După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 25.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a Civilă sub nr. de dosar x/3/2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor hotărârii definitive de divorţ pronunţate de Tribunalul din Arondismentul La Côte, Elveția, în data de 01.07.2020 în dosarul nr. TDx, emise la cererea pârâtei.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1483/11.10.2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B.
A recunoscut, pe teritoriul României, Hotărârea pronunțată la data de 01.07.2020 în cauza nr. TDx de Tribunalul din Arondismentul La Côte, Elveția, cu excepția dispoziției de ratificare a convenției privind efectele divorțului, referitoare la bunul imobil situat în România şi a respins cererea de recunoaștere a dispoziției de ratificare a convenției privind efectele divorțului, referitoare la bunul imobil situat în România, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1201A din 15 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A împotriva sentinţei civile nr. 1483/11.10.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2021, ca nefondat.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1201A din 15 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
Prin calea de atac formulată, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi, în rejudecare, să îi fie admisă în întregime cererea de recunoaştere a dispoziţiilor hotărârii pronunţate de instanţa din Elveția, de ratificare a convenţiei privind efectele divorţului, referitoare la bunul imobil situat în România.
În motivare a susţinut că, prin Hotărârea pronunţată în dosarul nr. TDx, în data de 01.07.2020, de Tribunalul din Arondismentul La Côte a fost admisa cererea de divorţ introdusă de intimata B, cu domiciliul pe teritoriul Elveției, acesta fiind de acord cu admiterea cererii.
Instanţa din Elveția a desfăcut căsătoria oficiată la data de 25.12.1991 în Pune (India), ratificând totodată Convenţia cu privire la efectele accesorii ale divorţului, prin care acesta si intimata au agreat asupra modului de partajare a tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, inclusiv în privinţa bunului situat în România, Bucureşti, Sector 1, Strada (...), cu privire la care, prin art. 4.4. al Convenţiei, s-ar fi convenit că va rămâne în proprietatea exclusivă a reclamantului.
Instanţele de fond au admis doar în parte cererea de recunoaştere a efectelor hotărârii străine în România, respingând solicitarea de recunoaştere a dispoziţiei de ratificare a convenţiei privind efectele divorţului, referitoare la bunul imobil situat in România.
S-a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele legale privind recunoaşterea hotărârilor străine în România, respectiv cele ale art. 1096 C. proc. civ. coroborate cu art. 1097 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, potrivit cărora recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei.
În conformitate cu prevederile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.
Consideră recurentul că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru recunoaşterea hotărârii străine şi anume: hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii; exista reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat faptul ca instanţa străină nu ar fi avut competenţa să judece şi cererile accesorii divorţului sau să ia act de convenţia/acordul părţilor asupra regimului matrimonial al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Astfel, legea aplicată de Tribunalul din Arondismentul La Côte a fost legea elveţiană, respectiv Legea federala de drept internaţional privat (LDIP) din 18 decembrie 1987 (Statut la 1 februarie 2021) Adunarea Federala a Confederaţiei Elveţiene, privind competenta Confederaţiei în materie de relaţii externe.
Secţiunea 2 din Legea federală de drept internaţional privat (LDIP) reglementează efectele generale ale căsătoriei, stabilind în art. 46 că autorităţile judiciare sau administrative elveţiene ale domiciliului sau, în absenţa domiciliului, cele din reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi, sunt competente să judece acţiunile sau să dispună măsuri referitoare la efectele căsătoriei.
Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, la art. 51 se stipulează în mod expres faptul că autorităţile judiciare elveţiene sunt competente să judece acţiunile sau sa dispună măsuri referitoare la regimurile matrimoniale: b) la desfacerea regimului matrimonial ca urmare a desfiinţării judiciare a legăturii conjugale sau a separării de drept.
Astfel, instanţa elveţiană s-a pronunţat, în mod corect, atât asupra cererii de divorţ, cât şi asupra accesoriilor, respectiv asupra ratificării convenţiei de împărţire a tuturor bunurilor ce făceau parte din masa partajabilă, inclusiv asupra bunului situat în România.
Totodată, consideră reclamantul că speţa pendinte nu poate fi încadrată în situaţia premisă a acţiunilor prevăzute de art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., care atribuie competenţă exclusivă instanţelor romane în judecarea litigiilor cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.
Instanţa din Elveția nu a procedat la partajarea efectivă în natură a bunului situat în România, judecând litigiul având un astfel de obiect, ci doar a luat act de convenţia părţilor în acest sens.
O astfel de cerere poate fi calificată ca fiind una dintre acele materii în care sunt deopotrivă competente şi instanţele altor state, iar nu exclusiv instanţa română, nefiind incident art. 1080 pct. 1 C. proc. civ.
Se mai arată de către recurent că partajarea bunului imobil situat pe teritoriul României a fost practic efectuată chiar de către părţi, nicidecum de către instanţa elveţiană care doar a ratificat acordul acestora şi nu a aplicat în niciun caz normele proprii procedurale/materiale elveţiene pentru împărţirea efectivă a bunului imobil, cum ar fi, spre exemplu, administrarea probelor în cazul partajului, încât sa poată conduce la o eventuală încălcare a normelor de drept internaţional privat român.
În cauza dată nu a existat un litigiu propriu-zis cu privire la partajarea bunul imobil pe rolul instanţei elveţiene, caz în care s-ar fi putut aplica dispoziţiile care prevăd refuzul recunoaşterii.
Din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea atacată este nemotivata sub aspectul analizării condiţiilor în care cererea de partajare a unui bun comun aflat pe teritoriul României este de competenta exclusivă a instanţelor române şi nu poate fi calificată ca fiind o cerere într-una din acele materii în care sunt deopotrivă competente şi instanţele altor state, precum şi sub aspectul înlăturării aplicabilităţii legii elveţiene în ceea ce priveşte divorţul.
În opinia recurentului, în prezenta cauză fiind vorba despre recunoaşterea unei convenţii accesorii divorţului dintre doi soţi care nu au nici cetăţenie română, nici domiciliul sau reşedinţa în România, stabilirea competenţei pe baza criteriului situării imobilului apare ca vădit excesivă şi contrară spiritului legii, într-un context în care niciunul dintre soţi nu a manifestat şi nu manifestă o strânsă legătură cu spaţiul românesc.
Conchizând, recurentul susţine că motivarea instanţei de apel este una lacunară, rigidă, prin raportare doar la litera legii, analiza expusă în considerente reducându-se, în linii mari, la simpla expunere a unor dispoziţii normative, care nu justifică adoptarea unei soluţii bazate doar pe un formalism excesiv.
Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 25 august 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 ind. 1 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare pe fondul recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti din România, în data de 25 august 2021, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B, a solicitat recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri judecătoreşti străine, pronunțate de Tribunalul din Arondismentul La Côte în data de 01.07.2020, în dosarul nr. TDx, rămasă definitivă în data de 03 septembrie 2020. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1095 şi următoarele C. proc. civ.
Sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul proces, instanţele de fond au statuat că prin sentința de divorţ, pronunțată la data de 01 iulie 2020 de Tribunalul din Arondismentul La Côte, s-a desfăcut căsătoria părţilor oficiată la data de 25.12.1991 în Pune (India), fiind ratificată, totodată, şi Convenţia cu privire la efectele accesorii ale divorţului, prin care părţile au agreat asupra modului de partajare a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Această hotărâre judecătorească poartă apostila aplicată în condiţiile Convenţiei de la Haga şi este însoțită de dovada emisă de autorităţile elveţiene competente privind caracterul definitiv, ea rămânând definitivă în data de 03 septembrie 2020, la expirarea unui timp de 30 de zile de la comunicare.
Printre bunurile dobândite în timpul căsătoriei se regăseşte şi imobilul situat în România, Strada (...), Bucureşti, Sector 1, cu privire la care, prin intermediul art. 4.4. al Convenţiei cu privire la efectele accesorii ale divorţului, părţile au convenit ca va rămâne în proprietatea exclusivă a reclamantului.
Înalta Curte reţine, aşadar, că litigiul pendinte poartă asupra dreptului de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti definitive de divorţ şi de ratificare a efectelor convenţiei încheiate între părţi cu privire la efectele divorţului, inclusiv modalitatea de lichidare a regimului matrimonial al soţilor, pronunţată într-un stat nemembru al Uniunii Europene, cu privire la cetăţeni de naţionalitate franceză.
Prin hotărârea pronunţată de prima instanţă a fondului, menţinută de prima instanţă de control judiciar, a fost admisă doar în parte cererea de chemare în judecată, fiind recunoscută pe teritoriul României Hotărârea pronunţată la data de 01.07.2020, în cauza nr. TDx, de Tribunalul din Arondismentul La Côte din Elveția, cu excepţia dispoziţiei de ratificare a convenţiei privind efectele divorţului, referitoare la bunul imobil situat în România.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţele de fond au apreciat că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită a fi recunoscută constituie un act jurisdicţional în sensul dispoziţiilor art. 1094 C. proc. civ., este o hotărâre definitivă şi executorie din data de 03.09.2020, conform legii statului în care a fost pronunţată, instanţa din Elveția fiind competentă să judece procesul, cu o singură excepţie, şi anume cu privire la solicitarea de ratificare a convenţiei privind efectele divorţului referitoare la bunul imobil situat în România.
Prin recursul formulat, recurentul critică tocmai această dispoziţie a instanţei de apel, de menţinere a soluţiei Tribunalului Bucureşti în sensul refuzului recunoaşterii în integralitate pe teritoriul României, a efectelor hotărârii străine, motivat din perspectiva competenţei instanţei străine să judece toate petitele cererii cu care a fost învestită.
Critica, deşi greşit încadrată de recurent, urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează interpretarea şi aplicarea unor norme procesuale.
Înalta Curte relevă că, pentru ca o hotărâre să beneficieze de autoritatea lucrului judecat, în România, legea de procedură civilă impune anumite condiţii, care se cer a fi îndeplinite cumulativ, în raport cu dispoziţiile art. 1096 C. proc. civ. Totodată, sunt reglementate ipoteze distincte în care recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată de instanţa din România, potrivit art. 1097 alin. (1) lit. a)-g) C. proc. civ.
Astfel, dispoziţiile art. 1096 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii; c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
În conformitate cu art. 1097 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei.
Complementar, art. 1080 pct. 1 C. proc. civ. prevede că instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.
Dintre normele legale anterior menţionate, a căror încălcare împiedică recunoaşterea hotărârii în cauza de faţă, prezintă interes dispoziţiile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., care conferă competenţă exclusivă instanţelor române în judecarea cererilor formulate în legătură cu imobilele din România.
Având în vedere că hotărârea ce se solicită a fi recunoscută în cauză a tranşat chestiunea sistării comunităţii de bunuri a părţilor, din care face parte şi imobilul din Bucureşti, str. Strada (...), sector 1, cu privire la care competenţa exclusivă de soluţionare aparţinea instanţei de la locul situării acestuia, în mod corect a reţinut curtea de apel că hotărârea străină pronunţată cu încălcarea menționatei dispoziţii legale nu poate fi recunoscută, în partea privind acest bun.
Din redactarea textului art. 1080 pct. 1 C. proc. civ. reiese că această competenţă exclusivă vizează toate cererile referitoare la imobile situate pe teritoriul României, fără distincţie după cum dreptul pus în discuţie este unul real sau de creanţă, dacă cererea este una principală sau accesorie ori dacă există sau nu vreun acord al părţilor în legătură cu respectiva solicitare, singura condiţie fiind ca obiectul derivat al dreptului să fie un bun imobil, situat pe teritoriul României.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţele române sunt exclusiv competente să soluţioneze capătul de cerere având ca obiect ratificarea convenţiei intervenite între părţi în sensul partajării bunului imobil dobândit în timpul căsătoriei, situat pe teritoriul României.
Interpretarea greşită a normelor de drept procesual incidente speţei este apreciată de recurent şi în raport cu faptul că dreptul elveţian ar permite, prin dispoziţiile Legii federale de drept internaţional privat, ca autorităţile judiciare elveţiene ale domiciliului sau, respectiv, reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi, să judece acţiunile sau să dispună măsuri referitoare la efectele căsătoriei.
Or, având în vedere că recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine este un demers judiciar prin care se urmăreşte să se dea eficienţă hotărârii pronunţate în alt stat, această recunoaştere este supusă unor verificări privitoare la respectarea unor condiţii formale prevăzute de norma specială internă ce reglementează această instituție, cum este şi cea privitoare la competenţa instanţei străine să judece procesul.
Instanţa învestită cu solicitarea de recunoaştere, pe teritoriul României, a hotărârii străine nu are prerogativa verificării modului în care instanţa străină a aplicat regulile de drept material sau procesual în respectivul proces, competenţa exclusivă a instanţelor române verificându-se în raport cu legile interne.
Mai mult, acţiunea de partajare a bunurilor comune ale soţilor constituie o acţiune patrimonială, în timp ce acţiunea de divorţ este una personală, astfel încât competenţa instanţei străine în legătură cu această din urmă categorie de cereri nu poate atrage automat şi competenţa în privinţa celorlalte cereri, având o natură juridică diferită şi o existenţă de sine stătătoare, fiind cereri principale.
Totodată, art. 1103 C. proc. civ. atribuie tranzacțiilor judiciare aceleaşi efecte ca şi cele recunoscute de lege hotărârilor străine, iar asimilarea tranzacțiilor cu hotărârile judecătoreşti vizează şi procedura de încuviinţare a executării lor în România.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1110 C. proc. civ., tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată.
Drept urmare, este fără fundament juridic susţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu ar fi existat un litigiu propriu-zis cu privire la partajarea bunului imobil şi că instanţa elveţiană nu a aplicat normele proprii procedurale/materiale elveţiene pentru împărţirea efectivă a respectivului bun. Dimpotrivă, instanţa elveţiană a verificat convenţia părţilor în raport cu legislaţia străină, aspect care contravine art. 1080 C. proc. civ., instanţele române fiind competente exclusiv să statueze sub acest aspect.
În acord cu cele evidenţiate, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1096 şi urm. C. proc. civ., reţine că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde casarea deciziei recurate, motivat de faptul că hotărârea ar fi nemotivată faţă de lipsa unui răspuns al instanţei de apel în legătură cu apărarea acestuia prin care ar fi susţinut că cererea de partajare a bunului comun ar fi putut fi calificată ca fiind o cerere într-una din acele materii în care sunt deopotrivă competente şi instanţele altor state, precum şi sub aspectul înlăturării aplicabilităţii legii elveţiene în ceea ce priveşte divorţul.
Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcate de către instanță, ,,Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele care au format convingerea sa în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Motivul de casare invocat de recurent a fost formulat în legătură cu lipsa unui răspuns concret al instanţei în legătură cu o parte din criticile formulate prin motivele de apel, critici care vizau ipoteze de calificare diferită a cererii formulate în legătură cu imobilul aflat pe teritoriul României.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deşi prin art.6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății.
Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.
Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt și de drept, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul reclamantului nu poate fi primit.
Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanţa de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului și-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părţile litigante, și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârii străine.
Or, în speţă, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se, cu trimitere la dispozițiile legale de drept material, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.
Curtea de apel şi-a însuşit raţionamentul tribunalului, care a calificat cererea reclamantului de lichidare a regimului matrimonial, prin partajarea bunurilor comune ale soţilor, drept o cerere patrimonială în legătură cu un imobil situat pe teritoriul României, ce ar atrage, în conformitate cu dispoziţiile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., competenţa exclusivă a instanţelor române.
Totodată, a reţinut că este lipsită de relevanţă împrejurarea că cererea de lichidare a regimului matrimonial a avut caracter accesoriu, cât şi împrejurarea că instanţa doar a luat act de tranzacţia părţilor.
Mai mult, în penultimele două paragrafe din considerentele hotărârii atacate cu recurs, curtea de apel a menţionat în mod expres faptul că cererea de partajare a unui bun comun aflat pe teritoriul României nu poate fi calificată drept o cerere în legătură cu care legiuitorul a stabilit deopotrivă competenţa şi a instanţele altor state, câtă vreme în privinţa acestei cereri sunt aplicabile dispoziţiile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ.
Mai mult, în ceea ce priveşte dispoziţiile legii elveţiene, s-a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât verificarea competenţei internaţionale a jurisdicţiei române se face potrivit normelor dreptului internaţional privat român.
Înalta Curte relevă că aplicabilitatea legii elveţiene în ceea ce priveşte divorţul nu a fost contestată, instanţele de fond recunoscând, pe teritoriul României, efectele Hotărârii pronunţate la data de 01.07.2020 în cauza nr. TDx de Tribunalul din Arondismentul La Côte din Elveția, în legătură cu petitul având ca obiect divorţ.
Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.
Pentru toate cele ce preced, constatând că nu se verifică niciunul dintre motivele de casare susţinute, Înalta Curte va aplica art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1201 A din 15 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.