Asupra recursului de față, constată următoarele:
1. Circumstanțele cauzei
Prin decizia civilă nr. 262/R din 21 decembrie 2022, Curtea de Apel Galați – Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele A și B, în contradictoriu cu intimații Spitalul C, Statul Român, prin Ministerul Sănătății și S.C. D Asigurare Reasigurare S.A., împotriva sentinței civile nr. 446 din 18.03.2022 pronunțate de Tribunalul Galați.
Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs reclamantele A și B.
La primul termen de judecată, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității recursului formulat de recurentele-reclamante.
2. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Având a se pronunța cu prioritate, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției tardivității, invocate din oficiu, Înalta Curte va anula recursul, ca efect al admiterii excepției invocate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, ceea nu este cazul.
În cauză, decizia civilă nr. 262/R din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel Galați a fost comunicată reclamantelor la data de 14.07.2023, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare a hotărârii aflate la filele 94-95, dosar apel. Din acel moment începe să curgă termenul legal de 30 zile pentru exercitarea căii de atac a recursului, astfel că ultima zi a acestui termen, calculat în conformitate cu prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (2) ale aceluiași articol, a fost pe data de 16 august 2024, prima zi lucrătoare după zilele libere legale, 14 și 15 august 2023. Or, conform datei emailul, prin care a fost transmis memoriul de recurs, aflat la fila 4, dosar recurs, cererea de recurs a fost depusă în data de 23 august 2023, cu depășirea termenului legal imperativ prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată că procesele-verbale de comunicare a actelor de procedură cuprind mențiunile obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 164 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.
Potrivit art. 165 pct. 1 C. proc. civ., procedura se socotește îndeplinită la data încheierii procesului verbal prevăzut la art. 164 indiferent, dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal.
Din procesele-verbale de înmânare a actelor de procedură (f. 94-95 dosar apel), Înalta Curte reține că, la data de 14.07.2023, recurentelor-reclamante le-a fost comunicată hotărârea recurată la domiciliul procedural ales, anume la sediul cabinetului de avocat care le-a reprezentat, cu mențiunea că destinatarul fiind absent, actele procedurale au fost depuse la cutia poștală.
Faptul că recurentele-reclamante au depus la dosar, un plic care poartă pe verso data de 28.07.2023, care ar susține afirmațiile recurentelor în sensul că hotărârea recurată le-ar fi fost comunicată la acea dată, 28.07.2023, în arhiva curții de apel, este lipsit de relevanță sub aspectul dovedirii datei la care actul de procedură a fost comunicat în mod legal părților, deoarece potrivit dispozițiilor art. 158 - art. 165 C. proc. civ., dovada comunicării hotărârii judecătorești se face cu procesul-verbal și dovada de înmânare, până la înscrierea în fals, iar nu cu plicul poștal în care acestea au fost trimise de instanță, iar data comunicării este data când agentul procedural a întocmit procesul-verbal prevăzut de art. 164 C. proc. civ.
Aceste dispoziții legale sunt imperative și concluzia exprimată anterior nu poate fi modificată nici de înscrisul nou depus la termenul de judecată în recurs.
Susținerile recurentelor în sensul că societatea de avocatură care le reprezintă, se află în posesia unui plic poștal ce poartă data poștei ca fiind 28.07.2023 sau afirmațiile că la sediul profesional al cabinetului de avocat ce reprezenta domiciliul procedural ales al recurentelor nu erau prezente persoane în data de 14.07.2023 nu sunt de natură să determine o altă interpretate a textelor legale.
De altfel, potrivit art. 164 alin. (4) C. proc. civ., mențiunea din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals. Una dintre faptele constatate personal de către agentul poștal este absența destinatarului la data la care a fost întocmit procesul-verbal prevăzut de art. 164 C. proc. civ., proces-verbal în care s-a făcut mențiunea că actul de procedură a fost depus la cutia poștală a destinatarului, în absența acestuia. Prin urmare, recurentele-reclamante aveau posibilitatea să se înscrie în fals împotriva mențiunilor din procesul-verbal referitoare la data când hotărârea judecătorească a fost comunicată. În lipsa unui astfel de demers, Înalta Curte nu poate să constate că a fost efectuată comunicarea la o altă dată decât cea consemnată de agentul poștal pe procesul-verbal de comunicare, câtă vreme comunicarea acestora a fost realizată într-o modalitate prevăzută de legea procesual civilă.
În aceste împrejurări, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor-reclamante referitoare la comunicarea deciziei instanței de apel în arhiva curții de apel și la o altă dată decât cea reținută în procesele-verbale de comunicare a actelor procedurale, în forma în care recurentele au înțeles să probeze data primirii deciziei recurate, nu sunt în măsură să răstoarne prezumția legală.
În acest context, Înalta Curte reține că potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.
În plus, se constată că nu a fost formulată nicio cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac și că nu sunt incidente motive de ordine publică care să poată fi invocate, din oficiu, de către instanța de judecată.
Analizând pricina și din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2) „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.”
Stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale, prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.
Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38).
Totodată, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.
Pentru motivele expuse, în conformitate cu art. 494 cu aplicarea art. 485 coroborat cu art. 185 C. proc. civ., Înalta Curte notează că recursul a fost declarat cu depășirea termenului imperativ legal, împrejurare care are drept consecință anularea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de reclamantele A și B împotriva deciziei civile nr. 262/R din 21 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Galați – Secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.