Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanțele litigiului.
1. Obiectul acțiunii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. x/254/2020 din 27.08.2020, reclamanţii A şi B au chemat în judecată pe pârâta Regia Naţională C – Direcţia D pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.200.000 de lei reprezentând sporul de valoare dobândit de imobilul situat în mun. Mangalia, Şos. (...), jud. Constanţa, şi să constate că au un drept de retenţie asupra imobilului până la plata acestei sume sau, în subsidiar, să oblige pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 30.000 de lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la acelaşi imobil şi să constate că au un drept de retenţie asupra imobilului până la plata acestei sume şi, totodată, să dispună obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1615/21.12.2021 Judecătoria Mangalia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
2. Hotărârea pronunțată de prima instanță
Prin sentinţa civilă nr. 1673/24.05.2023, Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea reclamanţilor A şi B de obligare a pârâtei Regia Naţională C – Direcţia D, la plata sumei de 1.200.000 lei, ca prescrisă. A respins cererea reclamanţilor A şi B, de instituire a unui drept de retenţie.
3. Hotărârea pronunțată de instanța de apel
Prin decizia civilă nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1673 din 24 mai 2023 pronunţate de Tribunalul Constanţa, s-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe pentru soluţionarea pe fond.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii, precum şi pârâta.
În cuprinsul declaraţiei de recurs formulate de reclamanţi, aceştia au menţionat că declară recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În memoriul de recurs, pârâta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa a admis în mod greşit apelul, cu încălcarea normelor de drept material, întrucât a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani pentru recuperarea contravalorii investiţiilor efectuate de foştii chiriaşi a început să curgă la data la care instituţia şi-a manifestat intenţia de a reintra în posesia imobilului.
Recurenta pârâtă a considerat că tribunalul a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la data de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a Noului Cod Civil) astfel că acesta era împlinit la data sesizării instanţei.
Recurenta pârâtă a menţionat că reclamanţii au susţinut în mod expres prin cererea de chemare în judecată faptul că ar fi efectuat anumite investiţii în imobilul pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi „începând cu anul 1999 şi până la intrarea în vigoare a noului Cod civil”.
Recurenta pârâtă a invocat Decizia nr. 1/2014, pronunţată în recurs în interesul legii de instanţa supremă şi a considerat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958.
Faptul că reclamanţii au locuit în respectivul imobil şi ulterior efectuării presupuselor investiţii, în baza unor alte contracte de locațiune decât cele sub imperiul cărora s-au realizat investiţiile, nu reprezintă o întrerupere a termenului prescripţiei. Fiecare contract nou încheiat între părţi a dat naştere unor raporturi juridice noi.
Recurenta pârâtă a arătat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă abia după ce aceştia au fost acţionaţi în instanţă pentru evacuare şi evocă dispoziţiile art. 1788 alin. (3) C. civ.
A mai susţinut că nu există nicio prevedere legală care să stabilească că dreptul locatarului de a cere contravaloarea investiţiilor se naşte la momentul la care se stinge interesul acestuia pentru utilizarea respectivelor îmbunătăţiri.
Niciunul din contractele de locațiune încheiate ulterior perioadei în care s-au realizat presupusele investiţii nu au menţiuni cu privire la preluarea anumitor amenajări/investiţii realizate de locatar şi nu conţin prevederi contractuale prin care să se transfere anumite drepturi de creanţă de la un contract la altul.
O dovadă a faptului că dreptul de a solicita contravaloarea presupuselor investiţii s-a stins este materializată şi prin însuşirea de către intimat a procesului-verbal de predare primire anexat Contractului de închiriere nr. 265/01.05.2017, care atestă faptul că imobilul ce face obiectul contractului respectiv se preda în stare perfectă de funcţionare, în conformitate cu destinaţia de pentru care a fost închiriat, respectiv aceea de locuinţă.
În concluzie, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei tribunalului.
5. Apărări formulate în cauză.
Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, întrucât acesta nu conţine motivarea.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului
Analizând recursul exercitat de către reclamanţi sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate a căii extraordinare de atac, a cărei analiză este prioritară, în raport cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită numai pentru motivele de nelegalitate şi în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ,,(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”.
Art. 487 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că ,,recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs”.
Aşadar, motivarea recursului se face prin însăși cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, în ambele cazuri fiind necesar a se respecta termenul de exercitare a recursului. Excepţiile prevăzute de textele procedurale precizate vizează motivele de casare de ordine publică sau situaţia în care termenul de exercitare a căii de atac curge de la alt moment decât cel al comunicării hotărârii.
Conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.
Prin urmare, obligaţiei procesuale instituite prin textul de lege cuprins în art. 487 alin. (1) C. proc. civ. îi corespunde, corelativ, şi o sancţiune, aceea a nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Se constată că în cuprinsul declaraţiei de recurs formulate de reclamanţi se menţionează doar faptul că aceștia declară recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici care să se grefeze pe raționamentul curții de apel ce a determinat anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare și care să tindă a demonstra nelegalitatea acestei soluţii.
Lipsa totală a motivării recursului conduce la inexistenţa unor critici care să indice care sunt normele de drept încălcate de curtea de apel, ce ar putea atrage, prin ipoteză, casarea hotărârii recurate, ceea ce conduce la imposibilitatea examinării, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecăţii.
Drept urmare constatându-se că nu au fost formulate motive de nelegalitate şi nu sunt incidente nici dispoziţiile de excepţie ale art. 489 alin. (1) C. proc. civ., arătate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, şi va constata nul recursul declarat de reclamanţi.
Examinând recursul declarat de către pârâtă, prin prisma motivelor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile formulate în recurs de către recurenta pârâtă vizează, în esenţă, soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta contestând stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Situaţia de fapt reţinută în cauză de către instanţele de fond şi necontestată de către părţi, relevă că între părțile litigante s-au încheiat mai multe contracte de închiriere (nr. 12/1.02.1999, nr. 108/10.06.2009, nr. 101/19.12.2012, nr. 31/5.03.2014, 62/4.02.2015, nr. 265/1.05.2017), cu privire la un imobil cu destinație de locuință și teren aferent, iar prin demersul pendinte se solicită contravaloarea îmbunătățirilor aduse acestuia, de-a lungul timpului, de către reclamanți, care au susținut că imobilul a fost predat spre închiriere într-o situație improprie.
Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, reținând că ,,toate lucrările şi îmbunătăţirile efectuate la imobilul proprietatea pîrîtei din Mangalia, str. (...) au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a Noului cod civil” iar termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, termen care a început să curgă cel târziu la data de 1.10.2011 şi era împlinit la data sesizării instanţei.
În schimb, instanța de apel a constatat că ,,termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv din momentul în care proprietarul imobilului, pârâta, şi-a manifestat intenţia de a intra în posesia acestuia, inclusiv a pretinselor îmbunătăţiri realizate de reclamanţi, respectiv atunci când pârâta s-a adresat Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti cu acţiunea înregistrată sub nr. x/300/2018”. Instanţa de apel a considerat că ,,din aceeaşi dată se poate pune problema îmbogăţirii pârâtei fără just temei cu valoarea pretinselor îmbunătăţirilor şi a diminuării patrimoniul apelanţilor, ceea ce are drept consecinţă naşterea dreptului la acţiune pentru recuperarea acestei contravalori şi respectiv a începerii prescripţiei”. S-a mai reținut, referitor la dobândirea pretinselor îmbunătăţiri de către proprietarul imobilului prin accesiune imobiliară artificială, că termenul de prescripţie extinctivă pentru creanţa constructorului, dacă este cazul, aspect care priveşte fondul litigiului, începe să curgă de la data la care proprietarul imobilului ridică pretenţii cu privire la construcţii.
din Legea nr. 71/2011, text legal situat în cap. VIII secţiunea 1, intitulat ,,Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a «Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor» a Codului civil”, constituie, atât prin amplasarea sa în corpul legii, cât şi prin câmpul său de aplicare - destinat reglării tranzitorii a domeniului particular privitor la prescripţiile în curs la data intrării în vigoare a Codului civil - o normă tranzitorie specială (sau normă conflictuală specială).
Potrivit acestei norme, ,,prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”
Astfel, reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011.
În exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă este momentul în care proprietarul imobilului, pârâta, şi-a manifestat intenţia de a intra în posesia acestuia, moment situat în timp după data de 1 octombrie 2011, situaţie în care prescripţia este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
În situaţia expusă, nu se pune problema aplicării dezlegării date prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii ce a vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi pentru punerea în aplicare a privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi privind Codul civil, invocată de recurenta pârâtă. Prin această decizie s-a stabilit că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor privitor la prescripţia extinctivă, or, astfel cum s-a arătat, prescripţia extinctivă în cauză a început să curgă ulterior datei de 1 octombrie 2011.
Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la incidența Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune al reclamanților născându-se după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 2528 C. civ. „1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.
Textul legal menţionat stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
În speță, instanţa de apel a reținut că nu prezintă relevanţă momentul efectuării lucrărilor de îmbunătățire sau cel al prelungirii contractului iniţial încheiat între părţi, întrucât reclamanții au avut posesia şi folosinţa imobilului teren şi a construcţiei aferente până la data la care pârâta și-a manifestat intenția de a intra în posesia acestuia, formulând cererea de evacuare împotriva reclamanților, obiect al dosarului nr. x/300/2018.
Înalta Curte constată că dreptul reclamanților de a fi despăgubiți pentru pretinsele lucrări efectuate asupra imobilului este întemeiat pe instituţia îmbogățirii fără justă cauză care impune, astfel cum este prevăzut în mod expres prin art. 1345 C. civ., îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: o creştere fără justă cauză a patrimoniului pârâtului, o scădere a patrimoniului reclamantului şi o legătură de cauzalitate între creşterea patrimoniului pârâtului şi scăderea patrimoniului reclamantului.
Așadar, pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care cel care şi-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acțiunea în pretenţii băneşti.
În cauză, paguba constând în micşorarea patrimoniului reclamanților nu s-a produs câtă vreme aceştia au avut posesia şi folosinţa construcţiei asupra căreia au fost realizate lucrările, ci atunci când s-au aflat în imposibilitatea de a mai folosi construcţia și terenul asupra cărora pretind că au efectuat lucrări, dreptul lor la acţiune nefiind născut înainte de producerea acestei pagube.
În acest context, nu se poate reţine că momentul de început al prescripţiei dreptului la acțiune ar fi raportat la data efectuării lucrărilor, astfel cum susține recurenta, câtă vreme la acel moment nu exista o eventuală îmbogăţire a pârâtei, fără just temei, cu valoarea pretinselor lucrări, nici o diminuare corelativă a patrimoniului reclamanților. Or, acestea sunt elementele de care legea aplicabilă prescripţiei leagă naşterea dreptului la acţiune pentru recuperarea acestei contravalori şi, respectiv, a începerii prescripţiei, fiind lipsit de relevanţă sub acest aspect atât momentul efectuării lucrărilor cât şi cel al prelungirii contractului iniţial încheiat între părţi.
Acesta este raţionamentul în raport cu care soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune apare ca legală, el regăsindu-se expus în considerentele instanţei de apel, în condiţiile în care prin acestea s-a afirmat, în legătură cu excepţia prescripţiei, că termenul a început să curgă de la data formulării acțiunii de evacuare, dată faţă de care cererea de chemare în judecată pendinte, înregistrată pe rolul instanţei judecătoreşti în data de 27.08.2020, este formulată cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.
Argumentele recurentei pârâte prin care aceasta a invocat dispoziţiile art. 1788 alin. (3) C. civ., conţinutul unor prevederi contractuale sau faptul însuşirii de către intimat a procesului-verbal de predare-primire anexat contractului de închiriere nr. 265/01.05.2017, care ar atesta faptul că imobilul ce face obiectul contractului respectiv se predă în stare perfectă de funcţionare, în conformitate cu destinaţia de pentru care a fost închiriat, reprezintă chestiuni subsumate fondului pretenţiilor invocate, care urmează a fi cercetate în faza rejudecării.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă RNP C, Direcţia D R.A. împotriva deciziei nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi.
Constată nul recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A şi B împotriva deciziei nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Constanţa– Secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă RNP C, Direcţia D R.A. împotriva deciziei nr. 8/C din 09 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.