Obligaţia instituţiilor de medicină legală de a lua măsurile necesare pentru a asigura realizarea în condiţii de siguranţă a expertizelor. Deficienţe în asigurarea securităţii probelor biologice. Substituirea probelor de către o persoană neautorizată. Faptă ilicită. Răspundere civilă delictuală
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă
Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală
- prejudiciu moral
- expertiză medico-legală
- substituirea de probe
- măsuri administrative
C.civ. 1864, art. 998 – 999
O.G. nr. 1/2000, art. 1, art. 2, art. 3
Din conţinutul prevederilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 din O.G. nr. 1/2000 reiese că instituţiile de medicină legală au obligaţia, în concordanţă cu atribuţiile impuse de lege, de a se asigura că expertizele medico-legale sunt realizate în bune condiţii, ceea ce include și asigurarea securităţii probelor, fără de care scopul activităţii acestora, în domeniul expertizelor medico-legale apte să conducă la aflarea adevărului, nu poate fi atins.
Ca atare, obligaţiile prevăzute de dispoziţiile generale ale art. 1-3 din O.G. nr. 1/2000 includ şi necesitatea de a lua toate măsurile administrative adecvate pentru realizarea scopului legal al activităţii instituţiilor de medicină legală, şi anume de a sprijini aflarea adevărului şi de a efectua expertize cu concluzii care să se bucure, în mod legitim, de prezumţia de adevăr ştiinţific.
Astfel, omisiunea de a lua măsurile necesare în vederea asigurării realizării în condiţii de siguranţă a expertizelor, împrejurare ce a avut drept consecinţă accesul unei persoane neautorizate la probele biologice relevante pentru întocmirea unui raport de expertiză ADN şi substituirea acestora, constituie o faptă ilicită, ceea ce atrage, în temeiul art. 998 - 999 C.civ. 1864, răspunderea civilă delictuală a instituţiei de medicină legală.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1496 din 30 mai 2024
- Circumstanţele cauzei
- Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, reclamantele A., prin reprezentant legal B., şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Institutul de Medicină Legală C. și Ministerul Sănătății, solicitând să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 lei, cu titlu de daune morale izvorând din atingerea adusă demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantelor prin întocmirea, în dosarul civil nr. x/4/2009, a unui raport de expertiză ADN pe probe provenite de la altă persoană, substituite cu cele ale numitului C.; obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii pronunţate în prezenta cauză (sau a unui extras în forma stabilită de instanţă) în două cotidiane naţionale, în cadrul a trei jurnale informative ale TVR, timp de 6 luni de zile, pe site-ul INML şi pe site-ul Ministerului Sănătăţii, la categoria comunicatelor de presă/informațiilor de interes public.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.998-999 C.civ., art.1-3, art.5 alin.1 lit.a şi art.6 din OG nr.1/2000, aprobată prin Legea nr.459/2001, art.194 C.proc.civ.
- Sentinţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă
Prin sentinţa nr.2503 din 11.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea formulată de reclamantele A. şi B., ca neîntemeiată.
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr.438 din 18.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelantul-pârât Institutul C. împotriva sentinței civile nr.2503/2019, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă; a fost admis apelul declarat de apelantele-reclamante A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a fost admisă, în parte, acţiunea; a fost obligat pârâtul Institutul C. să plătească reclamantei suma de 25.000 lei, cu titlu de despăgubiri; a fost obligat pârâtul Institutul C. să publice integral decizia pronunţată în format pdf pe pagina sa de internet, la categoria comunicatelor de presă, timp de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii; a fost dispusă publicarea, pe cheltuiala pârâtului Institutul C., a dispozitivului deciziei, în două publicaţii cotidiene naţionale, o singură dată, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; a fost respinsă acţiunea pentru rest; a fost menţinută sentinţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătăţii; a fost obligat apelantul-pârât Institutul C. să plătească apelantelor-reclamante suma de 4530 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr.438/2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, pârâtul Institutul C. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.5 şi 8 C.proc.civ..
Recurentul a susţinut că, în mod greșit a reținut instanța de apel existența unei fapte ilicite în sarcina institutului, constând în omisiunea organelor sale de conducere de a lua măsurile necesare care să asigure efectuarea analizelor în bune condiții.
Afirmă că din probele administrate reiese doar fapta ilicită a numitului D., condamnat prin sentința penală nr.249F din 22.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, însă instanța de apel reține o pretinsă faptă ilicită care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nu se circumscrie dispozițiilor art.998-999 C.civ. 1864.
Arată că inacțiunea poate constitui faptă ilicită doar în situațiile în care norma legală obligă o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod.
Susține că prin decizia recurată s-a reținut încălcarea dispozițiilor art.1, art.2 și art.3 din O.G. nr.1/2000, însă aceste norme legale nu stabilesc, în concret, reguli de funcționare administrativă a instituției, ci tratează aspecte legate de activitatea și competențele medicilor legiști și experților în medicină legală şi nu intră în detaliile administrative specifice ale funcționarilor instituțiilor de medicină legală.
Învederează că asigurarea securității laboratorului este o obligație de mijloace, nu de rezultat, în condițiile în care actul normativ nu reglementează modalitatea precisă de aducere la îndeplinire a acestei obligații. Astfel, nerealizarea rezultatului dorit nu are semnificația unei lipse de diligență din partea debitorului, cu atât mai mult cu cât se face dovada eforturilor rezonabile pentru a se atinge acel rezultat.
Afirmă că, în speță, au fost luate măsurile de securitate corespunzătoare pentru realizarea activităţii de expertizare, adaptate acelor vremuri, ce au presupus instalarea și întreținerea sistemelor de securitate, monitorizare și controlul accesului, însă, cu toate acestea, rezultatul final al unei activități poate fi influențat de factori independenți de măsurile organizatorice luate, angajatorul neputând controla buna sau reaua credință a angajaților săi.
Recurentul arată că, deşi reclamantele au învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, faptele ilicite imputate prin acţiune se circumscriu răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, iar instanța de apel, în temeiul principiului disponibilității, avea obligația să analizeze exclusiv acest ultim temei de drept, raportat la fapta prejudiciabilă reclamată. Invocă dispozițiile art.35 din Decretul nr.31/1954 și susține că, atât timp cât prejudiciul pretins a fost cauzat de schimbarea probelor, probabil de către un angajat, astfel cum reiese atât din motivarea acțiunii, cât și din considerentele deciziei recurate, rezultă că faptele imputate nu sunt ale organelor de conducere, ce ar atrage răspunderea pentru fapta proprie, ci sunt fapte ale prepușilor.
Mai arată că exprimarea unei opinii expertale, în considerarea normelor legale care reglementează efectuarea expertizelor și a deontologiei profesionale, nu poate crea premisele unui posibil prejudiciu, instanțele de judecată fiind suverane în aprecierea probelor. În măsura în care constatările raportului de expertiză medico-legală nu s-ar fi coroborat cu celelalte probe administrate, existau pârghii legale pentru contestarea concluziilor la care au ajuns experții institutului care au întocmit raportul medico-legal, inclusiv solicitarea adresată Comisiei de avizare și control al actelor medicale pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la concluzii, ceea ce s-a și întâmplat în cauză.
Prin decizia recurată s-a reținut, în mod greșit, existența legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea umană cu caracter ilicit și prejudiciul imputat. Arată că, atât timp cât fapta de substituire de probe a fost tranșată într-un dosar penal, în care a fost soluționată și latura civilă, și, atât timp cât s-a dovedit că vinovat de situația creată este numitul D., reclamantele nu mai erau îndreptățite la obținerea de daune morale suplimentare. Din modul în care instanța de apel motivează modalitatea în care stabilește valoarea despăgubirilor, rezultă că același prejudiciu pentru care s-a pronunțat instanța penală trebuie majorat întrucât există și un alt vinovat.
Susține că evaluarea prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei, iar indemnizarea acordată pentru înlăturarea consecințelor nefaste trebuie să fie proporțională cu acestea și să nu conducă la îmbogățirea fără justă cauză a victimei.
Învederează că respingerea acțiunii vizând daunele morale, izvorâte din atingerea adusă demnității, onoarei și reputației reclamantelor prin întocmirea raportului de expertiză de către pârât, ar fi condus și la respingerea capătului subsidiar de publicare a hotărârii.
Apreciază că nu era necesară publicarea hotărârii întrucât simpla pronunțare a sentinței cu considerentele acesteia constituie o satisfacție suficientă pentru restabilirea drepturilor patrimoniale încălcate, publicarea hotărârii fiind și fără eficiență practică sub aspectul reparării prejudiciului moral.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Sănătăţii solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată.
Susţine că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art.998-999 C.civ. 1864, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Arată că prin decizia recurată se reţine, în mod greşit, săvârşirea unei fapte ilicite prin omisiune de către pârât, iar fapta imputată acestuia nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fiind, astfel, încălcate regulile de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii.
Prin întâmpinare, intimatele A. şi B. au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 alin.1 C.proc.civ..
În subsidiar, intimatele au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că fapta ilicită imputată pârâtului a fost descrisă, în mod detaliat, prin cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel, în mod legal, a reţinut că sunt incidente prevederile privind răspunderea pentru fapta proprie, iar nu cele ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din materialitatea faptei săvârşite.
Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin critica încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ.,
recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut în sarcina sa săvârşirea unei fapte ilicite proprii, constând în omisiunea organelor de conducere ale institutului de a lua măsurile necesare care să asigure efectuarea analizelor în bune condiții, cu privire la care instanţa de judecată nu a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.
Potrivit art.9 alin.2 C.proc.civ., “Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”, iar art.22 alin.6 din acelaşi act normativ prevede că “Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel”. Aceste texte legale consacră principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.
Demersul judiciar inițiat de reclamante în prezenta cauză, conform cererii introductive, prin care s-a stabilit cadrul procesual obiectiv, respectiv limitele învestirii instanței, potrivit art.9 alin.2 C.proc.civ., are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală generată de modul deficitar de recoltare şi păstrare a probelor biologice de către pârât, faptele ilicite complementare imputate acestuia fiind nechemarea expertului parte la efectuarea raportului de expertiză, omisiunea organelor de conducere a institutului pârât de a institui măsurile necesare care să asigure efectuarea analizelor în bune condiţii şi lipsa acreditării ISO17025 pentru a se efectua expertiza încuviinţată de instanţa de judecată.
Contrar susţinerilor recurentului, fapta ilicită reţinută în sarcina sa de instanţa de apel a fost indicată, în mod expres, de reclamante în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Astfel, se constată că, în cauza pendinte, nu poate fi identificată o încălcare a normelor procedurale care consacră principiul disponibilităţii, în situaţia în care ambele instanţe au examinat aspectele relevate de reclamantă în cererea de chemare în judecată şi s-au pronunţat doar asupra a ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art.998-999 C.civ. 1864, în condiţiile în care inacţiunea este faptă ilicită doar în situaţiile în care norma legală obligă la o anumită conduită, iar dispoziţiile art.1-3 din O.G. nr.1/2000, reţinute de instanţa de apel, nu stabilesc reguli de funcţionare administrativă a instituţiei.
Totodată, a învederat că, în mod greșit, instanţa de apel a reţinut existența legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea umană cu caracter ilicit și prejudiciul imputat, atât timp cât fapta de substituire de probe a fost tranșată într-un dosar penal, în care a fost soluționată și latura civilă, vinovat de situația creată fiind numitul D. Ca atare, a considerat că nu mai pot fi obţinute daune morale suplimentare.
Răspunderea civilă delictuală, reglementată în art.998-999 C.civ. 1864, poate fi reţinută în situaţia îndeplinirii cumulative a următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Obligaţia de a repara prejudiciul rezultat din fapta proprie poate fi angajată, potrivit textelor de lege indicate, numai în sarcina persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăţie.
Cât priveşte fapta ilicită, se subsumează acestei noţiuni conduita prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, respectiv acţiunile sau inacţiunile ce conduc la încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Prejudiciul presupune rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane, acesta trebuind să aibă caracter cert şi să nu fi fost reparat.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este, totodată, necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv ca prejudiciul cauzat altuia să fie consecinţa faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.
În ceea ce priveşte culpa, aceasta reprezintă o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această vinovăţie le-ar îmbrăca.
Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate prin prisma interpretării și aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept substanţial din materia răspunderii civile delictuale, în acord cu cadrul factual stabilit în cauză.
Învestită fiind cu apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului, instanţa de apel, cu respectarea principiului disponibilităţii, cum s-a constatat anterior, a reţinut că s-a solicitat angajarea răspunderii pârâtului Institutul C. pentru fapte proprii şi nu în calitate de comitent pentru faptele angajaţilor săi.
Astfel, s-a apreciat că faptele reclamate nu aparţin angajaţilor şi nu privesc, în mod direct, schimbarea probelor biologice, ci sunt reprezentate de omisiunea de a lua măsurile necesare pentru a asigura realizarea în condiţii de siguranţă a expertizelor şi, totodată, de punerea în practică a unor reguli administrative suficient de laxe pentru a permite accesul unor persoane neautorizate la probele biologice.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art.1 din O.G. nr.1/2000 “Activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenţei medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viaţă, cadavrelor, produselor biologice şi corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor ori în alte situaţii prevăzute de lege, precum şi în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei.”
Art.2 din acelaşi act normativ prevede că: “(1) Activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, precum şi la cererea persoanelor interesate, în soluţionarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice, prevăzute de lege, la stabilirea adevărului. (2) În desfăşurarea activităţii de medicină legală, instituţiile de medicină legală colaborează cu organele de urmărire penală şi cu instanţele judecătoreşti, în vederea stabilirii lucrărilor de pregătire şi a altor măsuri necesare pentru ca expertizele, constatările sau alte lucrări medico-legale să fie efectuate în bune condiţii şi în mod operativ.”
Art.3 din ordonanţă statuează că: “(1) Orice ingerinţă în activitatea medico-legală este interzisă. (2) Încălcarea prevederilor alin.(1) atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz.”
Analizând dispoziţiile art.1, art.2 şi art.3 din O.G. nr.1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, se constată că, în concordanţă cu atribuţiile impuse de lege acestora, pârâtul avea obligaţia de a se asigura că expertizele medico-legale sunt realizate în bune condiţii, ceea ce include și asigurarea securităţii probelor biologice, fără de care scopul activităţii acestuia, în domeniul expertizelor medico-legale apte să conducă la aflarea adevărului, nu poate fi atins.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului şi în acord cu statuările instanţei de apel, obligaţiile prevăzute de dispoziţiile generale ale art.1-3 din O.G. nr.1/2000 includ şi necesitatea de a lua toate măsurile administrative necesare pentru realizarea scopului legal al activităţii instituţiei.
Înalta Curte observă că instanţă de apel, analizând sintagma în bune condiţii, a reţinut că împrejurările concrete în care expertizele se desfăşurau la data faptelor litigioase nu ofereau asemenea garanţii, din moment ce o persoană străină de institut a avut posibilitatea de a determina unul sau mai mulţi angajaţi ai pârâtului să schimbe probele biologice relevante pentru o anumită expertiză. Totodată, a reţinut că probele administrate au relevat că nu existau reguli stricte de acces, secţiuni ale clădirii securizate sau sisteme de supraveghere video a circuitelor de acces la încăperea sau încăperile unde probele erau depozitate anterior examinării lor concrete de către specialistul desemnat.
Raportat la situația de fapt astfel stabilită de instanţa de apel, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă a dispoziţiilor art.998-999 C.civ. 1864, reţinând că pârâtul a săvârşit fapta ilicită imputată, constând în omiterea luării măsurilor necesare în vederea îndeplinirii obligaţiei sale de a sprijini aflarea adevărului şi de a obţine expertize cu concluzii care să se bucure, în mod legitim, de prezumţia de adevăr ştiinţific, conform dispoziţiilor legale.
A propune ca, în recurs, instanţa să stabilească în sens contrar, respectiv că au fost dispuse măsuri de securitate corespunzătoare pentru a se realiza activitatea de expertizare, astfel cum solicită recurentul, nu implică o cercetare şi dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor, activitate ce este incompatibilă scopului şi structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii recurate.
Relativ la critica vizând stabilirea greşită a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, cu motivarea potrivit căreia a fost dovedită în procesul penal vinovăţia numitului D. pentru fapta de substituire de probe, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate în raport cu fapta ilicită proprie a institutului pârât.
De altfel, D. a fost obligat la repararea prejudiciului moral pentru săvârşirea faptei sale ilicite, distinctă de cea reţinută în cauza pendinte în sarcina pârâtului. În realitate, ambele fapte au concurat la producerea unui singur prejudiciu încercat de reclamante, fapta ilicită a pârâtului, astfel cum a fost reţinută anterior, creând condiţiile săvârşirii faptei imputate persoanei fizice.
Prin ultima critică formulată, recurentul contestă soluţia instanţei de apel privind obligarea sa la publicarea hotărârii, apreciind că nu era necesară întrucât simpla pronunțare a sentinței cu considerentele acesteia constituie o satisfacție suficientă pentru restabilirea drepturilor patrimoniale încălcate, publicarea hotărârii fiind și fără eficiență practică sub aspectul reparării prejudiciului moral.
Critica nu poate fi primită.
Astfel, odată constatată întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, modalitatea adecvată de acoperire a prejudiciului moral suferit de către titularul dreptului este o chestiune de apreciere a instanţei de judecată, în raport cu circumstanţele factuale ale cauzei, constituind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.
Trebuie remarcat, totodată, că dispoziţiile art.253 din noul Cod civil (Legea nr.287/2009) reglementează expres dreptul persoanei fizice ale cărui drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate să solicite obligarea autorului faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă pentru a ajunge la restabilirea dreptului atins, alin.3 lit.a al articolului reglementând, ca metodă de reparare a prejudiciului, obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr.438/2021, pronunţată de Curtea de Apel București - Secţia a IV-a civilă.