şi aplicabilitatea legislaţiei în materie fiduciară prin raportare la data contractelor încheiate, aplicabilitatea în timp a normelor referitoare la contractele de fiducie, forma şi condiţiile de încheiere.

Prin critica întemeiată pe pct. 7 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 52/06 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Astfel, a menţionat că, prin decizia penală nr. 52/06 martie 2017, Curtea de Apel Craiova a reţinut că faptele imputate recurentului nu există.

Un aspect esenţial reţinut de Curtea de Apel este reprezentat de recunoaşterea semnării contractului de mandat, astfel ca acest aspect este intrat în puterea lucrului judecat şi neanalizat de către instanţa de fond la pronunţarea soluţiei criticate.

Or, instanţa de apel a făcut o eronată aplicare a dispoziţiilor legale în materia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale, astfel cum sunt acestea definite de art. 28 C. proc. pen., precum şi a principiului general valabil "unde legea nu distinse nici interpretul nu trebuie să distinsă", aceasta făcând distincţie între hotărârile pronunţate în materie penală de judecătorul de cameră preliminară şi cele pronunţate de judecătorul de fond.

Prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a precizat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 şi urm C. civ., instanţa de apel reţinând, în mod greşit, ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii.

Sub aspectul faptei ilicite, recurentul a subliniat că nu există faptă, astfel cum a reţinut Curtea de Apel Craiova, în mod definitiv, prin decizia penală, fiind exclusă orice forma de intenţie sau culpă.

De asemenea, nu există prejudiciu cert, atâta timp cât fiecare din părţi şi-a executat obligaţiile derivând din contracte sau hotărâri judecătoreşti. Intimata a efectuat, în mod legal, plăţile datorate, suma de 220.000 RON şi respectiv suma de 207.318,93 în contul Cabinetului de Avocat "A." (având calitatea de reprezentant convenţional al creditorilor Ministerului Sportului).

Drept urmare, intimata nu poate invoca propria sa culpă, în raportul juridic execuţional existent la acea dată şi nici nu poate interveni într-un contract de asistentă juridică încheiat între avocat şi client conform dispoziţiilor legale,

A mai subliniat recurentul că, potrivit împuternicirii avocaţiale nr. 416449/13.05.2014 (împuternicire în baza căreia a fost semnat acordul de eşalonare), emisă în baza contractelor de asistenţă juridică nr. x/2006. nr. 275/2009 şi 437/2012, clienţii săi l-au mandatat să încheie orice act, inclusiv să perceapă onorariul cuvenit.

Drept urmare, în mod greşit, s-a reţinut că reprezentantul convenţional Cabinet de avocat "A." nu a avut niciodată mandat pentru a încasa, în numele clienţilor săi, sumele de bani, nefiind aplicate corespunzător dispoziţiile Legii nr. 51/1995 referitoare la activităţile pe care le putea face un avocat, indiferent de forma de exercitare, la data încheierii contractelor.

Cu toate acestea, îmbrăţişând o idee falsă, intimata prin promovarea unei astfel de cereri în faţa instanţelor judecătoreşti nu face altceva decât să se transforme din debitor în apărător al intereselor clienţilor cabinetului de avocat respectiv C., D. şi E., care "au refuzat" să plătească avocatului onorariul cuvenit pentru o muncă de 10 ani prestată în folosul lor.

Printr-o altă critică, recurentul a învederat că, în mod eronat, instanţa de apel nu a verificat aplicarea legii în timp, respectiv aplicarea dispoziţiilor din legea specială - art. 3 - Legea nr. 51/1995 în materie fiduciară, deoarece la nivelul anului 2006, forma în vigoare acorda posibilitatea avocatului să efectueze activităţi fiduciare, constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea şi executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora.

Prin Legea nr. 71/2011 a fost modificată prevederea sus menţionată, punând în acord contractul de fiducie cu dispoziţiile C. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă Agenţia Naţională pentru Sport - Ministerul Sportului a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că motivele de recurs dezvoltate sunt lipsite de temei juridic, instanţa de apel pronunţând o hotărâre legală, cu respectarea normelor de procedură şi a normelor de drept material incidente în speţă.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (12 mai 2023), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs se pretinde nelegalitatea deciziei recurate afirmându-se că instanţa de apel nu a analizat apărările pârâtului invocate prin cererea de apel vizând incidenţa instituţiei plăţii nedatorate, precum şi cu privire la efectele plăţii făcute unei terţe persoane, chiar fără legătura cu creditorii, dacă a profitat acestora din urmă, recurentul susţinând că în acest fel i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Detaliind conţinutul dreptului la apărare garantat constituţional, conform art. 24 din legea fundamentală, art. 13 C. proc. civ. prevede că "(1)Dreptul la apărare este garantat.(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. (3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. (4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate."

Din dispoziţia legală anterior enunţată rezultă că dreptul la apărare este un drept complex care poate cunoaşte mai multe forme de manifestare, respectiv: dreptul de a fi reprezentat sau asistat în cursul procesului civil, dreptul de a participa personal la desfăşurarea procesului civil, dreptul de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a face apărările pe care fiecare parte le consideră necesare, de a-şi prezenta susţinerile oral sau înscris, ca şi dreptul de a exercita căile de atac.

Invocând nesocotirea de către instanţa de apel a dreptului la apărare, recurentul pretinde că instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor invocate prin cererea de apel.

Or, se constată că prin argumentele subsumate cazului de casare analizat recurentul nu pretinde îngrădirea sa în exercitarea vreuneia dintre prerogativele care intră în conţinutul dreptului la apărare, ci susţinerile sale evidenţiază încălcarea de către instanţa de apel a dreptului la un proces echitabil din perspectiva obligaţiei instanţei de a răspunde în mod specific argumentelor invocate prin cererea de apel, considerate de pârât relevante pentru soluţionarea cauzei.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nesocotirea de către instanţa de apel a obligaţiei de a motiva hotărârea judecătorească, cu referire la insuficienta analiză a argumentelor invocate prin cererea de apel, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză.

Subsumat acestui motiv de recurs vor fi analizate şi susţinerile recurentului numerotate de acesta prin cererea de recurs la pct. ii.

Potrivit temeiului legal în care au fost încadrate argumentele expuse, în sinteză, în precedent, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc ori insuficient motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, sub un prim aspect, recurentul susţine că din decizia recurată lipseşte analiza unor motive de apel invocate în termen prin calea de atac exercitată.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reţinându-se că în cuprinsul deciziei instanţa de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care a găsit neîntemeiate cererile ori apărările pârâtului invocate în memoriul de apel, expunând explicit considerentele pentru care acestea au fost respinse, examinând în succesiunea descrisă în motivele apelului toate susţinerile pârâtului apelant.

Astfel, dintr-o primă perspectivă, în ce priveşte susţinerea recurentului că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale din cererea de apel vizând incidenţa instituţiei plăţii nedatorate, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată.

Plata nedatorată, ca fapt juridic licit ce poate constitui izvor de obligaţii este reglementată în C. civ., în principiu, de la art. 1341 până la art. 1344.

Această instituţie juridică este diferită de plata care reprezintă un mijloc de stingere a obligaţiei prin executarea de bunăvoie a prestaţiei şi care este reglementată în C. civ. în Titlul V intitulat "Executarea obligaţiilor", capitolul I - "Plata", de la art. 1469 până la art. 1515.

Pe de altă parte, este real că prin cererea de apel pârâtul a susţinut argumente potrivit cărora în mod eronat prima instanţă a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ale cărei condiţii de atragere nu ar fi îndeplinite, apelantul arătând că "cel mult acţiunea putea fi întemeiată pe instituţia plăţii nedatorate, însă temeiul invocat în cererea de chemare în judecată nu este unul corect."

În continuarea acestui argument, apelantul a afirmat că prima instanţă nu a analizat instituţiile juridice incidente indicând şi citând explicit art. 1477 şi art. 1475 din C. civ., arătând că "Chiar mergând pe raţionamentul instanţei, este stabilită de către legiuitor valabilitatea unei plăti făcute unei terţe persoane, chiar fără legătură cu creditorii, dacă au profitat acestora din urmă."

Din analiza motivelor de apel evidenţiate în precedent, sub un prim aspect, rezultă cu suficientă claritate confuzia pe care pârâtul pare a o face între instituţia plăţii nedatorate, ca izvor de obligaţii, şi instituţia plăţii, ca mod de stingere a unei obligaţii.

Totodată, se constată că în realitate ceea ce a pretins pârâtul prin argumentele evidenţiate este faptul că reclamanta şi-a întemeiat greşit cererea pe răspunderea civilă delictuală, susţinând că această formă de răspundere nu poate fi angajată în sarcina sa întrucât raportului juridic stabilit între părţi, ca urmare a indicării contului personal pentru încasarea sumei cuvenite creditorilor fără a fi împuternicit în acest sens, îi sunt incidente alte dispoziţii legale.

Or, în raport de această constatare, Înalta Curte observă că prin decizia recurată, instanţa de apel nu a ignorat critica pârâtului, ci s-a preocupat de aceasta, arătând, pe de o parte, că "astfel de chestiuni nu au fost invocate în faţa primei instanţe pentru a putea face obiect de analiză pentru Tribunal, instanţă care s-a pronunţat în limitele investirii sale de către reclamant, acestea fiind date de atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului."

Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că "aceste susţineri vizează de fapt încălcarea principiului disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., principiu care are în vedere caracterul procesului civil de litigiu al unor interese private, părţile putând determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi al etapelor pe care le-ar putea parcurge. Or, în cauză, nu se poate reţine o încălcare a acestor prevederi legale, de vreme ce prima instanţă a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, instituţie juridică ce a constituit, în principal, fundamentul juridic al demersului judiciar al reclamantului."

În acest context, Înalta Curte subliniată că pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.

Or, în cazurile invocate de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel s-a preocupat de argumentele părţii, respingând motivat apărările evidenţiate.

Printr-o altă categorie de argumente dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs la pct. ii se susţine că hotărârea recurată este nelegală şi ca urmare a faptului că aceasta cuprinde considerente contradictorii.

Înalta Curte, constată că, deşi invocă această teză a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul nu indică explicit considerentele pe care le pretinde a fi contradictorii în cuprinsul deciziei curţii de apel, criticile apărând astfel ca fiind invocate doar formal.

O altă critică subsumată cazului de casare analizat, vizează neanalizarea de către instanţa de apel a condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport de criticile formulate expres, cu referire la forma de vinovăţie şi prejudiciu.

Nici această critică nu poate fi reţinută ca fiind aptă a determina casarea deciziei instanţei de apel.

Înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere ori critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelantului şi al apărărilor părţilor şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Contrar susţinerilor recurentului, decizia curţii de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice şi explicite, chiar dacă pe alocuri succinte, la fiecare motiv de apel, astfel că instanţa de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, se constată că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă a fost confirmată de instanţa de apel în cadrul unui raţionament juridic detaliat şi în baza unui proces real şi consecvent de apreciere a materialului probatoriu administrat în proces.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate, cu privire la pretenţiile care fac obiectul disputei judiciare au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţiile adoptate în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante din apelul formulat, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă categorie de argumente, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se afirmă nelegalitatea deciziei curţii de apel pretinzându-se că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conferă instanţei de recurs posibilitatea de a controla respectarea tuturor regulilor de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, reprezentând un veritabil sediu al materiei pentru toate neregularităţile procedurale care nu sunt acoperite de un motiv de casare special, fiind, în principiu, incident ori de câte ori se reclamă încălcarea unei norme de procedură imperative, indiferent dacă aceasta este de ordine publică ori privată, în toate cazurile, desigur, cu respectarea regulilor de invocare.

Astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în cazul nulităţilor extrinseci care nu sunt acoperite de alte cazuri de casare, dar acoperă şi nulităţile de drept comun, condiţionate de existenţa unei vătămări, potrivit art. 175 C. proc. civ., fiind, desigur, incident nu doar în situaţia nulităţilor exprese, ci şi a nulităţilor virtuale.

Aşadar, deşi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. trebuie extins la încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci, în cazul nulităţilor condiţionate, mai trebuie constatată şi vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităţilor exprese, se prezumă, iar în cazul celor virtuale, trebuie demonstrată, fiind, prin urmare, necesar ca vătămarea să rezulte în mod concludent din circumstanţele cauzei

Pentru invocarea cu succes a acestui articol se impune a se identifica şi relevanţa respectivei neregularităţi în economia procesului, relevanţă care trebuie să constea, în esenţă, într-o vătămare procesuală importantă care să reclame casarea.

Susţinând cazul de casare în analiză, printr-o primă categorie de argumente, recurentul afirmă că în mod greşit instanţa de prim control judiciar nu a analizat motivul de apel prin care a susţinut nelegalitatea procedurii de comunicare a unor acte de procedură la prima instanţă pentru lipsa stampilei pe dovada de comunicare a acestora, curtea de apel reţinând, în mod eronat în opinia recurentului, că motivul a fost invocat peste termenul legal de motivare a apelului.

Detaliind această critică, recurentul afirmă că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că motivul suplimentar depus la 14.03.2024 este un veritabil motiv de apel, depus tardiv, întrucât acesta reprezenta "doar o dovadă a celor reclamate în termen - neregularitatea citării."

Potrivit 468 alin. (1) C. proc. civ. "termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar conform art. 470 din acelaşi act normativ, cererea de apel trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul, această cerinţă fiind prevăzută sub sancţiunea decăderii, astfel cum rezultă din alin. (3) al acestui din urmă articol.

Prin obiecţia în analiză, recurentul pretinde că alegaţiile pe care le-a depus în scris în faţa instanţei de apel la 14.03.2024 nu reprezentau un motiv de apel distinct, ci un argument invocat în susţinerea criticii invocate în termen vizând nelegala citare a sa pe parcursul judecăţii la prima instanţă.

În acest context, Înalta Curte constată că, deşi de lege lata, C. proc. civ. nu prevede, într-adevăr, o structură a motivelor de apel nu înseamnă, că motivarea apelului trebuie să fie o înşiruire dezorganizată, aleatorie de nemulţumiri vagi, de enunţuri şi de critici generale ci că, pentru a provoca un control judiciar util şi aplicat, motivele de apel trebuie structurate şi dezvoltate argumentativ, în fapt şi în drept, de aşa manieră încât instanţa de apel să identifice cu precizie aspectele care îi sunt supuse spre examinare şi cărora trebuie să le răspundă, desigur, tot argumentat, un apel bine motivat constituind o premisă foarte importantă pentru a obţine o soluţie justă.

Întrucât pe calea apelului poate fi formulată (în principiu) orice critică de nelegalitate ori de netemeinicie, motivele de apel reprezintă doar o argumentare,

o combatere dovedită a raţionamentelor în fapt şi în drept ale primei instanţe, într-o manieră punctuală, concretă, nefiind suficient, de exemplu, să se susţină că hotărârea este nelegală şi netemeinică, ci trebuie arătat expres care aspecte ale situaţiei de fapt au fost reţinute în mod greşit (netemeinic), cu trimitere explicită la probele care au fost ignorate ori interpretate greşit de către prima instanţă şi, dacă este cazul, prin formularea de cereri noi în probaţiune, cu teze probatorii clar indicate, care să tindă la stabilirea contrariului faţă de considerentele combătute prin apel.

De asemenea, în măsura în care se reproşează primei instanţe erori de ordin procedural, se impune a se face trimitere exactă la actul de procedură (încheierea de şedinţă, citaţia, pasajul din hotărâre etc.) în care se materializează eroarea respectivă, iar dacă se susţine nemotivarea, nu este nici suficient, nici necesar a se enunţa ample generalităţi cu privire la exigenţele motivării, ci trebuie să se arate punctual care sunt susţinerile şi apărările care nu au fost analizate de instanţă ori care sunt considerentele formulate într-o manieră prea generală, vagă ori superficială şi care sunt, astfel, contrare exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, este necesar a se enunţa concret regulile ori principiile de drept ignorate ori aplicate greşit de instanţă, maniera în care acestea ar trebui interpretate şi nepotrivirea dintre modul de interpretare şi aplicare propus, pe de-o parte, şi raţionamentul în drept al instanţei, pe de altă parte. Altfel spus, apelantul trebuie să indice eventualele calificări juridice greşite ori omise, să arate normele de drept incidente şi să propună un raţionament alternativ, care să contureze o critică de nelegalitate.

Pornind de la aceste premise de ordin teoretic, în cauza de faţă, se constată că prin cererea de apel iniţial formulată pârâtul a pretins nelegalitatea sentinţei tribunalului ca urmare a faptului că a fost nelegal citat pe parcursul judecăţii la o alta adresă(Craiova, strada x, nr. 36), decât cea la care îşi are sediul cabinetul de avocatura(Craiova, Bulevardul x).

Ulterior, prin cererea depusă în faţa instanţei de apel la 14.03.2024 apelantul a încercat o schimbare a argumentaţiei pentru care a invocat nulitatea procedurii de comunicare a actelor de procedura susţinând că aceasta a fost viciată ca urmare a lipsei ştampilei pe dovada de înmânare a cererii de chemare în judecată.

Raportat la aceste constatări, Înalta Curte reţine că, deşi ambele apărări ale apelantului vizează nereguli procedurale, acestea nu se subsumează uneia alteia, pentru că ele se exclud reciproc.

Astfel, dacă se reţine faptul că citaţia şi actele de procedură au fost comunicate la o altă adresă decât cea corectă, atunci nu mai prezintă relevanţă că pe dovada de înmânare a actului de procedură nu este aplicată ştampila cabinetului de avocat. Pe de altă parte, pentru a se putea reţine vicierea procedurii de citare sau comunicare a actelor de procedură pentru lipsa ştampilei, premisa este că acestea au fost comunicate la adresa corectă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că susţinerile apelantului formulate prin cererea depusă la 14.03.2024 reprezintă un motiv de apel distinct de cele invocate prin cererea de apel iniţială, şi, subsecvent, că acest motiv de apel a fost invocat în afara termenului legal prevăzut de art. 468 C. proc. civ., prin raportare la data comunicării sentinţei care a făcut obiectul apelului.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printr-o altă categorie de argumente, recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat eronat răspunsul punctual pe care el l-a dat la solicitările instanţei de a preciza locaţia exactă unde se află sediul cabinetului de avocatură(în sensul că la vechiul sediu locuieşte o altă persoană, iar noul sediu nu a fost actualizat în evidenţele Baroului Dolj), ca fiind o renunţare la motivul de apel, deşi procedura de citare fusese una viciată.

Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte, constată că susţinerile pârâtului recurent nu îşi au fundamentul pretins în considerentele hotărârii recurate. Aceasta pentru că, urmare examinării deciziei instanţei de apel se constată că prin aceasta curtea de apel a analizat critica vizând nelegala citare a pârâtului la prima instanţă, invocată prin apel, pe fondul său, fără a reţine că apelantul ar fi renunţat la acest motiv de nelegalitate a sentinţei primei instanţe.

În plus, statuările instanţei de apel sub aspectul inaplicabilităţii sancţiunii nulităţii relative, deduse din situaţia de fapt stabilită, sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 178 alin. (2) teza finală C. proc. civ. conform cărora nulitatea relativă poate fi invocată numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

În fine, referitor la critica recurentului prin care se afirmă că "rezultă clar că procedura este una viciată şi cu impact deosebit asupra dreptului şi posibilităţii mele de apărare in cadrul litigiului pendinte.", Înalta Curte constată că aceasta este una vagă, generală, inaptă a fi suspusă cenzurii instanţei de recurs întrucât, cu toate că instanţa de apel a dezvoltat un raţionament extins asupra problemei citării pârâtului la prima instanţă, recurentul nu a explicitat, în raport de acest raţionament, motivele pentru care apreciază că statuările instanţei de prim control judiciar sunt incorecte. În realitate, prin această susţinere recurentul sugerează ca instanţa de recurs să procedeze la reevaluarea aspectelor de fapt examinate de curtea de apel cu consecinţa de a statua diferit de aceasta. Însă, acest lucru nu este posibil întrucât, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În raport de aceste constatări, nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului(CEDO) invocată de recurent nu este de natură a conduce la o altă concluzie. Aceasta şi pentru faptul că, deşi prin deciziile indicate de recurent CEDO a sancţionat statele pentru nereguli de ordin procedural legate de citare săvârşite de instanţe cu ocazia judecării unor cauze, situaţia acelor petenţi era diferită de cea a pârâtului din cauza de faţă.

Prin urmare, în raport de considerentele precedente se constată că motivul de recurs analizat este nefondat astfel încât urmează a fi respins ca atare.

Printr-o altă critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 52/06 martie 2017 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Dezvoltând acest motiv de recurs, sub un prim aspect, recurentul afirmă că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în faţa instanţei civile, curtea de apel făcând fără temei distincţie între hotărârile pronunţate în materie penală de judecătorul de cameră preliminară şi cele pronunţate de judecătorul de fond.

Examinând decizia supusă controlului judiciar în cauza de faţă, Înalta Curte constată că în ce priveşte motivul de apel invocat de pârât, vizând inexistenţa unei fapte ilicite dedusă din cele reţinute prin ordonanţa nr. 868/P/2015 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la data de 8.11.2016, confirmată prin încheierea nr. 52/6.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - judecătorul de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2016, a căror autoritate de lucru judecat a invocat-o, instanţa de apel a reţinut că "ordonanţa nr. 868/P/2015 pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la data de 8.11.2016, invocată de apelant în susţinerea tezei potrivit căreia fapta ce i se impută nu există, nu se bucură de autoritatea lucrului judecat, chiar dacă a fost confirmată prin încheierea nr. 52/6.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - judecătorul de cameră preliminară în dosarul x/2016, motivat de împrejurarea că nu îşi găsesc aplicabilitate prevederile art. 28 C. proc. pen. conform cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. În interpretarea actualului C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat vizează, în principal, hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate în cauze în care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu ori prin plângerea persoanei interesate, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Prin urmare, este incontestabil că nu se bucură de autoritate de lucru judecat soluţiile pronunţate în cursul urmăririi penale - ordonanţele de clasare, precum şi soluţiile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în soluţionarea plângerilor formulate împotriva ordonanţelor de clasare."

Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen. "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

În acest context al analizei, Înalta Curte observă că dacă în ceea ce priveşte ordonanţa de clasare dată de procuror, statuările instanţei de apel sunt corecte, în sensul că aceasta nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanţa civilă să poată face aplicarea art. 28 alin. (1) C. proc. pen..(în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de ex. Decizia nr. 419/2020), în ce priveşte încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în exercitarea funcţiei judiciare de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată, în procedura reglementată de art. 340 - art. 341 C. proc. pen., aprecierea asupra caracterului său de hotărâre penală definitivă şi, prin urmare, asupra aptitudinii sale de a se impune în faţa instanţei civile cu autoritate de lucru judecat în limitele avute în vedere de art. 28 alin. (1) C. proc. pen., impune anumite nuanţări.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa penală sesizată pentru a hotărî asupra elementelor menţionate în art. 28 alin. (1) C. proc. pen. - existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o - şi care privesc exclusiv latura penală a procesului penal. În acest caz, instanţei civile nu îi este permis să administreze în mod nemijlocit probe cu privire la elementele stabilite prin hotărârea instanţei penale ci, cu privire la acestea, doar va face aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat şi, drept urmare, va considera că acestea sunt deja demonstrate.

Raportat la aceste constatări, Înalta Curte notează că, de principiu, hotărârea definitivă avută în vedere de dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să blocheze definitiv urmărirea penală; să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită a faptei şi persoanei; să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei.

Prin urmare, contrar statuărilor categorice ale instanţei de apel, nu poate fi înlăturată posibilitatea ca o încheiere pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în măsura în care ar îndeplini criteriile anterior enunţate, să fie considerată o hotărâre penală definitivă care să aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la cele două elemente ale răspunderii civile delictuale(fapta şi persoana), o asemenea hotărâre neputând fi exclusă, de plano, ca având aptitudinea de a produce efectele avute în vedere de art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Dar, pentru a se putea da hotărârii penale efectele prevăzute de art. 28 alin. (1) C. proc. pen., mai este necesar a se verifica o condiţie, anume aceea ca fapta cercetată şi evaluată de instanţa penală să fie identică celei imputată pârâtului de reclamantul din acţiunea civilă declanşată în faţa instanţei civile. Altfel spus, în măsura în care fapta ilicită reclamată în procesul civil ca fiind cauzatoare a prejudiciului solicitat este diferită de cea care a făcut obiect de investigaţie şi cercetare penală şi asupra existenţei căreia instanţa penală, în sens larg, a statuat, atunci hotărârea instanţei penale nu se mai impune instanţei civile cu autoritate de lucru judecat.

În legătură cu acest din urmă aspect, în cauza de faţă, urmare examinării încheierii nr. 52/6.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - judecătorul de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2016 se constată că cercetările au vizat săvârşirea de către recurent a infracţiunilor de abuz de încredere (constând în însuşirea fără drept a sumelor încasate de la debitor cu titlu de onorariu) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată(constând în falsificarea unui contract de asistenţă juridică în ce priveşte cuantumul onorariului convenit de părţi).

În cauza de faţă, reclamanta a afirmat că fapta ilicită constă în aceea că fără a avea un mandat din partea creditorilor recurentul a emis o delegaţie avocaţială şi a indicat contul său personal pentru plata restului de debit în valoare de 427.318,93 RON. Urmare a acestui fapt, creditorii au continuat executarea silită împotriva debitorului cu solicitarea de a li se achita sumele de bani datorate şi care fusese achitate în contul pârâtului, reclamantul fiind astfel prejudiciat prin fapta pârâtului. S-a mai arătat şi că lipsa mandatului pentru încasarea sumei a fost constatată şi de organele disciplinare ale Baroului Dolj care, prin decizia nr. 4/04.03.2020, i-au aplicat pârâtului sancţiunea amenzii în cuantum de 1500 RON, prevăzută de art. 88 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995.

Prin urmare se constată că nu există identitate între faptele care au făcut obiectul dosarului penal în care a fost pronunţată încheierea nr. 52/6.03.2017 şi faptele ilicite, în sens civil, prejudiciabile pentru reclamant, astfel încât încheierea anterior menţionată nu se poate impune cu autoritate de lucru judecat în cauza de faţă.

Sub un alt aspect, tot în legătură cu incidenţa art. 28 C. proc. pen., recurentul a susţinut că, în contradicţie cu cele statuate de instanţa penală, curtea de apel a reţinut vinovăţia sa.

În acest context este necesar a se sublinia că distincţia dintre răspunderea civilă şi răspunderea penală nu este dată doar de premisa existenţei unei fapte ilicite de o gravitate diferită, fiind, totodată, relevant că antrenarea răspunderea civile se realizează pentru orice formă de culpă, fără a presupune întrunirea unor cerinţe specifice ca în cazul celei penale.

Tocmai din acest motiv, se constată că dispoziţiile legale invocate nu prevăd că hotărârea instanţei penale se impune instanţei civile şi în ce priveşte vinovăţia persoanei care a săvârşit fapta ilicită.

În consecinţă, în raport de considerentele precedente se constată că motivul de recurs analizat este nefondat astfel încât urmează a fi respins ca atare.

Prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 şi urm C. civ., pretinzând că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea acestei forme de răspundere.

Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, cu referire la acest motiv de recurs, expuse în sinteză la pct. I.4 din prezenta decizie, se impune ca analiza criticilor subsumate cazului de casare în analiză să fie precedată de câteva consideraţii preliminare privind cauza recursului.

Astfel, după cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentelor considerente, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Pornind de la aceste premise legale, se reţine că potrivit motivului de recurs invocat hotărârea este casabilă când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Invocarea corectă a acestui caz de casare presupune enunţarea concretă a regulilor ori principiilor de drept ignorate ori aplicate greşit de instanţă, maniera în care acestea ar trebui interpretate şi nepotrivirea dintre modul de interpretare şi aplicare propus, pe de-o parte, şi raţionamentul în drept al instanţei, pe de altă parte. Altfel spus, recurentul trebuie să indice eventualele calificări juridice greşite ori omise, să arate normele de drept incidente şi să propună un raţionament alternativ, care să contureze o critică de nelegalitate.

Or, prin criticile invocate vizând neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale recurentul pretinde instanţei de recurs să procedeze la o reevaluare a probatoriului administrat cu consecinţa schimbării situaţiei de fapt stabilită de instanţele fondului. Argumentele în discuţie nu vădesc o altă valenţă decât aceea de reapreciere asupra unor elemente de fapt ale cauzei, având în vedere că acestea nu sunt susţinute de indicarea unei reguli de drept aplicate greşit de instanţa de apel.

Întrucât recursul nu este o cale devolutivă de atac, în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent. Ca atare, instanţa de recurs nu poate exercita atribuţii ce dau conţinut competenţei materiale funcţionale a instanţelor de fond (respectiv prima instanţă şi instanţa de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei şi nici nu se poate schimba situaţia de fapt a pricinii.

Oricum, Înalta Curte are a observa că statuarea de către curtea de apel asupra îndeplinirii condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului recurent reprezintă concluzia neechivocă a întregului proces de apreciere a probatoriului dosarului, expus de instanţa de apel într-o motivare detaliată, clară, logică şi convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost evaluate, demonstrându-se neîndoielnic faptul că prin încasarea de către pârâtul recurent a sumei de 427.318,93 RON în numele creditorilor, fără a avea un mandat din partea acestora, urmată de continuarea executării silite de către creditori pentru recuperarea sumei achitată de debitor pârâtului, reclamantul a fost prejudiciat cu suma respectivă.

În ce priveşte critica subsumată aceluiaşi motiv de recurs prin care se susţine că în mod eronat, instanţa de apel nu a verificat aplicarea legii în timp, respectiv aplicarea dispoziţiilor din legea specială - art. 3 din Legea nr. 51/1995 în materie fiduciară, deoarece la nivelul anului 2006, forma în vigoare acorda posibilitatea avocatului să efectueze activităţi fiduciare, constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea şi executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, Înalta Curte consideră că aceasta este inadmisibilă în această etapă procesuală, astfel că nu poate fi analizată de instanţa de recurs. Aceasta pentru că observaţia de referinţă nu a fost invocată prin apel şi nu a făcut obiectul examinării instanţei de prim control judiciar.

În acest sens, se reţine că potrivit art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ., în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Inadmisibilitatea la care se referă temeiul juridic anterior precizat este incidentă, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., şi în situaţia în care criticile de nelegalitate încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deşi puteau fi formulate prin motivele de apel ori în cursul judecării apelului, acest lucru nu s-a întâmplat.

În acest sens, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. face o aplicare riguroasă a principiului non omisso medio, statuând că motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşadar, partea care doreşte să-şi conserve dreptul de critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, ocazionând, aşadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

Prin urmare, întrucât obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel.

Or, în cauza de faţă, cel târziu la momentul declarării apelului, reclamantul avea toate datele necesare asupra temeiurilor pentru care prima instanţă a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, fiind, aşadar, în măsură să critice prin motivele de apel o pretinsă incidenţă a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 cu privire la care susţine că reglementau materia fiduciară.

Ignorând formularea acestor critici prin motivele de apel şi antamarea lor direct în recurs, determină Înalta Curte să le califice ca fiind făcute omisso medio, cu consecinţa imposibilităţii analizării acestora, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat A. împotriva deciziei civile nr. 159 din 13 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj