Deliberând asupra recursurilor deduse judecății, reține următoarele:
Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. x/103/2022 la 15.09.2022, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând să se constate că reținerea de 24 de ore, începând cu orele 02.20, stabilită prin ordonanța din 19 august 2021 în dosarul nr. x/P/2021 al IPJ Constanţa, este nelegală; obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 de lei, cu titlul de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit prin reținerea sa ilegală.
Sentința Tribunalului Neamț, Secția I civilă și de contencios administrativ
Prin sentința nr. 691 din 20 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul Neamț, Secția I civilă și de contencios administrativ, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții.
Decizia Curții de Apel Bacău, Secția I civilă
Prin decizia nr. 920 din 19 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinței nr. 691 din 20 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul Neamț, Secția I civilă și de contencios administrativ; a fost admis apelul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2000 de lei, cu titlu de daune morale, în loc de 20.000 de lei.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr.920 din 19 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, au declarat recurs reclamantul A și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamţ, în reprezentarea Ministerului Finanțelor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant A susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul declarat de acesta, prin care se solicita majorarea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond.
În acest sens, învederează că în considerentele deciziei recurate, instanța de apel s-a limitat la a fi de acord cu solicitările pârâtului și a afirma că acordarea unei sume mai mari de 2000 lei pentru prejudiciul suferit de reclamant ar constitui o îmbogățire fără just temei a acestuia.
Apreciază că nu poate fi considerată o motivare legală a respingerii apelului reclamantului fraza succintă prin care instanța de apel conchide că durata privării de libertate a fost extrem de scurtă, iar reclamantul nu este o persoană publică, și, prin urmare, suma derizorie de 2000 lei ar satisface principiul echității.
Recurentul susține și încălcarea normelor de drept material constând în dispozițiile art. 540 C. proc. pen. și ale art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și a jurisprudenței CEDO în materie.
Afirmă că, sub aspectul prejudiciului material și moral, răspunderea statului este o răspundere legală, condiționată doar de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanță cu jurisprudența CEDO.
Susține că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Învederează că, potrivit practicii constante a instanței de contencios european, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material și moral.
Cu referire la jurisprudența instanțelor naționale, arată că pentru o situație similară au fost acordate despăgubiri între 20.000 lei și 30.000 lei, iar reclamantul nu avea obligația să probeze în fața instanței de apel jurisprudența europeană și națională, fiind obligația magistratului să le cunoască. Astfel, considerentul instanței de apel vizând lipsa de dovezi cu privire la practica instanțelor în materie nu poate reprezenta o motivare validă din punct de vedere logico-juridic, temei al respingerii cererii de apel a reclamantului.
Arată că depune adeverințe de venit, din care rezultă că veniturile sale se ridică la un milion și jumătate de euro anual, astfel încât acordarea sumei solicitate cu titlu de daune morale, în cuantum de 50.000 lei, nu conduce la îmbogățirea sa fără just temei, cum a reținut instanța de apel.
Prin recursul formulat, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamţ, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, învederează că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 539 C. proc. pen., nu și cele ale art. 9 alin. (5) din același cod, ce au un conținut identic.
Mai susține că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii din momentul publicării, însă instanța de judecată, în baza principiului rolului activ, prevăzut de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., trebuie să analizeze cauza sub toate aspectele. Întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituționale, trebuie avut în vedere că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2019, Curtea Constituțională a statuat că în materie penală există o răspundere civilă obiectivă pentru eroarea judiciară, săvârșită în condițiile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., noțiunea de eroare judiciară, astfel cum a fost normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, fiind o noțiune autonomă care trebuie interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției.
Afirmă că în aceeași decizie a Curții Constituționale s-a reținut că noțiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale și că sfera noțiunii de eroare judiciară acoperă atât dispozițiile art. 538 cât și pe cele ale art. 539 C. proc. pen.
Întrucât Constituția reprezintă cel mai important izvor de drept, iar sintagma în condițiile legii, folosită de dispozițiile art. 52 alin. (3) fraza a doua, lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procesuale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, s-a apreciat că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 nu dă dreptul reclamantului la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.
Cu referire la jurisprudența CEDO, arată că instanța de contencios european a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăriri penale angajate împotriva persoanei.
Afirmă că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, să nu fie considerată nelegală. Bănuiala plauzibilă de a fi săvârșit o infracțiune, de care se ține seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluția pronunțată, ci semnifică existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este plauzibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea.
Susține că dreptul la libertate și la siguranță, prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut, însăși Convenția reglementând situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esențial al art. 5 acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5 garanții care, în speță, au fost respectate, acestea fiind reglementate în dreptul intern, respectiv în Codul de procedură penală.
Afirmă că susținerile reclamantului, potrivit cărora măsurile dispuse împotriva sa au fost de natură să îi aducă grave prejudicii, fizice și psihice, în plan personal, familial și social, nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă, deși acestuia îi incumba sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ.
Recurenta arată că este nerezonabil cuantumul daunelor solicitate de reclamant și, cu referire la decizii de speță ale instanței supreme, învederează că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită.
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamţ, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.
Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție
Prin rezoluția din 12 iunie 2024, a fost stabilit termen de judecată la 17 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:
Obiectul demersului judiciar pendinte este reprezentat de cererea prin care reclamantul A, în temeiul art. 539-540 C. proc. pen. și art. 5 paragraf 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a solicitat acordarea de daune morale pentru privarea de libertate în procesul penal, prevalându-se de soluția de clasare dispusă de organul de urmărire penală.
Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, potrivit constatărilor de fapt stabilite la judecata în fond a cauzei, reclamantul a fost reținut pentru 24 de ore în ziua de 19 august 2021, pentru ca, ulterior, prin ordonanța din data de 6 iunie 2022 din dosarul nr. x/P/2021, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., să se dispună clasarea cauzei privind și pe inculpatul A, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat întrucât fapta comisă nu este prevăzută de legea penală.
Printr-o primă critică formulată de recurentul reclamant A se susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul declarat de acesta, prin care se solicita majorarea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond.
În dezvoltarea criticii, recurentul apreciază că nu poate fi considerată o motivare legală a respingerii apelului său fraza succintă prin care instanța de apel conchide că durata privării de libertate a fost extrem de scurtă, iar reclamantul nu este o persoană publică, și, prin urmare, suma derizorie de 2000 lei ar satisface principiul echității.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, text de lege ce reglementează obligația instanței de a arăta, în considerentele hotărârii sale, motivele de fapt și de drept pentru care au fost admise sau înlăturate cererile părților.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
Tot astfel, din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportat la art. 477 din același cod, este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra uneia dintre criticile formulate prin motivele de apel.
Dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului include, printre alte garanții procesuale, dreptul părților de a fi în mod real ascultate de către instanța sesizată și de a primi o hotărâre motivată. Aceasta implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.
În acest sens, motivarea în fapt a unei hotărâri conține analiza și evaluarea probelor pe baza cărora s-a stabilit existența sau inexistența faptelor și împrejurărilor care au generat litigiul dintre părți, iar motivarea în drept cuprinde justificarea aplicării în cauză a anumitor norme de drept și argumentele în virtutea cărora acestora li s-a dat o anume interpretare.
Aplicând aceste principii cauzei deduse judecății și analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a respectat dispozițiile procesuale privind motivarea actului jurisdicțional reprezentat de decizia civilă nr. 920 din 19 decembrie 2023, atacată prin prezentul recurs.
Motivele de netemeinicie invocate prin apel, vizând cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, nu au primit o soluționare de către instanța de apel, raționamentul juridic lipsind cu desăvârșire din conținutul deciziei.
Singura referire, succintă, din cuprinsul hotărârii cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului este reprezentată de analiza, în mod exclusiv, a criticii formulate de pârât sub aspectul acestui cuantum.
Astfel, în motivarea soluției vizând redimensionarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului de tribunal, instanța de apel a reținut că suma de 2000 lei reprezintă o reparație justă a prejudiciului moral suferit de acesta, în raport cu principiul echității și având în vedere că durata privării de libertate a fost extrem de scurtă, iar reclamantul nu este o persoană publică. Suma de 20.000 lei, acordată de prima instanță, a fost apreciată de curtea de apel ca vădit excesivă și din perspectiva faptului că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că în cauze similare instanțele naționale au o practică unitară în acordarea unor sume atât de mari.
În aceste condiții, măsura instanței de apel apare ca fiind nemotivată, dovedindu-se îndreptățită critica formulată de reclamant prin cererea de recurs, în sensul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde considerentele pentru care instanța a decis acordarea sumei de 2000 lei, cu titlu de daune morale.
Trebuie remarcat că stabilirea sumei menționate, cu titlu de reparație a prejudiciilor de ordin moral suferite de reclamant, nu a fost justificată în raport cu criteriile de apreciere a prejudiciului moral, consacrate jurisprudențial, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsură în care i-a fost afectată situația profesională, socială și familială, necesar a fi avute în vedere la stabilirea unui anumit nivel al cuantumului despăgubirilor.
Totodată, instanța trebuia să analizeze dacă există echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Prin urmare, în condițiile în care instanța de apel a statuat asupra cuantumului daunelor morale fără a se raporta, în motivare, la criteriile enunțate și nici la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, apare îndreptățită critica recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel nu a arătat de ce suma stabilită cu titlu de daune morale de către tribunal ar reprezenta un folos material injust, iar suma acordată prin hotărârea recurată, în cuantum de 2000 lei, ar fi corect apreciată ca fiind o reparație justă a prejudiciului cauzat.
Chiar dacă măsura a fost dispusă pe tărâmul despăgubirilor menite să asigure repararea unor prejudicii de ordin nepatrimonial, în privința cărora instanțele statuează, de principiu, în echitate, după cum se reține în hotărâre, aceasta nu echivalează cu nemotivarea măsurii decise de instanță în privința daunelor morale și nici nu poate să legitimeze o soluție care, în absența argumentelor care să o justifice, apare ca având exclusiv caracter discreționar.
Or, cum deja s-a reținut, cerința legală a motivării hotărârii prevăzută prin dispozițiile art. 425 C. proc. civ., a cărei nerespectare este sancționată prin dispozițiile art. 174-art. 179 și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost instituită în scopul bunei și corectei înfăptuiri a justiției, a posibilității exercitării controlului judiciar și, nu în ultimul rând, în scopul protejării părților împotriva unor soluții sau măsuri discreționare din partea instanțelor judecătorești.
Decizia pronunțată în cauza pendinte, nefiind motivată potrivit cerințelor mai sus descrise, nu poate conduce la situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situația de fapt, partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
În atare condiții, s-a produs o vătămare a recurentului-reclamant care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca părțile interesate să beneficieze de garanția procesuală a examinării solicitărilor sale și de beneficiul dublului grad de jurisdicție reglementat în această materie, soluție care este în acord cu dispozițiile art. 496-497 C. proc. civ.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu, sens în care va ține seama atât de consecințele pretins a fi fost suportate de recurentul-reclamant, cât și de apărările pârâtei sub acest aspect și criticile aduse prin motivele de recurs elementelor de evaluare reținute anterior, în scopul respectării criteriului echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât aceasta să își păstreze caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de îmbogățire fără justă cauză.
Recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamţ, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, a criticat decizia atacată invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 produce efecte doar în privința normei de drept prevăzute de art. 539 C. proc. pen. (normă specială), nu și în privința art. 9 alin. (5) din același cod, care este norma generală din materia reparării pagubelor suferite prin dispunerea unor măsuri privative de libertate în mod nelegal, ce corespunde art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, apreciază că atâta timp cât nu s-a stabilit că reclamantului i-ar fi fost încălcate, în procesul penal, garanțiile procesuale prevăzute de paragr. 2-4 ale art. 5 din Convenție, astfel cum sunt relevate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, nu s-a stabilit nelegalitatea privării de libertate pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., instanțele de fond aveau a statua că privarea de libertate a fost legală.
Critica astfel formulată este nefondată pentru că argumentele de interpretare dezvoltate în privința sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, iar instanțele judecătorești trebuie să le respecte, nu să le reevalueze cum, nepermis, pretinde recurenta.
Prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.
Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. civ. nu au devenit neconstituționale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanța de contencios constituțional, în sensul că aceste prevederi legale recunosc dreptul la repararea pagubei și în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., sau achitare.
În ceea ce privește obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că „puterea de lucru judecat care însoțește actele pronunțate/emise de Curtea Constituțională se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea” (a se vedea spre exemplu Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).
Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, anterior subliniat, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat, în mod corect, că reclamantul se află în ipoteza avută în vedere prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, fiind irelevant că până la acest moment nu au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., apărare care tinde a lipsi de efecte juridice decizia Curții Constituționale anterior arătate.
De asemenea, Înalta Curte reține și că, prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.
În acest context, caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.”
Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).
Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47).
Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51).
A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii – Decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 – nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a) din același cod.
Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.
Ca atare, față de cele reținute în considerentele Deciziei nr.1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-pârâte prin care aceasta a invocat că soluția de clasare, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor dispunerii măsurilor reținerii și a arestării preventive la momentul la care au fost luate, dreptul la despăgubiri al reclamantului din prezenta cauză neraportându-se la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunțarea soluției de achitare.
Nu este de natură a determina o altă concluzie nici împrejurarea, susținută de recurenta-pârâtă, în sensul că dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului garantează un drept executoriu de reparație numai victimelor unei arestări sau detenții dispuse în condiții contrare celor statuate de paragrafele 1-4 al aceluiași text, care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept.
Aceasta întrucât, potrivit celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 și prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legea națională astfel cum a fost interpretată, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al Convenției, în materia garanțiilor pentru privarea de libertate.
Recunoașterea dreptului la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă/injustă, nu reprezintă o exigență a Convenției, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3) art. 23 alin. (1) și ale art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragraful 31 și 47 din Decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale).
Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, prin decizia Curții Constituționale și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluția de clasare, pentru că însăși acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se putea reține, așa cum a invocat recurenta-pârâtă, nesocotirea normei generale reprezentată de art. 9 alin. (5) C. proc. pen.
Astfel, dat fiind faptul că față de reclamant s-a dispus măsura clasării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., această împrejurare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, instanța de apel reținând, în mod legal, că sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru recunoașterea acestui drept.
Relativ la afirmația potrivit căreia reclamantul nu a dovedit că măsurile dispuse împotriva sa au fost de natură să îi aducă grave prejudicii, fizice și psihice, în plan personal, familial și social, deși îi incumba sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., instanța de recurs reține că daunele morale presupun lezarea unor valori fără conținut economic, astfel încât existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare și cu respectarea principiului proporționalității, a daunelor reale și efective produse reclamantului.
În ceea ce privește invocarea prin cererea de recurs a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. de către recurenta-pârâtă, aceasta este lipsită de valențe juridice, în contextul în care recursul nu cuprinde critici care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate vizând nemotivarea hotărârii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, împotriva deciziei nr. 920 din 19 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 920 din 19 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamţ, în reprezentarea Ministerului Finanțelor împotriva aceleiași decizii.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 17 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.