Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2021 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr. x/3/2021, reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 353.795 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de 565.190 lei – prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 1168 din 01.05.2009, întocmit de S.C. A S.A., și valoarea de 211.395 lei stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului, teren intravilan în suprafață de 2.000 mp, situat în municipiul Curtea de Argeş; Str. (...), județ Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată (pentru suma de 353.795 lei) și până la data plății efective. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective.

La data de 12.11.2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Ulterior, la data de 11.03.2022, pârâta a formulat o cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A S.A., B și C, solicitând obligarea acestora la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

La termenul din 22.09.2022, instanța a invocat din oficiu excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție, analizând-o în raport cu dispozițiile legale aplicabile și susținerile părților.

2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 1516 din 27 octombrie 2022, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român și Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva persoanelor chemate în garanție S.C. A S.A. și B (decedată) și D (decedată) ca fiind tardiv formulată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel la data de 08.08.2023, iar cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 22.08.2023.

3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1555A din 28 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1516/27.10.2022, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1555A din 28 noiembrie 2023, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În susținerea recursului, recurenții își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat eronat prevederile legale în materia prescripției extinctive, respectiv art. 2528 C. civ., corespondentul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Au precizat recurenții că instanța de apel a stabilit greșit momentul de început al prescripției, considerând că acesta coincide cu finalizarea Raportului Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013. Însă, la acea dată, nu era posibilă determinarea pagubei, întrucât verificarea și reevaluarea imobilelor de către ANRP nu fusese finalizată. Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, validată ulterior prin sentința civilă nr. 2767/2014, prevedea doar un prim pas procedural – analiza conformității rapoartelor inițiale de evaluare, fără a stabili încă existența vreunui prejudiciu.

Mai mult, la momentul respectiv, nu se putea afirma că Raportul de evaluare nr. 1168/01.05.2009 respecta standardele internaționale, astfel că nu exista o bază certă pentru constatarea unui prejudiciu. Chiar și în cazul în care Ministerul Finanțelor ar fi efectuat propriul control asupra activității ANRP, acesta nu ar fi putut identifica întinderea prejudiciului, întrucât o astfel de determinare impunea două etape esențiale:

verificarea, de către un expert ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare pentru identificarea eventualelor abateri de la standardele internaționale;

reevaluarea imobilelor de către același tip de expert, pentru stabilirea concretă a prejudiciului.

În concluzie, la momentul raportului Curții de Conturi din 2013, prejudiciul nu era nici stabilit, nici cuantificat, ceea ce face ca data reală a începerii curgerii termenului de prescripție să fie ulterioară, respectiv momentul în care Ministerul Finanțelor a fost notificat oficial de către ANRP cu privire la reevaluarea imobilelor.

De asemenea, a susținut că analiza circumstanțelor cauzei evidențiază existența a două raporturi de prepușenie relevante: unul între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) și experții evaluatori, în baza contractelor de prestări servicii de expertiză și altul între ANRP și consilierii care avizau rapoartele de evaluare în cadrul ședințelor.

Ministerul Finanțelor susține că la momentul stabilit de instanța de apel, reclamanții nu cunoșteau și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului, întrucât acesta a fost determinat abia prin reevaluarea efectuată de firma S.C. E S.R.L. În lipsa acestui raport, nu putea fi stabilită o eventuală supraevaluare a imobilelor și, implicit, nici existența unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă Ministerul Finanțelor a avut reprezentanți în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, acest fapt nu implica existența unor pârghii legale pentru identificarea prejudiciului, deoarece Ministerul și ANRP sunt entități juridice distincte, cu atribuții diferite.

De asemenea, selectarea și contractarea evaluatorilor ANEVAR era responsabilitatea exclusivă a ANRP, nu a Comisiei Centrale.

În plus, membrii Comisiei Centrale nu aveau obligația de a fi experți evaluatori acreditați ANEVAR, iar așteptarea ca aceștia să analizeze critic rapoartele de evaluare depășește cadrul legal. Funcțiile lor erau strict delimitate de lege, iar rolul lor nu presupunea supravegherea tehnică a rapoartelor de expertiză.

Curtea de Apel București și-a fundamentat soluția pe considerentele Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Totuși, recurentul argumentează că această decizie se referă la materia dreptului muncii, unde legiuitorul a stabilit că termenul de prescripție curge de la data producerii prejudiciului, fără a depinde de cunoașterea acestuia de către persoana vătămată.

În schimb, în speța de față, care aparține dreptului comun, aplicarea acestui principiu este eronată, deoarece art. 2528 C. civ. stabilește că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de aceasta.

În cazul de față, paguba și întinderea sa au fost stabilite abia la momentul comunicării oficiale a rezultatelor reevaluării, nu anterior.

În concluzie, recurenții susțin că nu exista posibilitatea obiectivă de a cunoaște prejudiciul la data finalizării raportului Curții de Conturi nr. 25394/2013, iar instanța de apel a greșit stabilind acel moment ca început al curgerii prescripției.

În drept, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958, precum și art. 2528 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul-recurent Ministerul Finanțelor, ca inadmisibil și neîntemeiat.

Intimata-pârâtă a invocat faptul că reclamantul-recurent nu a motivat temeinic cererea de recurs, susținând că nu au fost aduse argumente noi care să justifice admiterea acestei căi de atac. Aceasta a arătat că susținerile recurentului sunt lipsite de fundament juridic și nu contrazic concluziile instanței de apel.

De asemenea, intimata a invocat autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., subliniind că problematicile juridice din prezenta cauză au fost deja soluționate definitiv în alte litigii similare, astfel încât acestea nu mai pot fi reluate sau contrazise. Intimata a menționat că instanțe de toate gradele au soluționat în mod similar spețe privind excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Intimata-pârâtă a prezentat ca exemplu decizia civilă nr. 501/15.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care o speță similară a fost soluționată, instanța menținând hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată ca prescrisă. Aceasta a argumentat că, în mod constant, practica judiciară a confirmat aplicabilitatea prescripției dreptului material la acțiune în astfel de cazuri.

Intimata-pârâtă a mai arătat că motivarea recursului formulat de reclamantul-recurent este generală, bazându-se pe afirmații deja soluționate definitiv în alte spețe similare, fără a aduce elemente noi sau pertinente care să justifice admiterea recursului.

În concluzie, intimata ANRP a invocat că recursul formulat este inadmisibil și neîntemeiat, fiind lipsit de argumente juridice valide care să justifice casarea deciziei recurate. Intimata a solicitat respingerea recursului, în temeiul autorității de lucru judecat și al dispozițiilor legale aplicabile.

În drept, intimata-pârâtă a invocat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurenții-reclamanți critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 2528 C. civ. corespondent cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat și, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin acțiunea cu care au învestit instanța, reclamanții au solicitat obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) la plata sumei de 353.795 lei (actualizată cu indicele de inflație), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită conform standardelor internaționale de evaluare a imobilului și suma efectiv achitată beneficiarelor, precum și la plata dobânzii legale aferente pretențiilor formulate. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective.

De asemenea, se reține că prin decizia nr. 4962/23.04.2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire pentru un imobil situat în Curtea de Argeș, în favoarea beneficiarilor B și D, în cuantum de 565.190 lei, sumă stabilită prin raportul de evaluare întocmit de S.C. A S.A.

Ulterior, Curtea de Conturi a efectuat un control la ANRP și a constatat că anumite rapoarte de evaluare, inclusiv cel privind acest imobil, nu respectă standardele internaționale de evaluare, motiv pentru care a dispus reevaluarea acestora.

În urma reevaluării, efectuate de S.C. E S.R.L., valoarea imobilului a fost stabilită la 211.395 lei, rezultând astfel un prejudiciu pretins de Ministerul Finanțelor.

Totodată, în ceea ce privește situația de fapt, s-a reținut că, prin decizia nr. 4962/23.04.2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire pentru un imobil situat în Curtea de Argeș, în favoarea beneficiarilor B și D, în cuantum de 565.190 lei, sumă stabilită prin raportul de evaluare întocmit de S.C. A S.A.

Prin decizia nr. 4962/23.04.2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea doamnei B și în favoarea doamnei D, în cuantum de 565.190 lei, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul nr. x/CC.

Ulterior, în baza acestei decizii, a fost emis titlul de conversie – Decizia nr. 1091/12.10.2009 în cuantum de 65.190 lei reprezentând un număr total de 65.190 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, în favoarea doamnei B și a doamnei D.

De asemenea, au fost emise în favoarea moștenitorilor beneficiarelor B și D următoarele titluri de plată:

1. Titlul de plată seria ANRP nr. 6436/ 06.03.2014 (tranșa 1), în cuantum de 100.000 lei emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților;

2. Titlul de plată seria ANRP nr. 22630/ 13.03.2015 (tranșa 2), în cuantum de 100.000 lei emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților;

3. Titlul de plată seria ANRP nr. 36864/ 25.04.2016 {tranșa 3), în cuantum de 100.000 lei emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților;

4. Titlul de plată seria ANRP nr. 53324/ 24.04.2017 (tranșa 4), în cuantum de 100.000 lei emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților;

5. Titlul de plată seria ANRP nr. 73178/ 12.03.2018 (tranșa 5), în cuantum de 100.000 lei emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În anul 2013, Curtea de Conturi a României a desfășurat la ANRP o acțiune de control cu tema „Verificarea modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților”, iar conform raportului nr. 25394/26.04.2013, controlul a vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007-31.12.2011.

În urma reevaluării, efectuate de S.C. E S.R.L., valoarea imobilului a fost stabilită la 211.395 lei.

În primă instanță, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1516 din 27 octombrie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea reclamanților ca fiind prescrisă. De asemenea, Tribunalul a respins cererea de chemare în garanție formulată de ANRP împotriva S.C. A S.A. și a persoanelor fizice chemate în garanție, ca tardiv formulată. A reținut prima instanța că apreciază că momentul când reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, a fost, cel mai târziu, data emiterii deciziei 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, deci 10.10.2013.

Curtea de Apel București, ca instanță de control judiciar în apel, a menținut această soluție, respingând apelul formulat de Ministerul Finanțelor și Statul Român ca nefondat. Cu privire la momentul la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a reținut faptul că momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este cel la care apelanții-reclamanți trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă cel târziu la data de 26.04.2013, când Curtea de Conturi a finalizat raportul de control nr. 25394 privind supraevaluarea imobilului. Instanța a apreciat că Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al statului, trebuia să cunoască existența pagubei din momentul în care a fost emis acest raport sau cel mult, la 3 ani de la emiterea raportului și că lipsa unor verificări interne asupra activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) nu poate justifica depășirea termenului legal.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, corespunzător de altfel, și art. 2528 C. civ., și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - precum și în art. 2528 C. civ.- care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. adresa nr. 69/SG/26.03.2021, prin care a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor stabilită în procedura inițială și valoarea reevaluată conform standardelor internaționale, prin care s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurenții-reclamanți au susținut că nu au putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, 30.03.2021, întrucât nu au avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului.

Or, această susținere a recurenților-reclamanți nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte în intervalul de trei ani considerat de instanța de apel ca rezonabil, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare, nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a pus așadar, problema că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, ar putea fi chiar preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care se apreciază asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia se poate cere repararea ei, poate avea premisă anterioară actului de control al Curții de Conturi (paguba fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care controlează folosirea adecvată a resurselor financiare).

Înalta Curte apreciază că în realitate, prevalându-se de aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurenții-reclamanți tind să deplaseze în mod nelegal data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurenții-reclamanți identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. 69/26.03.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurenții-reclamanți ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a fost instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a elementelor factuale relevante pentru judecată, instanța de apel a stabilit că momentul obiectiv de la care înceapă să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față îl reprezintă maxim un termen de trei ani de la data emiterii actelor contestate, apreciind în acest sens că acest termen este unul rezonabil, raportat la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispunea Guvernul României, precum și la faptul că, pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță, la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Această apreciere nu este supusă cenzurii instanței de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează, controlul prezentei instanțe de recurs fiind unul exclusiv de legalitate, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că, potrivnic criticilor din recurs, este întemeiată în drept aprecierea instanței de apel cu privire la existența unei relații de subordonare a ANRP față de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de relația juridică de subordonare consacrată legal, a instituției pârâte față de reclamanți, s-a reținut corect că Statul, reprezentat de Guvern, avea atribuția și implicit posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea entității subordonate, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având și dreptul să constituie orice fel de organism/comisie în acest scop. Prin urmare, acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care în 2013, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenții că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, chiar funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost situat de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din speța pendinte, cât timp faptele sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958.

Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurenților-reclamanți din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă.

Înalta Curte mai constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la cei doi membri ai recurentului-reclamant, care făceau parte din componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și care nu ar fi putut avea alte atribuții decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 și că nu se poate pretinde că aceștia aveau sau trebuiau să aibă o competență similară unui expert evaluator autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceștia din urmă nu ar fi avut competența profesională similară unui expert autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză.

Astfel, instanța de recurs reține că din punct de vedere al legalității, pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca acei doi membri pe care recurentul-reclamant îi avea în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experți evaluatori acreditați ANEVAR, întrucât, prin prisma atribuțiilor pe care le aveau în conformitate cu prevederile legale incidente, aceștia procedau la examinarea și analizarea rapoartelor de evaluare, pentru că numai în acest mod puteau decide dacă emit decizia de despăgubiri sau dacă trimit dosarul spre reevaluare. Prin urmare, statuarea curții de apel în sensul că exista posibilitatea concretă a exercitării unui control riguros care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, nu este în neconformitate cu prevederile legale incidente.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi incidente considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deși concluziile reținute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Din această definiție se desprinde concluzia că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive.

Prin instituția recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Astfel, decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe, se impune cu aceeași forță ca legea în ceea ce privește problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei și dezlegată prin Decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați.

Prin amintita Decizie pronunțată în recurs în interesul legii, s-a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba a fost apreciată ca fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin Decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Chiar dacă în speța pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuși există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, mutatis mutandis, statuările instanței supreme cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu și sunt obligatorii pentru instanțe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speța pendinte, instanțele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripției configurat de Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ., chiar dacă decizia menționată a avut în vedere dispozițiile Codului muncii, regula arătată având aplicabilitate generală în materia prescripției dreptului la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, incidența sa nefiind condiționată de specificul raportului juridic concret, ci de atitudinea persoanei care se pretinde păgubită.

Pe cale de consecință, critica recurenților-reclamanți în această direcție este nefondată, instanța de apel făcând o aplicare corectă a deciziei nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanței supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

Reamintind că prezentul control jurisdicțional este unul strict de legalitate, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate primi nici ansamblul criticilor recurenților reclamanți care tind la reevaluarea concretă, de către prezenta instanță de recurs, a probelor administrate cauzei, pentru a reanaliza momentul concret la care puteau sau trebuiau sau la care au luat cunoștință recurenții de producerea pagubei și de persoana celui vinovat, întrucât un astfel de control solicitat ar presupune o verificare a temeiniciei deciziei recurate, ceea ce nu poate fi admis, astfel cum s-a arătat, aprecierile anterioare ale instanței de recurs, expuse supra, fiind unele doar cu caracter de principiu, realizate exclusiv din perspectiva legalității deciziei recurate.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, Înalta Curte, față de conținutul concret al argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, a apreciat că aceasta reprezintă o apărare de fond.

Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, în dosarul nr. y/3/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs.

Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o oarecare similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față.

Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurenții-reclamanți în cererea de recurs, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1555 A din 28 noiembrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1555 A din 28 noiembrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj