Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 21 iulie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice B, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume de bani: 9.680 lei, reprezentând diferenţă curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro asupra căreia fusese dispusă măsura sechestrului asigurător penal; dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente sumei de 9.680 lei, calculate conform art. 168 alin. (7) coroborat cu art. 174 alin. (5) C. proc. civ., până la data plăţii efective; contravaloarea indicelui de inflaţie aferent sumei de 100.000 euro, calculat de la data de 18 martie 2010 şi până la data returnării efective; cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 354 din data de 31 martie 2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, invocată de aceştia prin întâmpinare, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B, a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a următoarelor sume de bani: 9.650 lei, reprezentând diferenţă curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro asupra căreia fusese dispusă măsura sechestrului asigurător penal; dobânda în procent de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere, aferentă sumei datorate de 9.650 lei, calculată de la data de 8 septembrie 2017 şi până la data achitării integrale a sumei datorate; 502.874 lei, reprezentând indice de inflaţie aferent sumei de 100.000 euro, calculat pentru perioada martie 2010 – decembrie 2018. În baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 8.537,49 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1725A din data de 21 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B, împotriva sentinţei civile nr. 354 din data de 31 martie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.
A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 9.650 lei, reprezentând diferenţă de curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro, asupra căreia s-a dispus măsura sechestrului asigurător penal și a dobânzii de 0,02 % pentru fiecare zi de întârziere, aferentă sumei de 9.650 lei, calculată de la data de 8 septembrie 2017, până la data achitării integrale a sumei datorate.
A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 100.000 euro și a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 587,5 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
A menţinut celelalte dispoziții ale sentinţei civile apelate.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1725A din data de 21 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A şi pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 23 iulie 2024, sub nr. x/3/2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare completului nr. x.
5. Motivele de recurs
5.1. Recursul declarat de reclamantul A
Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită atât a dispoziţiilor art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., care reglementează modalitatea de restituire a sumelor în valută confiscate, cât şi a principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 C. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul menținerii dispoziției instanței de fond de obligare a părţilor adverse la plata contravalorii indicelui de inflaţie aferent sumei de 100.000 euro, calculat de la data de 18 martie 2010 până în decembrie 2018.
A subliniat că, potrivit art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., sumele confiscate în valută se restituie conform legii, în lei, la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţională a României, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune restituirea.
În acest context, restituirea în echivalentul în lei, de la data de 8 septembrie 2017, a sumei confiscate, deși respectă modalitatea de restituire a sumelor în valută confiscate, reglementată expres prin art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., nu echivalează cu realizarea mecanismului de indexare, de actualizare a sumei, cu consecinţa conservării creanţei.
Mecanismul de indexare a sumei este reglementat distinct, de art. 1084 C. civ. din anul 2009, or, este evident că dispunând doar restituirea sumei confiscate prin echivalentul în lei, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. și a dispoziţiilor art. 1084 C. civ. din 2009, cu consecinţa pronunţării unei soluții nelegale, întrucât, prin raportare la data instituirii sechestrului asigurător penal, pentru repararea prejudiciului suferit, creditorului i se cuvin daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei (damnum emergens), cât şi în dobânda legală, (lucrum cessans).
Recurentul-reclamant a susţinut că a fost interpretată greşit natura juridică a dobânzii care este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar cea de a doua, valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, respectiv daune compensatorii, fiind admisibil cumulul acestora.
În opinia recurentului-reclamant, contrar celor reţinute de instanţa de apel, restituirea sumei de 100.000 euro, în echivalentul în lei din data 8 septembrie 2017, nu echivalează cu indexarea sumei asupra căreia a fost instituit sechestru penal în anul 2007, pentru că s-ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. (forma în vigoare la data sesizări instanţei), diferenţa dintre valoarea obținută prin adăugarea ratei inflaţiei şi valoarea nominală restituită în echivalentul în lei la data de 8 septembrie 2017 reprezentând, în mod efectiv, eroziunea produsă de către inflaţie asupra sumei sechestrate pe nedrept în anul 2007.
Recurentul a invocat decizia în interesul legii nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, corect aplicată, în opinia sa, de instanţa fondului, potrivit căreia, în condiţiile art. 1084 C. civ. 2009, despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă „damnum emergens”, cât şi beneficiul nerealizat „lucrum cessans”.
A arătat că aceste dispoziţii impun cumulul între actualizarea creanţei cu rata inflaţiei şi dobânda, deoarece actualizarea creanţelor este admisibilă ca urmare a existenţei fluctuaţiilor monetare ce se produc după expirarea scadenţei obligaţiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă patrimoniului creditorului – „damnum emergens”, iar câştigul nerealizat îl reprezintă dobânda - „lucrum cessans”.
Recurentul-reclamant a subliniat că, din analiza considerentelor deciziei în interesul legii nr. 2 din data de 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că în privinţa executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.
În privinţa instituirii obligaţiei de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum, a arătat că, prin aceeaşi decizie, s-a subliniat faptul că legiuitorul recunoaşte implicit existenţa prejudiciului cauzat şi, în consecinţă, instituie o reparaţie parţială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens).
Ca atare, a subliniat că instanţa de apel a interpretat greşit noţiunea de reactualizare a creanţei care înseamnă acoperirea pierderii patrimoniale suferite, concretizată într-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, şi noţiunea de beneficiu nerealizat care constă în lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit.
A reiterat susţinerea potrivit căreia natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima fiind o sancţiune iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, acoperind prejudiciul efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective a sumei datorate, şi care la fondul cauzei, a fost cuantificat la suma de 502.874 lei.
Or, atât timp cât actualizarea reprezintă valoarea deprecierii monetare în funcţie de rata inflaţiei iar dobânda constituie valoarea ce ar fi fost produsă de suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptăţită, pe un anumit interval de timp, rezultă că cele două nu acoperă aceeaşi pagubă, ci prejudicii distincte, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate.
În opinia recurentului-reclamant, caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperită de dobânda legală, în timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu rata inflaţiei urmărind conservarea valorii reale a obligaţiilor băneşti, teză pe care şi instanţa de apel a considerat-o admisibilă, dar căreia i-a dat o interpretare vădit eronată.
5.2. Recursul declarat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B
Recurenţii-pârâţi au susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea căii de atac promovate și casarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul A, ca neîntemeiată.
Sub un prim aspect, recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, decizia astfel pronunțată încălcând prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 şi pe cele ale art. 6 alin. (1) şi ale art. 40 alin. (7) şi (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, aprobate prin H.G. nr. 731/2007, în cuprinsul cărora, în mod expres, se arată cine are calitatea de a restitui sumele de bani intrate în proprietatea statului, anume Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Totodată, au subliniat că, potrivit noului Cod civil, „în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.”
Ca atare, au apreciat că, în speţa dedusă judecații, calitatea procesuală pasivă aparţine Agenției Naţionale de Administrare Fiscală.
Recurenții au precizat că măsura confiscării nu a fost dispusă de un organ administrativ-fiscal sau vamal, ci de un organ de urmărire penală, D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, iar, din conţinutul extrasului de cont şi al procesului-verbal cu privire la măsura sechestrului asigurător rezultă că sumele de bani au fost predate către trezoreria de stat, Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică a Municipiului B.
Au menţionat şi faptul că Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B are în subordine Trezoreria Municipiului B, însă nu este emitenta vreunui act administrativ de procedură în alt sens decât cel de predare a bunurilor, operaţiunea administrativă de verificare şi restituire fiind efectuată în temeiul art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 lit. a) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului (în forma sa valabilă în anul 2018).
În raport cu dispoziţiile art. 13 ind. 2 alin. (1) şi alin. (1 ind. 1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenției Naţionale de Administrare Fiscală, au subliniat că, în cauză, subiect activ este Direcţia Generală Executări Silite Cazuri Speciale, structură fără personalitate juridică, aflată direct în subordinea Agenției Naţionale de Administrare Fiscală - central, cu atribuţii de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi efectuare a procedurii de executare silită în cazurile speciale de executare silită care fac obiectul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie penală, respectiv de valorificare a bunurilor sechestrate şi/sau confiscate în materie penală, precum şi a celor confiscate în materie civilă, prin modalităţile prevăzute de lege, inclusiv de coordonare şi monitorizare a modalităţilor de executare silită şi valorificare.
Întrucât această structură este în subordonarea directă a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care are personalitate juridică distinctă faţă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B şi Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B, prin Trezoreria Municipiului B, nu are altă competenţă în acest circuit decât aceea referitoare la punerea în executare a măsurilor dispuse de către această direcție din subordinea Agenției Naţionale de Administrare Fiscală.
Mai mult, au afirmat că, în această cauză, Ministerul Finanţelor nu are niciun rol, nici în sensul de emitere a documentelor administrative şi nici de restituire a sumelor de bani pentru care s-a dispus sechestrul, singura atribuţie din cuprinsul O.G. nr. 14/2007 fiind aceea în care Ministerul Finanţelor poate transmite sau, după caz, propune Guvernului transmiterea cu titlu gratuit a unor bunuri supuse valorificării unor persoane fizice sau juridice [art. 10 alin. (1)], fiind atribuţii expres stabilite şi care nu vizează acţiunea din prezenta cauză.
Totodată, au arătat că, din cuprinsul adresei din dosarul de urmărire penală nr. x/P/2012 din data de 14 august 2018, a reieșit că sumele au fost predate la casieria D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală, care are personalitate juridică proprie conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 78/2016, iar statul, aşa generic este indicat atât în acţiune, cât şi în actele normative, are obligaţia, prin structurile sale, să asigure sediile şi celelalte mijloace materiale şi financiare necesare pentru buna funcţionare a activităţii instanţelor şi parchetelor [conform art. 138 alin. (1) din Legea nr. 304/2004].
Faţă de cele arătate anterior, având în vedere faptul că structura de specialitate care a operat activitatea de punere în aplicare se află în subordinea Agenției Naţionale de Administrare Fiscală şi nu a Direcției Generale Regionale a Finanţelor Publice B sau a Ministerului Finanţelor, iar sechestrul a fost dispus de organele de urmărire penală, care au personalitate juridică şi care pot sta singure în faţa instanţei, au apreciat că nu au legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză, solicitând, în consecință, admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii excepţiei invocate şi al respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuala pasivă.
Pe fond, au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind obligarea, în solidar, la plata sumei de 9.650 lei, reprezentând diferenţa de curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro.
Au arătat că, prin încheierea din 8 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptata prin încheierea din data de 21 septembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/3/2017, s-a dispus cu titlu definitiv ridicarea sechestrului asigurător instituit de P.I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. aspra sumei de 100.000 euro, iar, ca urmare a dispozitivului hotărârilor sus menţionate, la data de 13 decembrie 2018 A.N.A.F.-.D.G.R.F.P.B. a virat în contul recurentului-reclamant A suma de 450.150 lei, echivalentul sumei de 100.000 euro.
Au precizat că, la momentul virării în contul părţii adverse a sumei 450.150 lei, s-a avut în vedere cursul valutar din ziua respectivă, privind echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro.
Recurenții consideră că prevederile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. se referă la restituirea sumelor în valută confiscate iar nu la sumele care au făcut obiectul sechestrului asigurator, astfel că, în opinia acestora, instanţele de judecată au făcut aplicarea unei dispoziţii legale fără incidenţă în speţa de faţă.
Recurenții consideră că este eronată și dispoziția de obligare la plata dobânzii în procent de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere, aferentă sumei datorate, de 9.650 lei, calculată de la data de 8 septembrie 2017 şi până la data achitării integrale a sumei datorate.
În acest sens au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare: „Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Ca atare, au solicitat să se constate că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a procedat la restituirea către recurentul-reclamant A a sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, în termenul prevăzut de art. 77 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, fiind evident faptul că cererea reclamantului a fost soluţionată în termenul prevăzut de dispoziţiile legale sus menţionate.
Prin urmare, recurenţii-pârâţi au susţinut că în mod greşit a fost stabilit momentul de începere a curgerii dobânzii ca fiind data de 8 septembrie 2017, respectiv data încheierii prin care s-a dispus cu titlu definitiv ridicarea sechestrului asigurător, în locul datei de 13 decembrie 2018, data restituirii echivalentului în lei al sumei de 100.000 euro.
De asemenea, au apreciat că în mod eronat s-a făcut aplicarea prevederilor Codului de procedură fiscală atât timp cât suma de 100.000 euro (sau echivalentul în lei al acesteia) nu reprezenta o creanţa fiscală, în speţă nefiind vorba despre taxe sau impozite datorate de recurentul-reclamant/restituite recurentului-reclamant.
Totodată, în opinia recurenţilor-pârâţi, în mod eronat instanţele de judecată i-au obligat, în mod solidar, la plata cheltuielilor de judecată, atât timp cât în cauză nu se poate reţine, în ceea ce îi priveşte, o culpă procesuală, în condiţiile în care nu au dat dovadă de rea-credinţă sau neglijență şi nu se fac vinovați de declanșarea litigiului.
Au subliniat că, în cauza de faţă, instanţa de judecată a admis doar în parte cererea de chemare în judecată, situaţie în care este evident greşită obligarea lor la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
6. Apărările formulate în cauză
Nu au fost formulate întâmpinări.
La termenul din data de 21.01.2025, recurentul-reclamant A, prin avocat, a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenţii-pârâţi, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că motivele invocate prin cererea de recurs nu se circumscriu unor critici de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
7. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 octombrie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului declarat de reclamantul A şi asupra recursului declarat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, urmând a soluţiona cu prioritate excepţia nulităţii recursului formulat de pârâţi, invocată de recurentul-reclamant.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
II.1. Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității priveşte calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.
Or, din examinarea cererii de recurs formulate de pârâți, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici concrete de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat ca atare ca temei de drept al recursului, pârâții criticând atât soluția dată excepției lipsei calității lor procesuale pasive, cât și soluția adoptată pe fondul pretențiilor deduse judecății.
Astfel, cu referire la calitatea procesuală pasivă, recurenții au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1 alin. (1) și ale art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007, a prevederilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 40 alin. (7) şi (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, aprobate prin H.G. nr. 731/2007, precum și a prevederilor art. 13 ind. 2 alin. (1) şi alin. (1 ind. 1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenției Naţionale de Administrare Fiscală, iar, pe fond, au susținut că dispoziția prin care au fost obligați la plata diferenței de curs valutar aferente sumei de 100.000 euro a fost în mod greșit întemeiată pe prevederile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., text legal inaplicabil în speța dedusă judecății, în timp ce dispoziţia de obligare la plata dobânzii contravine prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 din Codul de procedură fiscală.
În egală măsură, Înalta Curte constată că și criticile ce vizează cheltuielile de judecată se circumscriu unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate câtă vreme se invocă greșita aplicare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva inexistenței culpei procesuale în declanșarea litigiului care a generat cheltuielile pe care reclamantul le solicită, cât și a art. 453 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva omisiunii instanței de a analiza și de a stabili în concret măsura în care pârâții ar putea fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte. criticile astfel formulate pun în discuție încălcarea unor norme de drept procesual civil astfel că pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.
Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenții s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceștia tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor pârâților din fazele procesuale anterioare, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.
II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
II.2.1. Cu prioritate urmează a fi analizat recursul declarat de pârâți întrucât acesta vizează și o chestiune prin a cărei invocare se tinde la paralizarea acțiunii formulate de reclamant, anume excepția lipsei calității procesuale pasive, cu relevanță în soluționarea căii de atac promovate de partea adversă care se referă la greșeala instanței de apel cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect acordarea indicelui de inflaţie aferent sumei de 100.000 euro, calculat pentru perioada martie 2010-decembrie 2018. Or, chestiunea supusă analizei de către pârâți în cadrul primului motiv de recurs este incidentală rezolvării fondului pretențiilor deduse judecății, ceea ce impune analizarea ei cu prioritate.
Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții pârâți critică soluția de respingere a excepției lipsei calității lor procesuale pasive, susținând, pe de o parte, că măsura confiscării nu a fost dispusă de un organ administrativ fiscal sau vamal, ci de un organ de urmărire penală, anume DIICOT – Structura Centrală, respectiv, unitatea de parchet, care are personalitate juridică și, astfel, poate sta singură în proces, iar, pe de altă parte, că structura de specialitate care a pus efectiv în aplicare sechestrul, respectiv, Direcția Generală Executări Silite – Cazuri Speciale, nu se află în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanţelor Publice B, ci a Agenției Naţionale de Administrare Fiscală care, în opinia recurenților, are legitimare procesuală pasivă în cauză.
Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.
Prin urmare, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, rolul instanței fiind acela de a verifica, deci, identitatea dintre cel chemat în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului.
Situaţia de fapt stabilită în cauză şi necontestată de părți relevă că prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul urmărește recuperarea sumelor de bani ce au făcut obiectul unui sechestru asigurator instituit ca urmare a începerii față de acesta a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală.
Deși, prin ordonanța din data de 04.11.2016 adoptată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în dosarul nr. x/P/2011, rămasă definitivă, s-a dispus clasarea cauzei, măsura asiguratorie a sechestrului instituită asupra sumei de 100.000 euro a fost menținută, aceasta fiind ridicată abia prin încheierea din data de 08.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, ca urmare a admiterii cererii formulate de recurentul-reclamant în acest sens.
La data de 13.12.2018, recurentului reclamant i-a fost restituită contravaloarea sumei de 97.015 euro, respectiv, suma de 450.150 lei.
Pe calea acțiunii ce formează obiectul prezentei cauze, acesta solicită să fie obligați pârâții la plata sumei de 9.680 lei, reprezentând diferenţa de curs valutar aferentă sumei de 100.000 Euro ce a făcut obiectul sechestrului, la plata dobânzii și a penalităților de întârziere aferente sumei de 9680 lei, calculate conform art. 168 alin. (7) coroborat cu art. 174 alin. (5) C. proc. fisc., până la data plăţii efective, precum și la plata contravalorii indicelui de inflaţie aferent sumei de 100.000 Euro, calculat de la data de 18.03.2010 şi până la data returnării efective.
În acest context factual, Înalta Curte constată că statuările instanțelor de fond cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv, a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B sunt corecte.
Astfel, în ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, calitatea procesuală pasivă a acestuia derivă din calitatea de subiect pasiv al infracțiunilor pentru care recurentul reclamant a fost urmărit penal, scopul instituirii măsurii sechestrului asigurător asupra sumei de 100.000 Euro fiind acela de a garanta Statului Român recuperarea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală, urmând ca, în cazul condamnării, suma indisponibilizată să se facă venit la bugetul de stat.
În raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, Ministerul Finanțelor Publice îndeplineşte următoarele funcții: c) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate și în limitele stabilite prin actele normative în vigoare, precum și cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. din 81 din același act normativ, care prevede că, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, în mod corect, în cauză, s-a reținut că Statul Român răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, împrejurarea că Ministerul nu a avut niciun rol în procedura de emitere a actelor administrative de instituire a sechestrului și de restituire a sumelor de bani către reclamant după ridicarea sechestrului fiind lipsită de relevanță din această perspectivă.
De altfel, Înalta Curte constată că, prevalându-se de calitatea de subiect pasiv al infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală, în cadrul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2011, în care reclamantul a fost cercetat pentru infracțiunile mai sus menționate, Statul Român prin ANAF, reprezentată de DGRFP B, a formulat plângere împotriva ordonanței de clasare din data de 14.11.2016, cu scopul de a obține repararea prejudiciului suferit.
Plângerea a format obiectul dosarului nr. y/3/2017 și a fost soluționată prin încheierea din data de 24.04.2017, în sensul respingerii, instanța reținând că, în ciuda soluției de netrimitere în judecată a reclamantului, partea civilă, în speță, Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de DGRFP B are posibilitatea, în continuare, de a se adresa instanței civile în măsura în care consideră că faptele sesizate ar reprezenta o încălcare a unor norme, altele decât cele penale, fapte care i-au adus un prejudiciu.
Or, în raport cu aceste aspecte, coroborate și cu împrejurarea că pârâta DGRFP, aflată în subordinea Ministerului Finanțelor, a procedat la restituirea către reclamant a contravalorii în lei a sumei de 100.000 euro sechestrate, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost în mod corect respinsă de instanțele de fond, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și DGRFP B având legitimarea procesuală pasivă în prezentul proces ce are ca obiect acordarea diferenței de curs valutar, aferente sumei de 100.000 Euro ce a făcut obiectul sechestrului, a dobânzii și a penalităților de întârziere aferente acesteia precum și a contravalorii indicelui de inflaţie.
Câtă vreme calitatea procesuală pasivă presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui raport juridic de drept substanțial între reclamant şi pârât, iar, în speță, s-a demonstrat existența unui astfel de raport între părți, anume, un raport juridic de drept penal, în considerarea căruia s-a luat măsura sechestrului asigurător, reclamantul fiind subiectul activ iar pârâtul Statul Român subiectul pasiv al infracțiunilor de spălare de bani și evaziune fiscală, susținerile prin care recurenții pârâți încearcă să plaseze obligația de plată și, implicit, calitatea procesuală pasivă în sarcina altor instituții sunt vădit neîntemeiate și urmează a fi înlăturate ca atare.
Astfel, în ceea ce privește DIICOT – Structura Centrală, acesta este doar organul care a efectuat urmărirea penală în cadrul căreia s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator, fiind evident că activitatea pe care organul de cercetare penală o desfășoară în virtutea atribuțiilor ce îi revin nu este de natură a da naștere unui raport de drept substanțial între acesta și persoana urmărită penal, în temeiul căruia aceasta din urmă să poată solicita obligarea celui dintâi la restituirea bunurilor ce au făcut obiectul măsurii asiguratorii dispuse.
Pe de altă parte, Direcţia generală executări silite - cazuri speciale este o structură fără personalitate juridică, aflată în subordinea directă a Agenției Naţionale de Administrare Fiscală - central, având doar atribuţii de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi de efectuare a procedurii de executare silită în cazurile speciale de executare silită care fac obiectul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie penală, respectiv de valorificare a bunurilor sechestrate şi/sau confiscate în materie penală, precum şi a celor confiscate în materie civilă, prin modalităţile prevăzute de lege, inclusiv de coordonare şi monitorizare a modalităților de executare silită şi valorificare, astfel încât, contrar susținerilor recurenților, nici Direcția, nici Agenția Naţională de Administrare Fiscală nu pot justifica, în prezentul proces, vreo legitimare procesuală pasivă.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că instanțele de fond au soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive, motivul de recurs ce vizează acest aspect fiind nefondat.
Neîntemeiate sunt și criticile ce susțin greșita aplicare a normelor de drept material din perspectiva modului de soluționare a fondului pretențiilor deduse judecății.
Sub un prim aspect, recurenții susțin că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., care se referă la restituirea sumelor în valută confiscate iar nu la sumele care au făcut obiectul sechestrului asigurator, astfel că, în opinia acestora, instanţele de judecată au făcut aplicarea unei dispoziţii legale fără incidenţă în speţa de faţă.
În aceste condiții, solicită să se constate că reclamantului i-a fost restituit echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro, care a fost corect calculat la cursul valutar din ziua efectuării plății, astfel că nu se justifică obligarea lor, în solidar, la plata sumei de 9.650 lei, reprezentând diferenţa de curs valutar aferentă sumei de 100.000 euro.
Critica este nefondată.
Potrivit art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. (forma în vigoare la data sesizări instanţei), „În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca Naţională a României, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune restituirea”.
În raport cu aceste dispoziții legale, instanțele de fond au constatat că cererea reclamantului subsumată primului capăt de cerere având ca obiect obligarea în solidar a pârâților la plata diferenței de curs valutar aferentă sumei de 100.000 Euro asupra căreia fusese dispusă măsura sechestrului asigurător penal este întemeiată în parte, respectiv, pentru suma de 9650 lei, întrucât cursul de referinţă pentru moneda Euro luat în calcul de pârâţi la restituirea echivalentului în lei al sumei de 100.000 Euro nu a fost cel de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea (adică 08.09.2017 – data pronunţării de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a Încheierii din dosarul nr. x/3/2017), aşa cum impun dispoziţiile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., ci cel de la data restituirii sumei (13.12.2018).
Ca urmare, constatând că pentru data de 08.09.2017, cursul valutar pentru Euro era cel afişat în data de 07.09.2017 (deoarece, potrivit BNR, cursul valutar afişat într-o anumită zi este valabil pentru ziua următoare, implicit pentru toate tranzacțiile ce urmează a fi făcute în ziua următoare), şi anume de 4,5980 lei/Euro, instanțele de fond au stabilit că, pentru suma de 100.000 Euro, reclamantul ar fi trebuit să primească 459.800 lei, în loc de 450.150 lei cât a primit efectiv, astfel încât este îndreptățit să i se plătească diferenţa de 9650 lei.
Sunt corecte observațiile recurenților pârâți cu privire la faptul că textul art. 168 alin. (7) C. proc. fisc. se referă explicit la restituirea sumelor în valută confiscate și că, în speță, suma de 100.000 euro în legătură cu care au fost formulate pretențiile deduse judecății nu făcuse obiectul unei confiscări, ci al unui sechestru asigurator.
Cu toate acestea, Înalta Curte reține, în acord cu instanțele de fond, că norma juridică menționată este aplicabilă și în litigiul pendinte, întrucât scopul instituirii sechestrului asigurător l-a constituit indisponibilizarea sumei respective tocmai pentru a evita ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea ei de la urmărire în situația în care, în procesul penal, în eventualitatea unei soluții de condamnare, s-ar fi pus problema unei confiscări speciale sau extinse ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
De altfel, restituirea sumei de bani a fost dispusă în temeiul art. 40 alin. (7) H.G. nr. 731/2007, care se referă la restituirea sumelor în valută liber convertibilă confiscate, ceea ce înseamnă că însuși organul fiscal care a dispus măsura a considerat că suma în litigiu se circumscrie noțiunii de sumă confiscată.
Pe de altă parte, chiar textul legal avut în vedere de organul fiscal prevede că ,,Sumele în valută liber convertibilă confiscate se restituie în lei, la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune restituirea sau a ordonanței emise de procuror”, ceea ce înseamnă că, indiferent care ar fi temeiul legal al restituirii, cursul valutar în raport cu care trebuia efectuată plata era cel de la data rămânerii definitive a încheierii pronunțate în dosarul nr. x/3/2017, respectiv, data de 08.09.2017, iar nu cel de la data efectuării plății cum eronat susține recurenta.
Recurenții pârâții au formulat critici și cu privire la modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii.
Invocând dispozițiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare”, și susținând că restituirea către reclamant a sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, s-a făcut în termenul prevăzut de acest text legal, recurenții consideră, pe de o parte, că a fost stabilit greșit momentul de la care începe să curgă dobânda ca fiind data de 08.09.2017, când a fost pronunțată încheierea prin care s-a dispus restituirea sumei, în loc de 13.12.2018, când a fost restituită efectiv suma, iar, pe de altă parte, că în mod greșit s-a apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă o creanță fiscală, în cauză nefiind incidente prevederile Codului de procedură fiscală.
Criticile sunt neîntemeiate.
Dobânda fiscală reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat creditorului, asigurând punerea acestuia în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligația debitorului ar fi fost executată întocmai. Pentru a satisface această cerință, dobânda acordată va trebui să acopere atât valoarea pierderii efectiv suferite de către creditor (damnum emergens), cât și valoarea câștigului nerealizat (lucrum cessans).
Titularul unei creanțe fiscale reprezentând drept de restituire a unei sume de bani are dreptul la dobânzi până la data stingerii dreptului, în condițiile art. 182 C. proc. fisc.
Dreptul la dobândă se naște în urma constatării dreptului său la restituirea sumei de bani printr-o hotărâre judecătorească iar nivelul dobânzii este similar celui prevăzut pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, textul art. 182 alin. (4) C. proc. fisc. făcând trimitere expresă la dispozițiile art. 174 alin. (5) din același Cod, potrivit cărora nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.
În aceste repere, Înalta Curte constată că, în speță, dreptul reclamantului de a cere dobânda aferentă sumei de 100.000 euro s-a născut la momentul la care obligația pârâților de restituire a acestei sume a devenit scadentă, respectiv, la 08.09.2017, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător.
Câtă vreme pârâții nu au achitat contravaloarea sumei de 100.000 euro prin raportare la cursul valutar aferent datei rămânerii definitive a Încheierii din data de 08.09.2017, astfel cum prevede art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., rămânând neplătită o diferență de 9.650 lei, în mod corect instanțele de fond au stabilit în sarcina lor obligația de plată a dobânzii aferente acestei sume, dobândă care, în conformitate cu dispozițiile legale anterior citate, curge de la data scadenței, respectiv, 08.09.2017, iar nu de la data de 13.12.2018 când s-a făcut plata contravalorii în lei a sumei de 100.000 euro (la un alt curs valutar decât cel reglementat de lege), cum în mod eronat susțin recurenții, invocând dispozițiile art. 77 alin. (1) C. proc. fisc.
În cazul în care dobânda ar fi acordată pentru o perioadă limitată de timp, calculată doar de la momentul efectuării plății, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a statului, corelativă diminuării nejustificate a patrimoniului reclamantului, ca urmare a imposibilității folosirii de către acesta a sumei de bani nerestituite la timp şi lipsirii acestuia de dreptul de a se bucura de acoperirea beneficiului nerealizat, situație în care nu s-ar mai putea vorbi despre repararea integrală a pagubei suferite.
În aceste circumstanțe, apare cu evidenţă că dobânda trebuie calculată de la data la care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus desființarea măsurii sechestrului, întrucât acela este momentul la care s-a născut obligația Statului de a restitui reclamantului suma în litigiu, neîndeplinirea la scadență a obligației de plată dând dreptul la acordarea de dobânzi.
Așadar, este legală decizia Curții de apel București care a validat raționamentul instanței de fond cu privire la dobânda solicitată de reclamant, atât stabilirea momentului de la care curge dobânda, cât și modul de calcul al acesteia circumscriindu-se prevederilor legale în materie iar susținerile în sens contrar formulate de pârâți prin motivele de recurs fiind neîntemeiate.
Recurenții pârâți au criticat și modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu având ca obiect cheltuielile de judecată, susținând, în esență, că în mod eronat instanţele de judecată i-au obligat, în mod solidar, la plata acestora fără a ține cont de faptul că pretențiile deduse judecății au fost admise doar în parte și fără a observa că nu au nicio culpă procesuală în condiţiile în care nu au dat dovadă de rea-credinţă sau neglijență şi nu se fac vinovați de declanșarea litigiului.
Cu referire la aceste susțineri, Înalta Curte notează că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.
Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este ,,partea care pierde procesul”, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 C. proc. civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor, decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 C. proc. civ.
În consecință, analiza culpei procesuale a părților implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin. (1) și 454 C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său.
Or, pârâtele, care au pierdut procesul și care nu s-au manifestat în limitele art. 454 C. proc. civ., nu pot fi considerate ca fiind lipsite de culpă în legătură cu litigiul de față astfel că nu pot fi exonerate de plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, odată ce acțiunea acestuia a fost admisă.
Pe de altă parte, nici buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Riscul pierderii unui proces trebuie să fie suportat de către partea aflată pe această poziție care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stând, așa cum s-a arătat deja, culpa procesuală, ceea ce înseamnă că, indiferent de buna sau reaua credință a celui care a pierdut, acesta este obligat să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.
Nici critica prin care se susține încălcarea obligației de stabilire a cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise nu poate fi primită.
Potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în situația în care au fost formulate mai multe capete de cerere și numai o parte dintre acestea au fost admise, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise.
Din verificarea hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a aplicat întocmai aceste dispoziții legale, cheltuielile de judecată în sumă de 587,5 lei, la plata cărora pârâtele au fost obligate în solidar, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei de 9.650 lei, respectiv, pretențiilor subsumate primului capăt de cerere al acțiunii deduse judecății, ce a fost admis doar în parte.
Astfel, deși, la fond, Tribunalul dispuse obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 8537,49 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise în acea etapă procesuală (9.650 lei, reprezentând diferenţă curs valutar aferentă sumei de 100.000 Euro asupra căreia fusese dispusă măsura sechestrului asigurător penal, și 502.874 lei, reprezentând indice de inflaţie aferent sumei de 100.000 Euro, calculat pentru perioada martie 2010-decembrie 2018), în apel, ca urmare a schimbării în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii ca nefondat a capătului de cerere având ca obiect plata contravalorii indicelui de inflație, cheltuielile de judecată au fost reduse în mod corespunzător, proporțional cu pretențiile în sumă de 9.650 lei, cu privire la care soluția primei instanțe a fost menținută.
Așadar, deși a fost plătită la valoarea pretențiilor formulate iniţial, taxa de timbru a fost pusă în sarcina părții adverse doar în limitele în care a căzut în pretenţii, acest mod de stabilire a cheltuielilor de judecată, în funcţie de pretenţiile admise, punând în evidență corecta aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de apel.
În consecință, reținând că niciuna dintre criticile formulate de pârâte nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de acestea.
II.2.2. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, acesta vizează soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata contravalorii indicelui de inflaţie aferent sumei de 100.000 euro, calculat de la data de 18 martie 2010 până în decembrie 2018, recurentul-reclamant susținând că instanța de apel a interpretat greşit atât dispoziţiile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., care reglementează modalitatea de restituire a sumelor în valută confiscate, cât și art. 1084 C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului și care impun cumulul între dobândă și actualizarea creanţei cu rata inflaţiei.
În concret, cu referire la aceste pretenții, instanța de apel a reținut că scopul actualizării în funcţie de rata inflaţiei este acela al acoperirii pagubei efectiv înregistrate de către creditorul obligației de restituire prin devalorizarea înregistrată de monedă, prin scăderea puterii de cumpărare, pentru perioada cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective.
Recurgerea la indexare se realizează, așadar, în scopul menţinerii echilibrului între prestațiile datorate, prin acoperirea deprecierii valorii monedei naţionale şi păstrarea în timp a puterii sale de cumpărare.
În acest context, instanța de apel a apreciat că, atât timp cât obiect al sechestrului l-a constituit o sumă de bani în valută, restituirea echivalentului în lei al acesteia, la cursul valutar de la data de 08.09.2017, realizează un mecanism de indexare, de actualizare a creanţei, fiind atinsă, deci, finalitatea conservării valorii creanţei, ceea ce înseamnă că nu poate fi acordată și actualizarea sumei cu indicele de inflație.
Prin recursul declarat, reclamantul susține, contrar celor reținute de instanța de apel, că restituirea sumei de 100.000 euro, în echivalentul în lei de la data de 8 septembrie 2017, nu echivalează cu realizarea mecanismului de indexare, acesta fiind reglementat în mod distinct de procedura de restituire a sumelor în valută reglementată de art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., anume, prin dispozițiile art. 1084 C. civ. din anul 2009, care prevăd că, pentru repararea prejudiciului suferit, creditorului i se cuvin daune-interese constând atât în pierderea suferită, cât și în beneficiul de care a fost lipsit.
Prin urmare, distinct de restituirea în echivalent a sumei de 100.000 euro, dispusă în conformitate cu dispozițiile art. 168 alin. (7) C. proc. civ., recurentul consideră că, în raport cu data instituirii sechestrului asigurator, pentru repararea prejudiciului suferit, i se cuvin, în temeiul art. 1084 C. civ., daune interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației („damnum emergens”), cât și dobânda legală („lucrum cessans”).
Invocând decizia în interesul legii nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interpretarea dispozițiilor art. 1084 C. civ., recurentul susține că instanţa de apel a interpretat greşit noţiunea de reactualizare a creanţei care înseamnă acoperirea pierderii patrimoniale suferite, concretizată într-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, şi noţiunea de beneficiu nerealizat care constă în lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit.
Totodată, susține că, atât timp cât actualizarea reprezintă valoarea deprecierii monetare în funcţie de rata inflaţiei iar dobânda constituie valoarea ce ar fi fost produsă de suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptăţită, pe un anumit interval de timp, rezultă că cele două categorii de despăgubiri au natură juridică diferită și nu acoperă aceeaşi pagubă, ci prejudicii distincte, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate.
Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că dispoziția de restituire către reclamant a sumei de 100.000 euro, în echivalentul în lei de la data de 08.09.2017 respectă întru totul modalitatea de restituire a sumelor în valută confiscate, reglementată expres prin dispozițiile art. 168 alin. (7) C. proc. fisc., astfel că, din această perspectivă, sunt lipsite de fundament susținerile recurentului referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a acestor prevederi legale de către instanța de apel.
Sub un alt aspect, Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de recurent, că instanţa de apel nu a confundat noțiunea de restituire în echivalent a sumei de 100.000 euro, cu cea de actualizare cu indicele de inflație, din considerentele deciziei atacate rezultând cu evidență distincția clară pe care Curtea de apel a făcut-o între acestea, pornind de la scopul lor diferit, concluzia fiind aceea că actualizarea cu rata inflației are natura juridică a unei despăgubiri menite să acopere prejudiciul suferit de creditorul unei obligații de restituire a unei sume de bani în valută prin devalorizarea înregistrată de moneda respectivă, prin scăderea puterii de cumpărare a acesteia, în perioada cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective.
Prin urmare, pretențiile având ca obiect plata contravalorii indicelui de inflaţie aferent sumei de 100.000 euro au fost analizate din perspectiva dispozițiilor de drept material ce reglementează dreptul la despăgubiri al creditorului unei obligații de plată a unei sume de bani, neachitate la scadență, instanța de apel având în vedere toate aspectele de fapt și de drept relevante în aprecierea temeiniciei acestora, astfel că nu i se poate imputa încălcarea prevederilor art. 1084 C. civ.
Este necontestat că valoarea unei monede cunoaşte fluctuații în timp și că, din acest motiv, pentru conservarea valorii reale a unei sume de bani, atunci când valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări în cadrul unei economii inflaționiste, există posibilitatea indexării sale în funcţie de indicele de inflaţie.
Diferențele de sume ce rezultă din actualizarea cu rata inflaţiei reprezintă o componentă a pierderii efectiv suferite, având rolul de a păstra valoarea reală a acesteia şi de a conserva echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, aspecte reținute ca atare în decizia atacată.
Împrejurarea că, totuși, instanța de apel a considerat că pretențiile reclamantului cu acest titlu sunt neîntemeiate nu se circumscrie unei ipoteze de încălcare a dispozițiilor art. 1084 C. civ. și, implicit, a dreptului reclamantului la repararea integrală a prejudiciului întrucât, în contextul factual al cauzei de față, al cărei specific constă în faptul că obiectul său este reprezentat de o sumă în valută, aceasta a apreciat că prejudiciul suferit de reclamant (damnum emergens) se acoperă prin restituirea echivalentului în lei al sumei de 100.000 euro, la cursul valutar de la data de 08.09.2017, acesta primind, practic, valoarea reală a sumei de bani de care a fost lipsit, la care se adaugă dobânda (lucrum cessans), acordată în conformitate cu dispozițiile art. 174 alin. (5) C. proc. fisc.
Prin urmare, prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a faptului că pârâții nu și-au îndeplinit la scadență obligația de restituire a sumei de 100.000 Euro este integral acoperit, în ambele sale componente (pierderea efectivă și beneficul nerealizat), criticile aduse deciziei atacate din această perspectivă fiind neîntemeiate.
Deși recurentul susține că instanța de apel ar fi refuzat acordarea pretențiilor constând în actualizarea cu indicele de inflație motivat de faptul că ar fi apreciat că acestea nu pot fi cumulate cu dobânda, Înalta Curte constată că din niciun considerent al deciziei supuse recursului nu rezultă că ar fi fost avută în vedere o astfel de ipoteză care, de altfel, ar fi fost greșită.
Cumulul dobânzilor cu actualizarea creanţei în funcţie de indicele de inflaţie este posibil întrucât cele două instituţii au natură juridică diferită.
Actualizarea are caracter compensatoriu şi urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti, în timp ce dobânda reprezintă daune interese moratorii respectiv echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor.
Prin urmare dobânda reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de plată – daune moratorii – iar actualizarea cu indicele de inflaţie reprezintă valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii – daune compensatorii, astfel încât, prin acordarea lor nu se ajunge la o dublă reparaţie.
Instanța de apel a acordat reclamantului dobânda dar a apreciat că actualizarea cu indicele de inflație nu se mai impune câtă vreme suma ce face obiectul litigiului este în valută iar prin restituirea ei în echivalentul în lei la cursul valutar din data de 08.09.2017, se realizează, implicit, un mecanism de indexare, de actualizare a creanţei, fiind atinsă finalitatea conservării valorii creanţei.
În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reținând că niciuna dintre criticile formulate de reclamant prin motivele de recurs nu poate să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondată și calea de atac promovată de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A şi de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B împotriva deciziei civile nr. 1725A din data de 21 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.