După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată. Cererea reconvențională
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă la 7 octombrie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, obligarea acesteia la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin afirmațiile expuse în presa scrisă, precum și în mediul on-line; la publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala acesteia, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în publicații media scrise și on-line, sub sancțiunea aplicării amenzilor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere; să își ceară scuze public pentru afirmațiile neconforme cu realitatea și care lezează onoarea reclamantei; la ștergerea de pe conturile deținute pe rețelele de socializare a tuturor articolelor defăimătoare care vizează persoana reclamantei, precum și la plata spezelor de judecată.
La 21 decembrie 2021, pârâta B a depus întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A, ca neîntemeiate, iar pe cale reconvențională, obligarea acesteia la plata de sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației sale, precum și a cheltuielilor de judecată.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 1366 din 7 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea principală, formulată de reclamanta-pârâtă A, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale. A respins în rest cererea, ca nefondată. A admis în parte cererea reconvențională. A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 10.000 lei, reprezentând daune morale. A compensat în tot creanțele reciproce, precum și cheltuielile de judecată.
Hotărârea instanței de apel
Prin decizia nr. 1093A din 12 septembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă A împotriva sentinței nr. 1366 din 7 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B, ca nefondat.
Recursul
Împotriva deciziei nr. 1093A din 12 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă A, invocând, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzute de art. 30 art. 31 alin. (4) și art. 57 din Constituția României, precum și de art. 71 art. 72 art. 73 art. 253 art. 1349 art. 1357 art. 1373 art. 1381 art. 1382 art. 1385 și art. 1386 C. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, recurenta a susținut că în mod neîntemeiat s-a apreciat de către instanța de apel că atât reclamanta, cât și pârâta au depășit limitele dreptului la liberă exprimare, garantat și protejat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prevalându-se de dispozițiile art. 1349 alin. (1) art. 1357 alin. (1) art. 1381 alin. (1) art. 1385 alin. (1) și art. 253 alin. (4) C. civ., a afirmat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.
A invocat dispozițiile art. 30 alin. (6) din Constituția României, conform cărora prin exercitarea dreptului la liberă exprimare nu se pot prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei sau dreptul la imagine. A susținut că, deși, conform art. 10 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale oricărei persoane îi este recunoscut dreptului la liberă exprimare, potrivit prevederilor de la paragr. 2 al aceluiași art., exercitarea acestuia este supusă unor îndatoriri și responsabilități, putând fi impuse anumite formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege.
A învederat transpunerea acestor dispoziții comunitare în cele ale art. 70 art. 72 alin. (1) și art. 75 C. civ., menționând că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat constant că, sub rezerva art. 10 paragr. 2 din Convenție, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației, ca efect al pluralismului, toleranței și mentalității deschise într-o societate democratică.
A precizat că fapta ilicită a pârâtei rezidă într-o postare pe Facebook, respectiv într-un link adăugat acesteia, cu conținut denigrator, cu privire la o prezumtivă exercitare de către recurentă a unor activități imorale, precum și în proferarea unor acuzații cu conținut defăimător, care, preluate fiind în mass-media scrisă și on line și prezentate în emisiunea „(...)”, de la postul de televiziune E, i-au cauzat un grav prejudiciu de imagine.
A susținut că în mod greșit instanța de apel nu a reținut, raportat la situația de fapt dedusă judecății, că, prin răspândirea acestor acuzații în spațiul public, sub pretextul libertății de exprimare, rețeaua de internet a devenit nu numai mijlocul de propagare a unor „răfuieli personale”, ci și scena pe care acestea s-au desfășurat, în contextul accesibilității publicului la acest serviciu și a apetitului său pentru materialele cu conținut denigrator.
Recurenta a considerat că se impune o intervenție a instanțelor judecătorești în vederea protejării drepturilor fundamentale ale persoanelor, cum ar fi exercitarea dreptului la liberă exprimare, prin stoparea deturnării de la scopul în considerarea căruia a fost recunoscut de lege, orice derapaj care îmbracă forma ilicită trebuind sancționat.
A arătat că, prin postările sale, intimata a depășit limitele rezonabile ale libertății de exprimare, realizând o intruziune în viața sa privată, prin afirmațiile vexatorii, cu referire directă la numele său sau prin utilizarea unor apelative sau descrieri cu trimitere la persoana sa, precum și prin folosirea unor fotografii cu încălcarea drepturilor cu caracter personal, la care au fost anexate descrieri obscene, în scopul reliefării unui profil moral negativ.
În ceea ce privește limbajul utilizat de către intimată, recurenta l-a apreciat ca fiind licențios, agresiv și vulgar.
Invocând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, recurenta a susținut că, în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut că nu au fost contestate criteriile avute în vedere de prima instanță la cuantificarea daunelor morale, deși existența faptei ilicite a fost reținută în cauză, efectele acesteia răsfrângându-se asupra sa și a familiei sale, îndeosebi asupra fiului său minor, care a avut acces atât în mod direct la articolele publicate în presa scrisă și on line, dar și indirect (colegi de școală, prieteni, vecini etc.), fiind supus stigmatizării și izolării sociale.
În acest context, a arătat că, în mod neîntemeiat curtea nu a avut în vedere impactul produs familiei sale prin articolele publicate în presa scrisă și on line, care i-au provocat fiului său suferință psihică.
Recurenta a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 2617/2009 și decizia penală nr. l59/A/04.05.2017), precum și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit), în care s-au prevăzut criteriile pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere (gravitatea și importanța valorii morale lezate, consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, măsura și intensitatea atingerii valorilor morale reclamate, dificultățile majore de reintegrare în societate etc).
Totodată, a considerat că instanța de apel trebuia să rețină că pentru repararea prejudiciului reclamat era necesară obligarea intimatei la ștergerea de pe rețelele de socializare a tuturor articolelor defăimătoare care o vizau pe recurentă, în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. b) C. civ.
De asemenea, a apreciat că se impunea ca instanța de apel să constate că era justificată cererea privind obligarea intimatei la publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă, în publicații media scrisă și în mediul on-line, sub sancțiunea aplicării unor amenzi cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, precum și să își ceară scuze public pentru afirmațiile necorespunzătoare realității, care îi lezează onoarea.
Referitor la cererea reconvențională, a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a analizat susținerile sale din apel cu privire la aspectele invocate de pârâta-reclamantă prin intermediul acesteia.
În acest context a menționat că aparițiile sale în spațiul public au fost de extremă necesitate, raportat la demersurile continue și constante ale intimatei de a o denigra în presa scrisă și în mediul on line, afirmațiile expuse în aceste ocazii constituind expresie a exercitării dreptului la replică, în scopul protejării/apărării imaginii și a demnității personale, precum și a intereselor copilului său minor, în sensul art. 30 din Constituție și de art. 10 din Convenție.
A susținut că pretinsa faptă ilicită invocată de către pârâta-reclamantă nu a fost dovedită și, prin urmare, nici prejudiciul solicitat a fi reparat nu există, nefiind, în aceste condiții, îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei.
Apărările formulate în cauză
Intimata B nu a formulat întâmpinare. Însă, prin concluziile scrise depuse la 26 aprilie 2024, intimata a susținut că recursul reclamantei a fost formal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât criticile invocate vizează netemeinicia deciziei, iar nu nelegalitatea acesteia. În subsidiar, a afirmat că recursul este nefondat.
Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție
Prin rezoluția din 23 ianuarie 2024, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului, în condițiile prevăzute de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) și 6 C. proc. civ.
La termenul din 26 septembrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.
7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, respectiv ale art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cărora li se subsumează, întrucât vizează, pe de o parte, lipsa de analiză de către instanța de apel a susținerilor recurentei cu privire la aspectele invocate de pârâta-reclamantă în cererea reconvențională, iar, pe de altă parte, pronunțarea hotărârii prin încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 71, art. 72 și art. 73 C. civ., a celor în materia răspunderii civile delictuale, stipulate la art. 1375 art. 1373 art. 1381 art. 1382 și art. 1386 C. civ., prin raportare la art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Înalta Curte constată următoarele:
7.1 Printr-o primă critică, recurenta a invocat neanalizarea de către instanța de apel a susținerilor sale cu privire la aspectele invocate de pârâta-reclamantă prin cererea reconvențională.
Examinată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât se circumscrie ipotezei astfel reglementate, critica nu este fondată.
Invocând nelegalitatea hotărârii curții de apel, în esență, recurenta a afirmat că în mod eronat s-a dispus angajarea răspunderii sale civile delictuale prin raportare la cererea reconvențională, precum și la art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenție, de vreme ce intervențiile sale cu privire la afirmațiile pârâtei au fost făcute în sensul exercitării dreptului la replică.
Înalta Curte constată că prin demersul judiciar inițiat, reclamanta A a solicitat repararea prejudiciului moral pentru fapta ilicită constând în afirmațiile cu caracter denigrator expuse de pârâta B în emisiunea „(...)”, precum și în postările acesteia pe conturile de socializare, care, preluate fiind de mai multe publicații și difuzate în mediul on line, precum și în presa scrisă, au condus la încălcarea drepturilor la imagine și la reputație protejate de art. 71 art. 72 și art. 73 C. civ., precum și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale.
Pârâta s-a apărat, prin întâmpinare combătând susținerile reclamantei, iar prin cererea reconvențională formulată solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor morale pentru atingerile aduse onoarei, demnității și reputației sale pentru declarațiile date în cadrul unor emisiuni de televiziune („(...)”, „(...)”, „(...)”), care cuprind afirmații ce reprezintă judecăți de valoare, cu caracter denigrator, de natură să-i încalce limitele dreptului la liberă exprimare precum și dreptul la demnitate prevăzut de art. 57 din Constituție.
Prin sentința nr. 1366 din 7 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A, obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând daune morale. Totodată, a admis în parte cererea reconvențională, obligând reclamanta la plata aceleiași sume, cu același titlu, în favoarea pârâtei, compensând în tot aceste creanțe reciproce.
Pentru a dispune astfel, ca urmare a examinării probațiunii administrate (înregistrări video ale emisiunilor la care s-a făcut referire în cererile părților), prima instanță a constatat că afirmațiile părților nu intră sub protecția dispozițiilor art. 10 din Convenție, și că, deși sunt jignitoare, subiectul pe care acestea îl abordează nu prezintă interes public, iar judecățile de valoare exprimate nu au bază factuală, fiind insinuări caracterizate de subiectivism, de natură să afecteze dreptul la reputație și la imagine al ambelor părți implicate.
Prin decizia recurată, curtea de apel a validat soluția tribunalului, precum și raționamentul pe care a fost fundamentată, reținând că alegațiile ambelor părți, expuse în spațiul public, au excedat limitelor dreptului la liberă exprimare, protejat de art. 10 din Convenție, susținerile fiecăreia dintre acestea afectând viața privată, precum și dreptul la imagine și la reputație al celeilalte, garantat de art. 8 din același act normativ.
În raport de aceste aspecte, raportat la obiectul învestirii, analiza raportului juridic litigios a presupus examinarea unor drepturi fundamentale aflate în conflict, protejate atât prin legislația națională, cât și prin cea comunitară.
Prealabil soluționării apelului reclamantei, curtea a precizat că analiza sa va respecta limitele stabilite expres sau implicit de către apelantă și va viza soluțiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, în aplicarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, consacrat legislativ de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
În acest context, curtea a constatat că reclamanta A a atacat cu apel soluția primei instanțe, susținând, în esență, pe de o parte, greșita reținere a situației de fapt, ca urmare a aprecierii probațiunii administrate și a înlăturării nejustificate a unor mijloace de probă, iar pe de altă parte, aplicarea eronată a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Totodată, a reținut că motivele de apel au vizat și soluția pronunțată de tribunal asupra cererii reconvenționale a pârâtei, argumentele expuse de apelanta-reclamantă în acest context fiind în sensul că aparițiile sale în cadrul unor emisiuni de televiziune au fost de extremă necesitate, provocate de demersurile continue și constante ale părții adverse de a o denigra în presa scrisă și on line, afirmațiile proferate în aceste ocazii fiind făcute în vederea exercitării dreptului la replică și protejării imaginii și demnității personale, circumscrise limitelor libertății de exprimare prevăzute de art. 30 din Constituție.
Contrar acestor alegații ale recurentei, instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate.
Potrivit considerentelor hotărârii, ca urmare a reevaluării în apel a probatoriului administrat la fond (înregistrări video ale emisiunilor la care părțile au făcut referire în cererile lor), curtea a confirmat ceea ce tribunalul reținuse, respectiv folosirea de către apelanta-reclamantă în emisiunile în care aceasta a apărut („(...)”, „(...)”, „(...)”), la adresa pârâtei, a unor termeni și expresii cu efect ofensator, prin care o caracteriza ca fiind „nebună”, „femeie de moravuri ușoare”, „rățușca cea urâtă”, „bătrână”, „mai bătrână ca Biblia” etc.
Analizate în contextul dreptului la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din Convenție - astfel cum încălcarea acestuia a fost reclamată de pârâtă prin cererea reconvențională - curtea nu a dat acestor afirmații valența solicitată de apelanta-reclamantă prin cererea de apel, respectiv a expunerii lor în contextul exercitării dreptului la replică, întrucât a apreciat că, prin conținutul lor și prin însușirile atribuite părții adverse, s-a urmărit o devalorizare publică a acesteia, termenii fiind jignitori și ofensatori, vizând în mod direct persoana acesteia și conturând existența unei fapte ilicite.
Punând în balanță dreptul la liberă exprimare al apelantei-reclamante și dreptul la viață privată al pârâtei-reclamante, curtea a constatat că prin limbajul și expresiile folosite, cea dintâi a urmărit, în mod evident și deliberat, să inducă în conștiința cititorilor reputația îndoielnică a părții adverse, constatând că prejudiciul cauzat acesteia în ceea ce privește imaginea și reputația în societate a fost dovedit.
Referitor la folosirea unor expresii și cuvinte jignitoare de către apelanta-reclamantă la adresa pârâtei, instanța de apel a apreciat că nu pot contribui la apărarea propriei imaginii, astfel cum eronat se susținuse, întrucât scopul folosirii acestui limbaj a fost în sensul denigrării părții adverse.
Curtea a notat că, în cazul în care intenția apelantei-reclamante ar fi fost, exclusiv, de informare a opiniei publice, iar informația prezentată benefică în legătură cu susținerile făcute de pârâtă, se impunea o indicare concretă a bazei afirmațiilor, respectiv folosirea unui limbaj normal, firesc și civilizat.
În lipsa unor informații complete cu privire la pârâtă, care să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile, și care să permită o verificare ulterioară a faptelor relatate (care erau accesibile, de altfel, pe internet), instanța de apel a considerat că apelanta-reclamantă avea obligația de rezervă, iar nu să procedeze la folosirea unor atribute cu caracter insultător și ofensator, precum și a unor expresii injurioase, care nu erau necesare pentru a exprima o opinie, fie ea și negativă.
Totodată, curtea a remarcat că demersurile apelantei-reclamante, întreprinse la momentul la care a aflat despre inexactitățile din cuprinsul materialului publicat (evidențiate în scopul de a demonstra buna sa credință), nu au o altă semnificație juridică față de cea stabilită de prima instanță, respectiv că nu pot înlătura incidența art. 10 alin. (2) din Convenție, de vreme ce, în raport de situația de fapt stabilită, atitudinea sa subiectivă a fost neîndoielnică, în sensul că, prin materialul publicat și comentariile ce conțineau jigniri la adresa pârâtei, s-a urmărit discreditarea acesteia în fața opiniei publice.
În urma acestei analize, instanța de apel a apreciat că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că apelanta-reclamantă a depășit limitele dreptului la liberă exprimare, garantat și protejat de art. 10 din Convenție, afirmațiile sale fiind de natură a afecta dreptul la viața privată, la imagine, la reputație și demnitate al pârâtei, prevăzut de art. 8 din același act normativ.
Constatând că doza de exagerare folosită de fiecare dintre părți la adresa celeilalte este disproporționată și nejustificată, curtea a constatat că în mod judicios s-a considerat că afirmațiile fiecăreia dintre ele nu beneficiază de protecția art. 10 din Convenție, reprezentând o ingerință în dreptul recunoscut de art. 8 din acest act normativ, raportul dintre drepturile garantate de cele două articole din Convenție fiind corect analizat și stabilit de prima instanță.
Cu acest prilej, curtea a mai reținut inutilitatea administrării unor probe suplimentare, astfel cum apelanta solicitase, pentru stabilirea existenței faptei ilicite, întrucât prima instanță constatase că atât apelanta-reclamantă, cât și pârâta sunt autoarele unor fapte ilicite care atrag răspunderea civilă delictuală.
De asemenea, instanța a apreciat că în mod corect tribunalul a considerat că faptele celor două părți și prejudiciile cauzate sunt comparabile, orientându-se la o sumă identică pe care acestea să o plătească una celeilalte, hotărând compensarea sumelor datorate.
Astfel, strict sub aspectul motivării, se constată, potrivit aspectelor redate în cele ce preced, că decizia curții de apel conține analiza criticilor formulate de apelanta-reclamantă prin cererea de apel cu privire la soluția pronunțată de tribunal asupra cererii reconvenționale, precum și raționamentul și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, pe baza situației de fapt reținute și a probațiunii administrate.
Înalta Curte constată că motivele de apel analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă susțineri nefondate ale recurentei, care nu pot atrage incidența acestui motiv de casare, întrucât, potrivit celor relatate în expozeul de mai sus, instanța de apel a reținut situația de fapt și textele de lege incidente, referindu-se la toate aspectele ce au constituit obiect al judecății.
Faptul că instanța de apel a soluționat cauza într-o altă manieră decât cea agreată de recurentă nu echivalează cu o neanalizare a susținerilor acesteia, de vreme ce din conținutul deciziei recurate transpare contrariul, motivarea conținând argumentele cu incidență decisivă asupra obiectului litigiului.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte, constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
7.2 Examinând în continuare, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica prin care recurenta a invocat greșita individualizare a sancțiunii civile aplicate pârâtei, ca urmare a reținerii eronate a faptului că în apel aceasta nu a combătut criteriile avute în vedere de prima instanță la cuantificarea daunelor, Înalta Curte constată că nu este fondată.
În cadrul analizei efectuate, în limitele învestirii sale cu apelul reclamantei, curtea a aplicat normele legale în materia răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1394 și art. 1357 C. civ., precum și principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare, din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Convenție și a limitelor stabilite la alin. (2) al acestui articol.
Concret, curtea a reținut că prima instanță a avut de stabilit dacă faptele reclamantei și ale pârâtei de a-și adresa reciproc, în cadrul emisiunilor în care au participat, apelative ca „individă”, „mincinoasă”, „femeie de moravuri ușoare”, „nebună”, „bătrână” etc, reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern, iar, pe planul dispozițiilor convenționale, dacă, prin aceste fapte, despre care s-a afirmat că au fost săvârșite cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a adus atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului lor la imagine.
Judecând, ca urmare a reevaluării probațiunii și a situației de fapt în legătură cu care a constatat că a fost corect reținută, curtea a apreciat că faptele reclamate se subsumează sferei ilicitului civil și a validat obligația corelativă de reparare a prejudiciului cauzat, respectiv modalitatea de individualizare a sancțiunii de către tribunal, reținând, deopotrivă, contribuția reclamantei la producerea unui prejudiciu de imagine pârâtei, prin afirmațiile ofensatoare proferate la adresa acesteia, exprimate în cadrul unor emisiuni de televiziune, sub pretextul exercitării dreptului la replică.
Deși recurenta este nemulțumită de cuantumul daunelor acordate, într-o speță ca cea de față, răspunderea civilă se impunea a fi stabilită în raport de gradul de contribuție a fiecăreia dintre părți la cauzarea pagubelor reclamate, care au fost posibil de decelat în situația în care și pârâta a acuzat, prin cererea reconvențională formulată, încălcarea acelorași drepturi, iar efectul vătămător al acțiunilor a fost agravat de reacțiile lor reciproce.
În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, se constată că acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, ci se stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de persoana vătămată, de importanța valorilor lezate, de măsura în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții vătămate.
În speță, curtea a analizat drepturile pretins încălcate în raport de normele care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și de situația de fapt stabilită de prima instanță, reținând, pe de o parte, că faptele reclamate prin cererile de învestire a instanței au caracter ilicit și că au cauzat un prejudiciu moral fiecăreia dintre părți. Pe de altă parte, a constatat, din perspectiva examinării echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, că faptele imputate reciproc de ambele părți se plasează în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 alin. (1) din Convenție, care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecința încălcării dreptului la viață privată prevăzut de art. 8 din acest act normativ.
Reanalizând probatoriul administrat la fond, curtea de apel a constatat că afirmațiile pârâtei, referitoare la pretinse activități imorale desfășurate de reclamantă în perioada șederii sale în Dubai, precum și apelativele folosite la adresa acesteia se subsumează unei judecăți de valoare, care nu presupune proba verității, fiind suficientă existența unei minime baze factuale.
Ca atare, a apreciat că afirmațiile pârâtei sunt judecăți de valoare, reprezentând opinii personale ale acesteia cu privire la persoana reclamantei, care, exprimate fiind în contextul unui conflict preexistent, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism.
În același registru a considerat că se încadrează și demersurile reclamantei, întreprinse în scopul contracarării acțiunilor pârâtei, care, prin conținutul lor, au fost apreciate că au cauzat un prejudiciu de imagine și discreditarea acesteia în fața opiniei publice.
Instanța de apel a apreciat că sancțiunea civilă aplicată de tribunal ambelor părți este în consensul art. 1349 coroborat cu art. 1357 C. civ., pe motiv că faptele părților și prejudiciile cauzate sunt comparabile, iar suma pe care acestea au fost obligate să o plătească una celeilalte, ca urmare a admiterii în parte a cererilor formulate, se impunea a fi compensată.
Înalta Curte reține că instanța de apel a ținut cont, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, de criteriile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă; însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspectele factuale ale cauzei, care intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului.
Ca atare, nu se poate constata o încălcare a dispozițiilor de drept material reclamate în cauză, respectiv incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru a se dispune casarea hotărârii atacate, astfel cum a solicitat recurenta.
De altfel, contrar susținerilor recurentei, constatarea curții de apel cu privire la necombaterea de către pârâtă a criteriilor reținute de tribunal la stabilirea despăgubirilor acordate este reală, de vreme ce doar partea reclamantă a exercitat apel împotriva hotărârii de primă instanță.
Similar, nici critica referitoare la neanalizarea motivelor de apel privind repararea prejudiciului cauzat minorului C nu va putea fi reținută de vreme ce, prin acțiunea civilă dedusă judecății recurenta a solicitat, în baza art. 1349 și art. 1357 C. civ., restabilirea dreptului nepatrimonial pretins încălcat și obligarea pârâtei la despăgubiri cu privire, exclusiv, la afirmațiile expuse de pârâtă în privința sa.
Așadar, cadrul procesual a fost fixat de reclamantă, prin invocarea strictă a prejudiciului cauzat ca urmare a încălcării drepturilor ce țin de persoana sa, calitatea de reclamantă și protecția cerută a drepturilor subiective aparținându-i exclusiv, examinarea elementelor răspunderii delictuale (fapta ilicită, prejudiciu, raport cauzalitate și vinovăție) impunându-se doar prin raportare la persoana sa, iar nu și la fiul său, care nu a fost parte în proces.
În aceste condiții, soluția instanței de apel, în sensul de a nu analiza această critică, nu este afectată de nelegalitate, de vreme ce dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”, principiul tantum devolutum quantum iudicatum fiind aplicabil.
Având în vedere că această critică nu a fost supusă dezbaterii în fața instanței de apel și că, din acest motiv, în mod corect nu a primit o dezlegare proprie prin decizia pronunțată în calea ordinară de atac, Înalta Curte nu o va supune cenzurii în recurs.
Referitor la motivele de recurs prin care s-a criticat faptul că în mod greșit curtea nu a reținut caracterul întemeiat al cererii sale privind obligarea pârâtei la ștergerea de pe rețelele de socializare a postărilor cu caracter defăimător, la publicarea hotărârii judecătorești pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă, în mediul on line și în format tipărit, sub sancțiunea aplicării unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, precum prezentarea publică a scuzelor pentru afirmațiile sale, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.
Deși, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ., cel care a suferit o încălcare a unor drepturi nepatrimoniale poate cere instanței obligarea autorului faptei la îndeplinirea oricăror măsuri socotite necesare de către instanță pentru restabilirea dreptului afectat, precum (lit. a) „obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare”, la aprecierea despăgubirilor acordate, curtea a ținut cont de faptul că ingerința pârâtei asupra dreptului la viață privată și la reputație al recurentei are caracter justificat, fiind proporțională scopului legitim, stabilirea cuantumului daunelor morale reprezentând un rezultat al unei aprecieri realizate pe baza evaluării criteriilor aplicabile, printre care, cel al echității despăgubirii.
La aprecierea prejudiciului moral instanța de apel a avut în vedere consecințele negative și implicațiile pe care afirmațiile defăimătoare ale fiecăreia dintre părți le-au avut asupra celeilalte, valoarea nepatrimonială lezată și însemnătatea acesteia pentru persoanele vătămate, în raport de care a reținut că sumele acordate de tribunal sunt de natură să acorde o reparație suficientă.
În aceste condiții, în limita pretențiilor admise și a menținerii caracterului rezonabil al despăgubirii, a apreciat că nu se impunea aplicarea unor sancțiuni suplimentare pârâtei, dintre cele solicitate de către reclamantă la punctele 2, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, finalitatea acoperirii daunelor morale fiind îndeplinită prin pronunțarea hotărârii prin care s-a constatat încălcarea drepturilor legitime. Această evaluare a celei mai adecvate forme de reparare a prejudiciului ține de marja de apreciere, de către instanța devolutivă, a aspectelor de temeinicie a cauzei, neputând constitui obiect de reevaluare în recurs.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 1093A din 12 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă.
În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta aflată în culpă procesuală, la plata către intimată a sumei de 2.380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dovezilor de plată reprezentate de factura fiscală nr. LP F4890 din 22 februarie 2024, emise de Cabinet de Avocat D, și a chitanței seria CH nr. 1277 aferente, eliberate la aceeași dată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 1093A din 12 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă.
Obligă pe recurentă la plata către intimată a sumei de 2.380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 C. proc. civ.