Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 06.02.2020 sub nr. x/87/2020, pe rolul Tribunalului Teleorman, așa cum a fost ulterior restrânsă la termenul din 28.10.2021, de reclamanta A, aceasta în contradictoriu cu pârâtul B a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 313.755,5 lei reprezentând 1/2 din valoarea imobilelor terenuri cumpărate de pârât în România prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate la 9.07.2010 și 15.04.2010 şi la plata sumei de 34.900 lei reprezentând 1/2 din valoarea fructelor acestor terenuri.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 361/11.11.2021, Tribunalul Teleorman a soluționat acțiunea restrânsă și astfel a admis excepţiile de prescripţie a dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii invocate prin întâmpinare, a respins cererea restrânsă, formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul B, în privinţa petitului având ca obiect obligarea pârâtului la plata a 1/2 din valoarea imobilelor, ca prescrisă, şi ca inadmisibilă, în privinţa petitului având ca obiect obligarea pârâtului la plata a 1/2 din valoarea fructelor produse de imobile; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sume de 3000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 844A din 7 iunie 2023 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A împotriva sentinţei civile nr. 361/11.11.2021, pronunţată de Tribunalul Teleorman – Secţia Civilă în dosarul nr. x/87/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât B, ca nefondat şi a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 3.272,25 lei, cheltuieli de judecată.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A, criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. ce reglementează principiul disponibilităţii părţilor, atunci când stabileşte faptul că nu poate analiza natura juridică a dobândirii terenurilor în cauză, ca bunuri proprii sau comune, făcând referire la limitele restrânse ale acţiunii. Or, potrivit art. 9 C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Potrivit recurentei, din simpla analiză a cererii introductive de instanţă, astfel cum aceasta a fost restrânsă, rezultă în mod neîndoielnic faptul că reclamanta a învestit instanţa cu cele două cereri de plată, însă fundamentate pe o analiză preliminară a naturii juridice a dobândirii terenurilor. Pentru ilustrare, a redat în extras parte din motivarea cererii de chemare în judecată (pag. 10):
„În cazul in care instanţa, contrar argumentelor expuse, va considera că aceste bunuri nu fac parte din patrimoniul comun al foştilor soţi, deoarece terenurile în discuţie au fost dobândite de pârât într-un an în care dreptul cetăţenilor străini la proprietatea privată asupra terenurilor nu era permis, solicităm instanţei, in subsidiar, să constate faptul că Reclamanta am dreptul la 1/2 din valoarea actuală a acestor terenuri şi din beneficiile pe care Pârâtul Ie-a obţinut de la momentul dobândirii până în prezent.
Doctrina în materie recunoaşte în unanimitate faptul că, pe durata interdicției reglementate de Legea nr. 312/2005, cetăţeanul străin ce contribuia la dobândirea de terenuri agricole pe teritoriul României dobândea în patrimoniul propriu un drept de creanţă corespunzător valorii bunurilor achiziționate.
Ca atare, în măsura în care instanţa va considera că la data ridicării interdicției (01.01.2014) acest drept de creanţă nu s-a intervertit ope legis în drept de coproprietate devălmașă, astfel cum am argumentat în Secţiunea 2, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că acest drept de creanţă se află încă în patrimoniul subsemnatei.”
În plus, nicăieri în cuprinsul cererii de apel nu au fost restrânse suplimentar limitele învestirii instanţei astfel încât să se susţină cele reţinute prin hotărârea atacată. De altfel, instanţa de apel vorbeşte doar despre restrângerea acţiunii în faţa primei instanţe, iar nu despre o restrângere suplimentară în apel. Iar restrângerea operată în primă instanţă nu infirma posibilitatea si totodată obligaţia instanţei de a analiza natura juridică a dobândirii terenurilor.
Astfel, recurenta pretinde că hotărârea pronunţată cu nesocotirea principiului disponibilităţii îi cauzează o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii, în acord cu dispoziţiile art. 175 C. proc. civ., având în vedere faptul că analizarea naturii juridice a dobândirii terenurilor reprezenta o etapă preliminară esenţială în soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii.
- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu greșita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, instanţa de apel în mod greşit calificând dreptul dedus judecăţii ca nefiind unul de creanţă special, asimilat unui drept real (lipsit de prerogativa dispoziţiei)
În primul rând, recurenta a considerat că instanţa de apel nu a analizat argumentele privind natura juridică a dreptului dedus judecăţii, susţinând în mod neîntemeiat faptul că o atare analiză ar conduce la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, aşa după cum s-a arătat în precedenta critică de recurs.
În măsura în care se va considera că a existat totuşi o analiză a naturii juridice a dreptului, susţine că aceasta a fost realizată cu greșita interpretare si aplicare a art. 3 si a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005, precum si a art. 44 alin. (2) din Constituţia din 2003.
Pornind de la dispoziţiile Legii nr. 312/2005, privind interdicţia aplicabilă cetăţeanului străin de a dobândi dreptul proprietate asupra terenurilor extravilane din România, coroborat cu situaţia de fapt a cauzei, recurenta susţine că ar fi incidenţă soluţia dată în doctrină în interpretarea regimului juridic aplicabil acestei chestiuni, şi anume: soţul - cetăţean străin - dobândeşte în patrimoniul propriu un drept special de creanţă corespunzător valorii bunurilor astfel achiziționate, drept special de creanţă (această ficţiune juridică) care ar fi, în realitate, un drept de proprietate căruia îi lipseşte atributul dispoziţiei juridice.
Acest drept special de creanţă, ca regulă, urmează proprietatea soţului cetăţean român, în sensul că va continua să existe în patrimoniul soţului cetăţean străin, fără a-l obliga pe acesta din urmă la exercitarea/valorificarea sa (a dreptului de creanţă) cât timp bunul în discuţie subzistă în patrimoniul soţului cetăţean român.
În plus, contrar celor reţinute de instanţa de apel, deşi formal discutăm despre un drept de creanţă, în esenţă acesta înglobează atributele folosinţei şi administrării (specifice dreptului de proprietate), din care reiese, între altele, dreptul de a culege fructele.
Or, faţă de această fizionomie a dreptului său, recurenta afirmă că cererea de obligare a intimatului la plata a 1/2 din valoarea fructelor produse de imobile este admisibilă si întemeiată.
- Instanţa de apel a determinat în mod greşit momentul de la care curge termenul de prescripţie în cauză întrucât cu greșita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2523 C. civ., raportate la cadrul normativ special incident în cauză (art. 3 şi a art. 5 alin. 1 din Legea nr. 312/2005 şi art. 44 alin. 2 din Constituţia din 2003), instanţa de apel a stabilit că dreptul material la acţiune al recurentei este prescris şi că termenul de prescripţie a început să curgă la data actului de partaj, din 2013.
Tot în mod criticabil reţine instanţa de apel faptul că „împrejurarea că actul de partaj nu a fost urmat de recunoaşterea în România nu are nicio incidenţă cu privire la începutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune (...)".
În cauză se ridică problema stabilirii momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că are pe teritoriul României dreptul de a obţine obligarea intimatului la plata a jumătate din contravaloarea imobilelor achiziționate în timpul căsătoriei.
Premisa existenţei acestui drept este reprezentată de starea de coproprietate ce subzistă cu privire la imobilele cuprinse în lotul II al Actului de partaj (între care se numără şi imobilele ce fac obiectul prezentei cauze), stare de coproprietate grefată tocmai pe nerecunoașterea în România a Actului de partaj, respectiv pe faptul că acest act nu produce efecte juridice în România.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu se poate admite că recurenta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască la data încheierii Actului de partaj faptul că deţinea dreptul de a obţine jumătate din contravaloarea imobilelor în cauză câtă vreme la acel moment recurenta avea reprezentarea continuării stării de coproprietate cu privire la toate imobilele din România - în contextul necesităţii recunoaşterii actului străin, iar ulterior în contextul respingerii cererii de încuviinţare a executării respectivului act de partaj (prin Sentinţa 1460/10.12.2014, pronunţată în dosarul nr. x/3/2014 şi rămasă definitivă prin neapelare). De aceea consideră că primul moment când a cunoscut şi ar fi trebuit să cunoască existenţa dreptului său a fost reprezentat de momentul ieşirii imobilelor din patrimoniul intimatului, respectiv data încheierii contractului de donaţie, 21.08.2017. Deci, momentul la care imobilele au fost donate de către intimat marchează începutul prescripţiei extinctive a dreptului recurentei de a solicita valorificarea creanţei.
Or, prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 06.02.2020, deci în interiorul termenului de 3 ani de la data semnării Contractului de donaţie.
Faptul că dreptul său la acţiune nu este prescris se confirmă inclusiv în raport de dispoziţiile art. 2528 C. civ., prin calificarea situaţiei deduse judecăţii drept îmbogăţire fără justă cauză a intimatului.
Chiar şi dacă s-ar asuma că părţile se află sub incidenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, împrejurare de natură a genera în sarcina intimatului o obligaţie de restituire, prescripţia dreptului material la acţiune va curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Or, acest moment al cunoaşterii pagubei este momentul înstrăinării bunurilor prin donaţie, de vreme ce până la acel moment recurenta avea reprezentarea calităţii sale de coproprietar.
De asemenea, chiar dacă s-ar asuma că termenul de prescripţie ar fi trebuit să curgă de la data încheierii actului de partaj, solicită instanţei de recurs să observe că în cauză este incidenţă cauza de suspendare a prescripţiei reglementată de art. 2532 pct. 3 C. civ. (aspect omis de instanţa de apel în pronunţarea hotărârii atacate) întrucât intimatul, în calitate de soţ coproprietar cetăţean român, avea dreptul de a administra bunurile aflate şi în coproprietatea recurentei, cetăţean străin supus interdicţiilor reglementate prin Legea nr. 312/2005. Mai mult, chiar şi făcând abstracţie de interdicţiile aplicabile cetăţenilor străini, coproprietarii au dreptul şi totodată obligaţia de a administra bunurile aflate în coproprietate.
Iar în cauză administrarea exercitată de Intimat asupra bunurilor aflate în coproprietatea recurentei (în contextul în care actul de partaj nu produce efecte pe teritoriul României) a încetat la data încheierii contractului de donaţie.
Dat fiind faptul că administrarea bunurilor a început anterior încheierii actului de partaj şi a continuat până la 21.08.2017, rezultă că acesta este momentul de la care va începe să curgă termenul de prescripţie.
În drept, recurenta a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât B a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru lipsa oricăror critici care să se circumscrie motivelor legale de recurs, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat întrucât nu este incident niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
În esenţă, acesta s-a apărat invocând actele de restrângere a pretenţiilor deduse judecăţii, înfăptuite de reclamantă în faţa primei instanţe şi faptul că solicitarea de a-i achita acesteia o sumă de bani ce reprezintă jumătate din valoarea terenurilor este un drept personal. Din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că recurenta reclamantă deţine asupra terenurilor agricole o creanţă specială, materializată printr-un drept de proprietate căruia îi lipseşte atributul dispoziţiei juridice şi nu indică temeiul de drept al acestui drept special. Din data de 21/06/2011 a încetat regimul comunităţii universale de bunuri dintre părţi, iar acordul tranzacţional cu privire la partajul bunurilor comune avea să fie consemnată de Curtea de Apel din Liege prin sentinţa pronunţată la data de 24.04.2013. definitivă.
Ulterior, sub nr. 496 din 30.12.2013, s-a autentificat de către notarul C din Fernelmont, convenţia comună de partaj, act semnat de părţi ,,Partaj” (în cadrul unei proceduri de lichidare a patrimoniului ca urmare a unei ordonanţe de divorţ), prin care s-a convenit asupra partajării bunurilor din comunitatea universală de bunuri, în sensul că eu soţul a preluat în proprietate exclusivă întregul portofoliu imobiliar din România, cu acordul ,,expres” al reclamantei, în timp ce soţia a preluat întregul portofoliu imobiliar din Belgia.
Raportat la dispoziţiile art. 2423 C. civ., rezultă că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru dreptul material la acţiunea al recurentei reclamante coincide cu momentul naşterii unui eventual drept de creanţă pe care aceasta consideră că îl are intimatului şi în legătură cu bunuri imobile aflate pe teritoriul României, respectiv cel mai târziu data de 30 decembrie 2013, când în cuprinsul actului autentic de partaj voluntar nr. 496 din 30.12.2013 au fost consemnate şi descrise toate bunurile imobile deţinute de foştii soţi cu titlu de bunuri comune sau proprii pe teritoriul Belgiei şi României, inclusiv cele cinci terenuri agricole ce fac obiectul prezentei cauze, iar atunci, în cunoștiință de cauză, recurenta reclamată s-a declarat de acord in mod ,,expres” cu componenţa bunurilor imobile din România , fără să existe o eventuală obiecțiune cu privire la un eventual drept al său de creanţă împotriva intimatului, în condiţiile în care începând cu data de 1 ianuarie 2014 interdicţia cetăţenilor străini de a deţine terenuri agricole extravilane în România a fost ridicată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia potrivit celor ce urmează:
Prealabil analizei, se reţine că împotriva hotărârii instanței de apel care a menținut soluţia tribunalului, de respingere ca fiind prescrisă cererea de obligare a pârâtului la plata de 1/2 din valoarea terenurilor cumpărate în România şi ca inadmisibilă a cererii de obligare a pârâtului la plata de 1/2 din valoarea fructelor produse de aceste imobile, reclamanta a formulat recurs pretinzând că aceasta este nelegală pentru nesocotirea la adoptarea ei a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. (principiul disponibilității părților) ori a dispozițiilor de drept material incidente cât privește calificarea dreptului dedus judecății (art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005, art. 44 alin. (2) din Constituția din 2003) ori cât privește determinarea momentului de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acţiune (art. 2523 C. civ.).
Prin urmare, criticile de recurs formulate, în acest conținut, se circumscriu unor motive de nelegalitate dintre cele permise de lege – art. 488 (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. – în realizarea unui control în legalitate a hotărârii instanței de apel, motiv pentru care apărarea intimatului-pârât fundamentată pe nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor nu va fi reţinută.
- Examinând recursul, se reţine ca fiind nefondată critica de nelegalitate circumscrisă motivului legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a invocat o nesocotire a limitelor şi obiectului procesului dedus judecății în calea de atac a apelului (art. 9 C. proc. civ.) atunci când instanța a soluționat cauza tratând asupra unui drept de creanță, fără o prealabilă analiză a naturii juridice a terenurilor în litigiu, după cum acestea constituie bunuri proprii sau comune, curtea de apel invocând limitele restrânse ale acţiunii.
Potrivit recurentei, pentru justa soluționare a cauzei, instanța de apel era datoare să întreprindă această analiză prealabilă întrucât chiar şi cererea ei de plată era fundamentată pe o analiză preliminată a naturii juridice a dobândirii terenurilor.
Aceste susțineri sunt lipsite de temei iar cea care nesocotește limitele -trasate încă din faţa primei instanțe - ale obiectului şi cauzei cererii pe care a înţeles să o mai supună cercetării instanțelor judecătoreşti în urma discuțiilor privitoare la taxa de timbru datorată pentru procedură, este chiar recurenta.
Este adevărat că, prin cererea sa inițială, recurenta-reclamantă a solicitat o statuare asupra calității de bunuri comune a terenurilor vizate în cererea sa, pretinzând să se constate existenţa unui drept de coproprietate devălmașă asupra acestora pentru ca, ulterior, şi ca o consecință a acestui regim, să se dispună anularea contractului de donaţie autentificat sub nr. 1516/21.08.2017 şi a actelor subsecvente, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea înscrierilor din cuprinsul cărţilor funciare în sensul menționării calității lor de bunuri comune, şi doar în subsidiar a solicitat obligarea pârâtului la plata de 1/2 din valoarea imobilelor terenuri şi a fructelor produse de acestea. Capătul de cerere subsidiar a fost formulat pentru ipoteza „În cazul în care instanța, contrar argumentelor expuse, va considera că aceste bunuri nu fac parte din patrimoniul comun al foștilor soți, deoarece terenurile în discuție au fost dobândite de pârât într-un an în care dreptul cetățenilor străini la proprietatea privată asupra terenurilor nu era permis (...)” şi a fost justificată pe „(...) un drept de creanță corespunzător valorii bunurilor achiziționate” – potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, penultima filă – fiind singurul care a mai fost păstrat în cercetarea instanțelor, ca urmare a măsurilor impuse de tribunalul în legătură cu obligațiile de plată a taxelor judiciare de timbru datorate de reclamantă la valoarea pretențiilor formulate.
Astfel, potrivit notelor scrise depuse pentru termenul de judecată din 10.05.2021, dar şi a susținerilor orale de la termenul din 28.10.2021 din faţa primei instanțe, reclamanta a înțeles să-şi restrângă pretențiile, pentru a se încadra în taxa judiciară de timbru pe care a consimțit să o achite, la petitul privind plata sumei de 313.755,5 lei reprezentând 1/2 din valoarea terenurilor şi la plata sumei de 34.900 lei reprezentând 1/2 din valoarea fructelor, înțelegând să supună cercetării judecătorești şi dezbaterii contradictorii a părţilor exclusiv dreptul de creanţă pe care l-a pretins a-i fi recunoscut asupra imobilelor terenuri, decurgând din achiziționarea acestora în timpul căsătoriei cu pârâtul, şi asupra fructelor produse de aceste bunuri. Prin urmare, aşa după cum pertinent s-a observat încă din faţa tribunalului – în analiza circumscrisă excepției de inadmisibilitate a cererii vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 34.900 lei reprezentând 1/2 din valoarea fructelor produse de bunurile imobile – calitatea reclamantei de coproprietar al terenurilor indicate prin cererea de chemare în judecată nu a fost probată, fiind considerată „o chestiune litigioasă ce excede limitelor învestirii prezentei instanțe subsecvent insuficientei timbrării a cererii”, prima instanță evocând în acest sens circumstanța anulării ca netimbrat a primului petit, având ca obiect constatarea existentei unui drept de coproprietate devălmașă asupra imobilelor.
Aceleași limite, restrânse prin voința reclamantei, date de ceea ce s-a supus judecății în prima instanță au fost în mod similar avute în vedere de instanța de apel atunci când aceasta a reținut că natura juridică a bunurilor proprii sau comune a terenurilor nu ar putea fi avută în vedere pentru niciun considerent dintre cele invocate de această parte (expirarea termenului de 7 ani de la aderarea României la UE prevăzut de art. 5 din Legea nr. 312/2005 raportat la art. 30 C. fam. ori aducerea lor la regimul comunității de bunuri prin actul de partaj încheiat între părţi în faţa notarului belgian) întrucât s-ar schimba cauza juridică a cererii restrânse, fundamentată pe existenta unui drept de creanţă în patrimoniul soţului care a contribuit la achiziționarea terenurilor dobândite ca bunuri proprii de celălalt soţ.
Chiar paragrafele din cererea de chemare în judecată evocate în susținerea acestei critici de recurs relevă că petitul subsidiar, singurul rămas spre analiză ulterior restrângerii pretențiilor reclamantei, este fundamentat pe un drept de creanţă afirmat ca ultim temei al unei pretenții pe care aceasta ar putea-o ridica în legătură cu terenurile menționate în acţiune.
Dar, întrucât – precum s-a arătat deja – limitele restrânse (prin voința reclamantei), ale pretențiilor rămase în analiză au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei încă din considerentele hotărârii tribunalului, fără ca o pretinsă neregularitate a judecății înfăptuită în aceste coordonate să fie criticată prin apelul formulat în cauză de reclamantă, se vădește a fi formulată omisso medio susținerea prin care aceeași parte pretinde o nesocotire a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. la judecata realizată în apel, prin care s-a reţinut o imposibilitate a analizării naturii juridice a terenurilor (de bunuri comune sau proprii) ca urmare a limitelor restrânse ale acţiunii.
Nu se punea în discuţie – aşa cum eronat pretinde reclamanta – o restrângere suplimentară a limitelor învestirii instanței prin cererea din apel, aceste limite (aceleași) fiind ca atare tranșate şi avute în vedere la judecata ambelor instanțe de fond, începând de la tribunal. De aceea, este pertinentă apărarea intimatului-pârât întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (potrivit cu care motivele prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor), cât timp aceleași limite ale judecății au fost avute în vedere şi în hotărârea de primă instanță, fără ca aceste aspecte să fie criticate în apel.
- Greșita interpretare şi aplicare a dispozițiilor de drept material (art. 488 alin. 1 C. proc. civ.) invocată de recurentă cu trimitere la calificarea dreptului dedus judecății „ca nefiind un drept de creanță special, asimilat unui drept real”, este de asemenea o critică nefondată a recursului.
Ceea ce a refuzat să supună calificării instanța de apel, invocând limitele acţiunii restrânse conform voinței reclamantei manifestată în faţa primei instanțe, a fost natura de bunuri comune/bunuri proprii a terenurilor în legătură cu care aceasta şi-a formulat pretenţiile, reţinând în mod pertinent că în caz contrar s-ar schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată restrânse, care a avut în mod clar în vedere un drept de creanță al soţului cetățean străin care a contribuit la achiziționarea de terenuri în România în proprietatea soţului cetățean român.
Instanța de apel nu a lăsat neanalizate argumentele reclamantei care, în plus, a pretins că dreptul său de creanţă ar avea o natură juridică specială (o ficțiune juridică) care înglobează atributele folosinței şi administrării specifice unui drept de proprietate, dar căruia îi lipsește atributul dispoziției juridice, ci le-a respins, considerându-le în afara dispozițiilor legale.
Statuarea instanței de apel este corectă, iar nu una pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispozițiilor de drept material, după cum fără temei pretinde recurenta, făcând trimitere la prevederile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 şi la cele ale art. 44 alin. (2) din Constituție. Niciuna din aceste norme nu fundamentează în niciun fel susținerile recurentei care, adevărat, construiește ea însăși o ficțiune juridică, lipsită însă de orice corespondent în dispoziția legii.
Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 constituie o normă prin care s-a instituit o incapacitate specială şi temporară pentru cetăţenii unui stat membru, apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România ori pentru persoanele juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru, de a dobândi drepturi de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor si terenurilor forestiere din România pe o durată de 7 ani de la data aderării ţării la Uniunea Europeană, în timp ce art. 3 din același act normativ şi art. 44 alin. (2) din Constituție stabilesc condițiile de principiu în care cetățenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor din România.
Niciuna din dispozițiile legale pe care le indică recurenta ca fiind nesocotite ori aplicate greşit de instanța de apel nu susţine nici măcar într-un plan îndepărtat teza unui drept de creanţă special al soţului cetățean străin care contribuie la dobândirea de terenuri în România de către soţul cetățean român, drept de creanţă care să îmbine caracteristicile unui drept real, mai puţin pe cel al dispoziției juridice. De altfel, când descrie acest drept special de creanţă, recurenta, invocă în mod generic şi imprecis „doctrina”, insuficient însă pentru a putea fi primită o critică de greşită aplicare ori interpretare a dreptului material, cu atât mai mult cu cât figura juridică pe care o descrie partea are o fizionomie inedită în rândul instituţiilor juridice proprii dreptului privat român.
Sprijinit pe aceeași fizionomie inedită, pe care recurenta, iar nu legea, o atribuie dreptului (de creanţă) a cărui recunoaștere a solicitat-o, şi-a fundamentat aceasta şi pretenția de a primit 1/2 din valoarea fructelor produse de imobilele terenuri – pretenție considerată inadmisibilă în soluția instanțelor de fond întrucât, în conformitate cu prevederile art. 550 alin. (1) C. civ., fructele se cuvin proprietarului, calitate pe care s-a reţinut că reclamanta nu o deţine în privinţa terenurilor aflate în litigiu şi pe care, din raţiuni de timbraj, a încetat de a o mai exhiba ca temei al pretenţiilor supuse judecăţii –, afirmând că de aceea cererea sa ar fi admisibilă.
Pentru argumentele prezentate anterior, această susținere nu poate fi primită, critica recurentei fiind lipsită de orice fundament legal.
- Greșita determinare de către instanța de apel a momentului de la care curge termenul de prescripție a dreptului la acţiune în restituirea a 1/2 din valoarea terenurilor achiziționate în România de către intimatul-pârât constituie o critică pe care recurenta a susținut-o cu trimitere la dispozițiile art. 2523 C. civ. raportate la art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 312/2005 şi la art. 44 din Constituție.
Potrivit art. 2523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar pe baza acestuia, instanțele de fond au stabilit că dreptul reclamantei la acțiunea în obligarea pârâtului la plata de 1/2 din valoarea terenurilor indicate în acțiune s-a născut la data încheierii actului de partaj (decembrie 2013), când acestea au hotărât asupra partajării bunurilor dobândite sub regimul comunității extinse (comunitatea universală de bunuri) terenurile în litigiu fiind incluse în lotul II atribuit intimatului-pârât.
Argumentele pentru care recurenta a criticat această dezlegare nu pot fi reţinute.
În primul rând, starea de coproprietate care ar subzista ca regim juridic al terenurilor, urmare a nerecunoașterii în România a actului de partaj încheiat între părţi în faţa unui notar belgian, constituie un argument contrar aceluia care a fundamentat pretențiile reclamantei, respectiv dreptul său de creanţă dedus din contribuția sa la achiziționarea unor imobile (terenuri) pe teritoriul României în timpul căsătoriei cu intimatul-pârât, cumpărate pe numele acestuia.
Or, regimul juridic al imobilelor vizate prin acţiune nu poate fi concomitent acela al proprietății exclusive a intimatului, faţă de care recurenta tinde să obțină recunoașterea unui drept de creanţă la nivelul a 1/2 din valoarea acestora, atunci când se formulează pretenția şi se solicită evaluarea cauzei în fond, şi, totodată, acela al unei stării de coproprietate, argumentată pe nerecunoașterea actului de partaj pe teritoriul Românei şi neproducerea de efecte juridice de către acesta, atunci când se discută despre prescripția dreptului la acțiune, poziţia recurentei-reclamante fiind una contradictorie.
Așa cum corect au stabilit instanțele de fond, faptul că actul de partaj încheiat de părţi nu a fost recunoscut în România nu influențează începutul termenului de prescripție a dreptului la acţiune pentru plata de 1/2 din contravaloarea terenurilor întrucât la data partajului s-a născut orice posibilă pretenție a recurentei împotriva intimatului decurgând din comunitatea de bunuri supusă partajului, aceasta separat de faptul că actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 496/30.12.2013 în faţa notarului din Belgia consemnează acordul părţilor la formarea loturilor, reclamata fiind de acord cu preluarea în proprietatea exclusivă a intimatului a întregului portofoliu imobiliar din România, fără nicio altă rezervă.
Aceea constituie, în economia cauzei, data cunoașterii dreptului/pretenției care corespunde exigențelor de aplicare a dispozițiilor art. 2523 C. civ. şi nu data încheierii actului de donație (21.08.2017), când imobilele au ieșit din patrimoniul intimatului. Această teză afirmată de recurentă are la bază ideea stării de coproprietate a soților asupra terenurilor, justificată pe nerecunoașterea actului de partaj în România, teza care, aşa cum s-a arătat, nu poate fi validă atunci când se discută despre prescripția dreptului la acțiune pentru recunoașterea unui drept de creanță ce are ca justificare regimul de proprietate exclusivă (bun propriu) a intimatului asupra bunurilor din acțiune.
Înlăturarea prescripției prin calificarea situației litigioase drept îmbogățire fără justă cauză nu poate constitui nici ea o critică valabilă, acest temei juridic fiind unul cu totul nou, neinvocat şi necercetat până la acest moment în proces.
Tot pentru prima oară în recurs a fost invocată şi cauza de suspendare descrisă în cuprinsul art. 2532 pct. 3 C. civ., afirmându-se existenta unui drept de administrare între soții coproprietari ai terenurilor din România. Or, nu doar că această cauză de suspendare a prescripției a fost invocată direct în recurs, fiind din nou sprijinită pe ideea unei stări de coproprietate a părţilor asupra terenurilor litigioase, contrară cauzei pretenţiei exhibate, de plată a unui drept de creanţă de către intimatul care a dobândit ca bunuri proprii terenurile din România, dar nici nu se arată cum s-ar concilia aceasta cu situația părților, care sunt divorțate încă din anul 2011, ori cum s-ar concilia norma legală nu situația soților divorțați (norma de drept invocată având în vedere ipoteza persoanelor care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic îşi administrează bunuri).
Pentru motivele arătate, reținând că prin criticile formulate nu s-a demonstrat sub niciunul din aspectele criticate nelegalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
Ca parte căzută în pretenţii, recurenta-reclamantă va fi obligată să plătească intimatului-pârât cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4000 lei, dovedite cu chitanţa depusă la fila 41dosar, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 844A din 7 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă reclamanta A la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-pârât B.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.