Asupra cauzei de față, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.Obiectul cererii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, la data de 30.09.2021, sub nr. dosar x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul art. 194 și următoarele C. proc. civ., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.080.218 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.677.100 lei – prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 3832 din data de 08.09.2009, întocmit de către S.C. A S.A., în dosarul nr. x/CC, și valoarea de 596.882 lei, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în municipiul Timişoara, Str. (...), jud. Timiș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.
2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă
Prin sentința civilă nr. 1057 din 20 iunie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie
Prin decizia civilă nr. 1498A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1057 din 20 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1498A din 22 noiembrie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român.
Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
În susținerea recursului, recurentul-reclamant a invocat faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Astfel, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei nr.7840/23.03.2010 de despăgubire, date de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în considerarea faptului că statul dispunea de pârghiile legale necesare pentru a preveni producerea pagubei.
Recurentul a criticat momentul stabilirii prejudiciului de către instanța de fond și curtea de apel, susținând că data deciziei de despăgubire nu poate fi considerată momentul obiectiv al începutului termenului de prescripție. La acel moment, se cunoștea doar valoarea despăgubirilor acordate beneficiarilor, dar nu și existența prejudiciului.
Cunoașterea cuantumului despăgubirilor nu echivalează cu cunoașterea pagubei. Determinarea existenței pagubei a fost posibilă doar prin reevaluarea rapoartelor inițiale de evaluare, realizată între anii 2013-2021.
Mai mult, recurentul a menționat că, până la data de 18.01.2021, Ministerul Finanțelor nu a fost informat cu privire la diferențele de evaluare, iar raportul inițial de evaluare nu conținea indicii privind caracterul nelegal al acestuia.
Recurentul a criticat argumentele instanței de apel conform cărora Ministerul Finanțelor ar fi trebuit să controleze activitatea ANRP, subliniind că ANRP este o autoritate distinctă, iar subordonarea administrativă nu permitea accesul la detalii relevante privind erorile din evaluări.
Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana responsabilă.
Stabilirea unui moment subiectiv, ulterior momentului producerii prejudiciului, este justificată pentru a evita consecințele negative asupra persoanei vătămate.
Având în vedere cele expuse, recurentul-reclamant a concluzionat că momentul inițial stabilit de instanța de apel ca punct de începere a termenului de prescripție este greșit. De asemenea, prejudiciul a putut fi stabilit obiectiv doar ca urmare a raportului de reevaluare din anul 2021.
În drept, a invocat dispozițiile art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca inadmisibil și neîntemeiat.
Intimata-pârâtă a invocat că reclamantul-recurent nu a motivat temeinic cererea de recurs, nefiind aduse argumente noi care să justifice admiterea acestei căi de atac. Aceasta a susținut că susținerile recurentului sunt lipsite de fundament juridic și nu contrazic concluziile instanței de apel.
Totodată, intimata a invocat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat anterior spețe similare, statuând că termenul de prescripție era deja împlinit la data introducerii acțiunii.
A mai susținut faptul că argumentele reclamantului-recurent au fost deja analizate și respinse prin hotărâri definitive. De exemplu, intimata a menționat Decizia civilă nr. 501 din 15.03.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un dosar similar (nr. y/3/2021).
De asemenea, a invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., susținând că situația juridică prezentată în recurs este acoperită de autoritatea de lucru judecat. Aceasta a precizat că o chestiune deja soluționată prin dispozitiv sau considerente nu mai poate fi reluată și contrazisă într-un nou proces.
Instanța de apel a aplicat corect prevederile legale referitoare la prescripția extinctivă, reținând că termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ.
Acest termen curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și identitatea celui răspunzător pentru acesta.
A mai învederat intimata că spețe similare au fost soluționate în mod constant de instanțele naționale, menținându-se respingerea cererilor de chemare în judecată ca prescrise sau neîntemeiate.
În drept, intimata-pârâtă a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și următoarele C. proc. civ., precum și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Reclamantul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), invocând o pagubă produsă patrimoniului său prin emiterea unor decizii de despăgubire bazate pe rapoarte de evaluare considerate neconforme. Astfel, prin acțiunea sa, reclamantul a solicitat recuperarea prejudiciului estimat la suma de 1.080.218 lei.
Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că, indiferent de momentul de început al termenului de prescripție (înainte sau după intrarea în vigoare a Codului civil), dispozițiile legale prevăd aceeași soluție, astfel: termenul este de 3 ani (potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 ,,Termenul prescripției este de 3 ani”, iar conform art. 2517 C. civ., ,,Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, ,,Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”, iar potrivit art. 3 ,,Termenul prescripției este de 3 ani”, iar conform art. 2528 alin. (1) C. civ., ,,Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”).
Curtea de Apel București, în calitate de instanță de apel, a menținut această soluție, respingând apelul reclamantului ca nefondat.
Recurentul-reclamant a invocat, în fața Înaltei Curți, nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, susținând aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la începutul termenului de prescripție, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această normă prevede două momente alternative: momentul subiectiv (data cunoașterii de către păgubit a elementelor esențiale pentru formularea acțiunii) și momentul obiectiv (data la care păgubitul trebuia, în mod rezonabil, să cunoască aceste elemente).
În cauza de față, Înalta Curte constată că momentul obiectiv, respectiv data emiterii deciziei de despăgubire nr.7840/23.03.2010, este cel corect stabilit de instanțele inferioare ca început al termenului de prescripție. Reclamantul avea toate informațiile necesare pentru a înțelege existența prejudiciului, având în vedere că emiterea deciziei de despăgubire s-a bazat pe raportul de evaluare nr. 3832/08.09.2009, întocmit de către S.C. A S.A în dosarul nr. x/CC.
Reclamantul, prin intermediul Ministerului Finanțelor, era parte în procesul administrativ și avea pârghiile legale pentru a analiza și contesta aceste decizii încă de la emitere.
Înalta Curte subliniază că, în cazul acțiunilor în răspundere civilă delictuală, cunoașterea întinderii exacte a pagubei nu este o condiție pentru declanșarea termenului de prescripție. Ceea ce contează este cunoașterea existenței unui prejudiciu și a persoanei responsabile.
Recurentul-reclamant susține că a putut stabili paguba abia după reevaluarea rapoartelor în 2021, dar această argumentație este nefondată.
Înalta Curte reține că reclamantul avea suficiente informații încă din 2010 pentru a aprecia existența unui prejudiciu.
Recurentul invocă constatări ulterioare ale Curții de Conturi pentru a justifica momentul subiectiv de cunoaștere a prejudiciului. Înalta Curte arată însă că rapoartele Curții de Conturi au un caracter confirmator, iar nu constitutiv al existenței prejudiciului. Acestea nu pot constitui acte întrerupătoare sau suspensive ale prescripției.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanțele inferioare au aplicat corect dispozițiile legale în materie de prescripție.
Recurentul-reclamant a avut la dispoziție toate mijloacele legale pentru a identifica și valorifica dreptul material la acțiune încă din 2010, astfel că în mod corect s-a statuat de instanțele devolutive ale fondului cauzei că prescripția dreptului său material s-a împlinit la trei ani de la această dată.
Referitor la această susținere, instanța de recurs constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile mutatis mutandis constatările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia în recurs în interesul legii nr. 19/2019.
Astfel, instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu, prin decizia nr. 19/2019, că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului.
Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.
Prin urmare, paguba a fost apreciată ca rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.
S-a mai statuat prin decizia sus-menționată faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept. Nu există nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control poate reprezenta un act întrerupător al cursului prescripției.
Așadar, statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, așa cum corect a reținut și instanța de apel.
În realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță. Acesta identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. 168/GB/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor la data de 19.01.2021 – decurgând din diferența de valoare constatată în privința rapoartelor de evaluare întocmite.
Or, prin indicarea acestui moment, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.
Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și să valorifice dreptul său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru aceasta.
Or, în cazul de față, paguba reclamată consta în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Pe baza acestor elemente, recurentul-reclamant ar fi trebuit să cunoască faptul că o astfel de valoare, considerată de el neconformă cu valoarea de piață a imobilului, ar fi constituit o pagubă adusă intereselor sale. În consecință, acesta ar fi trebuit să depună toate diligențele necesare pentru a afla existența, întinderea acesteia și pentru a o recupera.
În concluzie, atât timp cât, în cadrul situației de fapt a cauzei, de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., s-a stabilit că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei nr. 7840 din 23 martie 2010 în favoarea lui B, C, D, E, aceștia primind despăgubiri în cuantum de 1.677.100 lei, stabilite prin raportul de evaluare întocmit în dosarul nr. x/CC, Înalta Curte nu poate primi, pe cale de consecință, criticile în sens contrar ale recurentului-reclamant.
De asemenea, tot pe cale de consecință, nu pot fi primite nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul că instanța de control judiciar a reținut în mod greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubire, în considerarea faptului că însuși statul a reglementat funcționarea instituțiilor sale în mod ierarhizat, în cadrul puterii executive, reclamantul dispunând, așadar, de pârghiile legale în scopul verificărilor necesare.
Tot pe cale de consecință, nu pot fi primite nici susținerile potrivit cărora nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP.
Așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).
Din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005).
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate.
Acestea urmau a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.
Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii. Aceasta a fost trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.
În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, precum și față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a putea cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei nr. 8980/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.
Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că, în mod judicios, instanța de apel a reținut că acesta beneficia, potrivit dispozițiilor legale, de pârghiile necesare pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea reală să identifice și să acționeze asupra pagubei. În acest sens, recurentul putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reține faptul că, în mod legal, s-a stabilit că recurentul-reclamant putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 7840 din 23 martie 2010. Aceasta marchează momentul de început al curgerii termenului de prescripție de trei ani, în speță fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripției, care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei indicate de recurentul-reclamant ca moment al cunoașterii pagubei și al persoanei responsabile.
Or, din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte constată că instanțele inferioare au aplicat corect în cauză dispozițiile legale în materie de prescripție.
Recurentul-reclamant a avut la dispoziție toate mijloacele legale pentru a identifica și valorifica dreptul material la acțiune încă din 2010, astfel că prescripția dreptului său material s-a împlinit la trei ani de la această dată.
Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate, instanța de recurs apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, Înalta Curte, față de conținutul concret al argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, a apreciat că aceasta reprezintă o apărare de fond.
Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, în dosarul nr. y/3/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs.
Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o oarecare similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.
Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față.
Astfel, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, iar motivul de recurs invocat nu este fondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1498A din 22 noiembrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2024.