Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024
Asupra contestaţiei de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Contestatorul A., în calitate de competitor electoral la scrutinul din 24 noiembrie - turul I al alegerilor prezidenţiale din România, a formulat contestaţie în anulare împotriva Hotărârii Curţii Constituţionale a României nr. 32 din data de 6 decembrie 2024, prin care s-a dispus anularea întregului proces electoral derulat pentru alegerea Preşedintelui României.
În motivarea cererii, s-a arătat că intimata Curtea Constituţională a României (CCR) a decis, la data de 2 decembrie 2024, validarea turului I al alegerilor prezidenţiale din România din data de 24 noiembrie, decizia pe care o contestă fiind diametral opusă şi ignorând total efectul definitiv şi general obligatoriu al deciziei originare din 2 decembrie.
Contestatorul a arătat că îşi întemeiază calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 503 şi următoarele din C. proc. civ. referitoare la contestaţia în anulare, precum şi pe dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 5 alin. (3) şi art. 6 din C. proc. civ. referitoare la aplicarea analogiei sau a principiilor generale ale dreptului, respectiv, liberul acces la justiţie.
Contestatorul a arătat că sunt aplicabile, în prezenta cauză, atât dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. (procurorul nu a fost nici prezent, nici citat la şedinţa de vineri, 6 decembrie 2024, astfel că cerinţele privind alcătuirea instanţei nu au fost respectate), cât şi dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. (decizia este rezultatul unei erori materiale).
În privinţa relei compuneri (alcătuiri) a completului, este evident că, nefiind nimeni în cunoştinţă de cauză cu privire la şedinţa informală din data de 6 decembrie 2024, era imposibil ca o excepţie relativă la compunerea instanţei să fie ridicată şi discutată.
În privinţa greşelii materiale, este evident că intimatul CCR a ignorat şi decizia de luni, 2 decembrie 2024, prin care s-au validat alegerile (decizie pe care CCR nici măcar nu o evocă în decizia din data de 6 decembrie 2024), şi documentele de la BEC relative la renumărarea voturilor, operaţiune pe care chiar CCR a ordonat-o.
De asemenea, eroarea materială a CCR consistă în a da putere probatorie unor note informative de la serviciile secrete, în condiţiile în care acestea nu au pre-existat turului I al alegerilor prezidenţiale, ci par a fi create pro causa, după validarea alegerilor de către CCR.
Aşa cum rezultă din art. 52 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, competenţa CCR se limitează la a constata dacă, în urmarea unei fraude electorale, se modifică sau nu ierarhia candidaţilor; în caz afirmativ, CCR poate doar să anuleze turul I, dispunând repetarea acestuia, iar nu anularea întregului proces electoral. Ca urmare, CCR a interpretat art. 146 lit. f) din Constituţie cu totul contrar înţelesului normal al acestuia, deoarece Constituţia îi conferă CCR dreptul de a veghea la respectarea procedurii de alegere a Preşedintelui României, precum şi competenţa de a confirma rezultatele sufragiului, dar nu există în Constituţie niciun text care să îi confere competenţa de a anula întregul proces electoral, ci numai de a confirma rezultatele alegerilor. Competenţa CCR de a anula turul I sau II este stabilită în Legea nr. 370/2004, iar nu în Constituţie.
Potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., acest act normativ se aplică şi in alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare. Legislaţia electorală acordă CCR o competenţă specială de judecată, distinctă de competenţele obişnuite, reglementate de Legea Curţii Constituţionale. Chiar dacă se derulează fără citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată în primă instanţă are caracter definitiv, procedura privitoare la anularea alegerilor implică părţi cu calitate sau legitimare procesuală activă şi interese contrare. De asemenea, se administrează probe, specifice acestui gen de proces.
Din dispoziţiile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că, în lipsa unor dispoziţii exprese sau uzanţe, se aplică dispoziţiile privitoare la situaţii juridice asemănătoare. Dacă nici analogia juris nu se poate aplica, atunci se vor aplica principiile generale ale dreptului, ţinând seama de circumstanţele pricinii şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
Trimiterea pe care art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. o face la echitate este de o fundamentală importanţă. Conform art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este un stat de drept, democrativ şi social, în care dreptatea este o valoare fundamentală. In orice caz, aşa cum rezultă din art. 5 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Un asemenea refuz ar fi o denegare de dreptate.
In altă ordine de idei, aşa cum rezultă din art. 6 C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă şi imparţială.
În drept, au fost invocate prevederile art. art. 503 şi următoarele din C. proc. civ. referitoare la contestaţia în anulare, precum şi pe dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 5 alin. (3) şi art. 6 din C. proc. civ. referitoare la aplicarea analogiei sau a principiilor generale ale dreptului, respectiv, liberul acces la justiţie.
Pentru aceste motive, a solicitat anularea deciziei CCR din data de 6 decembrie 2024, cu consecinţa rejudecării auto-sesizării, în vederea validării alegerilor prezidenţiale din turul I de scrutin.
2. Intimata Curtea Constituţională a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.
Intimata a invocat excepţia inadmisibilitătii cererii de anulare a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electorat cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024.
Curtea Constituţională este înfiinţată în baza prevederilor Titlului V din Constituţia României, ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă, distinctă de autorităţile administraţie, publice prevăzute de Titlul III din Constituţia României. Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt reglementate prin lege organică, respectiv prin Legea nr 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
In conformitate cu prevederile din legea sa de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992) şi este independentă faţă de orice autoritate publică si se supune numai Constituţiei si prezentei legi (alin. (3) din Legea nr. 47/1992). Totodată, prevederile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că:
"(1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege.
(2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura m drept sa hotărască asupra competenţei sale.
(3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată:
"(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor ".
Ca atare, Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024, publicata în Monitorul Oficial nr. 1231 din 06.12.2024 nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanţele de judecată. Având în vedere cele de mai sus, se arată că hotărârea atacată se circumscrie atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale şi nu poate face obiectul unei cereri de contestaţie în anulare prevăzută de art. 503 din C. proc. civ., hotărârile Curţii Constituţionale nefiind supuse niciunei căi de atac.
3. La data de 11 decembrie 2024, B. reprezentată prin C. a formulat cerere de intervenţie principală în prezenta cauză.
La termenul de azi, 11.12.2024, Înalta Curte a pus în discuţie din oficiu cu caracter preliminar excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
4. Asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:
Conform prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul este obligat din oficiu să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina.
Or, Înalta Curte constată că se impune invocarea necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, conform prevederilor art. 130 alin. (1) din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că prin competenţă generală se înţelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau a unui alt organ cu activitate jurisdicţională de a judeca un anumit litigiu.
Competenţa unui organ de judecată reprezintă ceea ce legea determină că acesta poate şi trebuie să facă, în calitatea în care este învestit, limita până la care se poate întinde activitatea lui regulată şi normală, aptitudinea sa legală de a face anumite acte şi, în special, de a exercita o anumită porţiune din funcţia jurisdicţională.
Conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Deşi acest text se referă numai la instanţele judecătoreşti, totuşi pricinile civile nu sunt rezolvate în exclusivitate de acestea. Există şi alte organe care, potrivit legii, desfăşoară şi o activitate jurisdicţională; în acest sens, chiar art. 146 lit. d) şi k) din Constituţie, referindu-se la atribuţiile Curţii Constituţionale, prevede că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind legile şi ordonanţele sau asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea reţine că emitent al actului contestat este Curtea Constituţională, în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de art. 147 lit. f) din Constituţie, acelea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România".
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează în sensul că "Curtea Constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi".
Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc următoarele:
"Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege.
În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale.
Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, "(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."
De altfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează că rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din acelaşi act normativ, arată că această autoritate de contencios constituţional pronunţă hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziţie legală care să instituie competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în verificarea legalităţii deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională.
Astfel inadmisibilitatea acţiunii ca efect al constatării necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea acestei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită şi de temeiurile de drept ale acţiunii, hotărârea atacată nefiind un act administrativ-jurisdicţional, deci neputând fi supusă controlului de legalitate realizat de instanţele de judecată; dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi nici dispoziţiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acestora.
Înalta Curte mai reţine că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reţinut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituţională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuţii Curtea dispune de modalităţi de control jurisdicţional al supremaţiei Constituţiei, asemănătoare jurisdicţiei unei instanţe judecătoreşti, procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii au trăsăturile procedurilor judecătoreşti, iar în exercitarea atribuţiilor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili. Legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acelea ale instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească."
Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România", Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei.
Cu privire la motivele învederate de către reclamantă referitoare la încălcarea accesului la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acţiune ar fi admisibilă, deoarece în caz contrar s-ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte reţine considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunţate de Curtea Constituţională, astfel:
"În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicţiei constituţionale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicţie a Curţii Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competenţa unei instanţe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituţionalitatea, instanţă situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curţilor Constituţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constituţionale: legislativă, executivă şi judecătorească, justiţia constituţională reprezentând, aşadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreşti şi exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curţile Constituţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992."
În fine, conform prevederilor art. 5, invocat de contestator:
"(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.
(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii."
Or, analogia legii sau principiile generale de drept invocate explicit de contestator nu pot opera cu încălcarea normelor de ordine publică, respectiv a normelor de competenţă generală care sunt de ordine publică, ocrotind un interes public şi nu pot crea norme de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.
Pentru aceste motive, Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu este fondată, iar cererea de anulare a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunţate de Curtea Constituţională, privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024, este, pe cale de consecinţă, inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu.
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunţate de Curtea Constituţională, privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.